Meniu

Porunca a doua

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL ÎNTÂI
„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău
şi din tot cugetul tău”

ARTICOLUL 2
Porunca a doua

Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert (Ex 20, 7; Dt 5, 11).

S-a spus celor de demult: „Să nu juri strâmb” (…) Iar Eu vă zic să nu juraţi deloc (Mt 5, 33-34).

I. Numele Domnului este sfânt

  1. Porunca a doua cere să fie respectat numele Domnului. Ca şi porunca întâi, ea ţine de virtutea religiei şi reglementează, mai ales, folosirea cuvântului în cele sfinte.
  1. Printre toate cuvintele Revelaţiei, există unul aparte, care este revelarea numelui dumnezeiesc. Dumnezeu îşi dezvăluie numele acelora care cred în El; li se revelează în misterul său personal. Dăruirea numelui ţine de domeniul confidenţei şi al intimităţii. „Sfânt este numele Domnului”. De aceea, omul nu poate abuza de el. Trebuie să-l păstreze în amintire într-o tăcere plină de adoraţie şi iubire[1]. Nu-l va introduce printre cuvintele sale decât pentru a-l binecuvânta, a-l lăuda şi a-l preamări[2].
  1. Respectul faţă de nume exprimă respectul datorat misterului lui Dumnezeu însuşi şi întregii realităţi sacre pe care o evocă. Simţul sacrului ţine de virtutea religiei:

    Sentimentele de teamă şi de sacru sunt, oare, sentimente creştine sau nu? Nimeni nu are temei să se îndoiască de acest lucru. Sunt sentimentele pe care le-am avea, cu mare intensitate, dacă l-am putea vedea pe Dumnezeul atotstăpânitor. Sunt sentimentele pe care le-am avea dacă ne-am da seama de prezenţa lui. În măsura în care îl credem prezent, trebuie să le avem. Dacă nu le avem, înseamnă că nu percepem, că nu credem că El este prezent[3].

  1. Credinciosul trebuie să dea mărturie despre numele Domnului, mărturisindu-şi credinţa fără să se lase învins de frică[4]. Actul predicării şi actul catehizării trebuie să fie pătrunse de adoraţie şi de respect faţă de numele Domnului nostru Isus Cristos.
  1. Porunca a doua interzice abuzarea de numele lui Dumnezeu, adică folosirea altfel decât se cuvine a numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria şi al tuturor sfinţilor.
  1. Făgăduinţele făcute cuiva în numele lui Dumnezeu angajează onoarea, fidelitatea, veracitatea şi autoritatea divină. Dreptatea cere ca ele să fie respectate. Încălcarea lor înseamnă abuzare de numele lui Dumnezeu şi, într-un fel, înseamnă a-l face pe Dumnezeu mincinos[5].
  1. Hula (blasfemia) se opune direct poruncii a doua. Ea constă în rostirea – lăuntrică sau exterioară – a unor cuvinte de ură, de reproş, de sfidare faţă de Dumnezeu, în a-l vorbi de rău pe Dumnezeu, în a spune cuvinte necuviincioase despre El, în a abuza de numele lui Dumnezeu. Sfântul Iacob îi mustră pe „cei care hulesc numele cel frumos (al lui Isus) care a fost invocat asupra lor” (Iac 2, 7). Interdicţia de a huli se extinde la cuvintele împotriva Bisericii lui Cristos, a sfinţilor, a lucrurilor sfinte. Blasfematoriu e şi să recurgi la numele lui Dumnezeu pentru a acoperi practici criminale, pentru a înrobi popoare, pentru a tortura sau a ucide. Abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru a comite o crimă provoacă respingerea religiei.

    Blasfemia e contrară respectului datorat lui Dumnezeu şi numelui său sfânt. Prin natura sa, este un păcat grav[6].

  1. Înjurăturile care includ numele lui Dumnezeu, fără intenţie de blasfemie, constituie o lipsă de respect faţă de Domnul. Porunca a doua interzice şi folosirea magică a numelui divin.

    Numele lui Dumnezeu e mare acolo unde este rostit cu respectul datorat măreţiei şi maiestăţii sale. Numele lui Dumnezeu e sfânt acolo unde este chemat cu veneraţie şi cu teama de a nu-l ofensa[7].

II. Numele Domnului rostit în jurământ strâmb

  1. Porunca a doua osândeşte jurământul strâmb. A face un jurământ înseamnă a-l lua pe Dumnezeu ca martor pentru cele afirmate. Înseamnă a invoca veracitatea lui Dumnezeu drept chezăşie a veracităţii proprii. Jurământul angajează numele Domnului. „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, pe El să-l slujeşti şi pe numele lui să te juri” (Dt 6, 13).
  1. Reprobarea jurământului strâmb este o datorie faţă de Dumnezeu. În calitate de Creator şi Stăpân, Dumnezeu este norma oricărui adevăr. Cuvântul omenesc este fie în acord, fie în opoziţie cu Dumnezeu, care este Adevărul însuşi. Când este veridic şi legitim, jurământul pune în lumină raportul cuvântului omenesc cu adevărul lui Dumnezeu. Jurământul fals îl cheamă pe Dumnezeu să dea mărturie pentru o minciună.
  1. Este sperjur acela care, sub jurământ, face o promisiune pe care nu are intenţia să o ţină sau care, după ce a promis cu jurământ, nu-şi ţine cuvântul. Sperjurul constituie o gravă lipsă de respect faţă de Domnul a tot cuvântul. A te angaja prin jurământ la săvârşirea unei fapte rele este, de asemenea, un lucru ce se împotriveşte sfinţeniei numelui divin.
  1. Isus a reamintit porunca a doua în Cuvântarea de pe Munte: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să-ţi împlineşti juruinţele faţă de Domnul». Eu însă vă spun să nu juraţi deloc. (…) Cuvântul vostru să fie: «Da? da», «Nu? nu»: tot ce se spune în plus vine de la cel rău” (Mt 5, 33-34. 37)[8]. Isus învaţă că orice jurământ implică o referire la Dumnezeu şi că prezenţa lui Dumnezeu şi a adevărului lui trebuie să fie cinstită în orice cuvânt. Discreţia în a recurge la Dumnezeu în limbaj merge mână în mână cu atenţia plină de respect faţă de prezenţa lui, mărturisită sau batjocorită în fiecare dintre afirmaţiile noastre.
  1. Pe urmele Sfântului Paul[9], tradiţia Bisericii a înţeles cuvântul lui Isus ca neinterzicând jurământul când acesta e făcut pentru un motiv grav şi just (de exemplu, în faţa tribunalului). „Jurământul, adică rostirea numelui divin ca martor al adevărului, nu poate fi făcut decât în adevăr, cu discernământ şi după dreptate”[10].
  1. Sfinţenia numelui divin pretinde şi să nu se recurgă la el pentru lucruri fără importanţă şi să nu se facă jurământ în împrejurări în care ar putea fi interpretat ca o aprobare a puterii ce l-ar cere pe nedrept. Când jurământul e cerut de autorităţi civile nelegitime, el poate fi refuzat. El trebuie să fie refuzat când este cerut în scopuri contrare demnităţii persoanelor sau comuniunii Bisericii.

III. Numele creştin

  1. Sacramentul Botezului e conferit „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). La Botez, numele Domnului îl sfinţeşte pe om şi creştinul îşi primeşte numele în Biserică. Poate fi numele unui sfânt, adică al unui ucenic care a trăit o viaţă de fidelitate exemplară faţă de Domnul. Patronajul sfântului oferă un model de iubire şi asigură mijlocirea. „Numele de Botez” poate să exprime şi un mister creştin sau o virtute creştină. „Părinţii, naşii şi parohul vor avea grijă să nu se dea un prenume străin simţului creştin”[11].
  1. Creştinul îşi începe ziua, rugăciunile şi acţiunile cu semnul Crucii, „în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Cel botezat îşi închină ziua Slavei lui Dumnezeu şi invocă harul Mântuitorului, care îi îngăduie să acţioneze în Duh ca fiu al Tatălui. Semnul Crucii ne întăreşte în ispite şi în greutăţi.
  1. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare pe nume[12]. Numele oricărui om e sacru. Numele este icoana persoanei. El cere respect ca semn al demnităţii celui care îl poartă.
  1. Numele primit e un nume veşnic. În Împărăţie, caracterul misterios şi unic al fiecărei persoane marcate de numele lui Dumnezeu va străluci în plină lumină. „Biruitorului (…) îi voi da o pietricică albă şi pe ea scris un nume nou, pe care nimeni nu-l cunoaşte, decât cel care-l primeşte” (Ap 2, 17). „M-am uitat şi, iată, Mielul stătea pe Muntele Sionului şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele lui şi numele Tatălui lui scris pe frunţile lor” (Ap 14, 1).

PE SCURT

  1. „Doamne, Stăpânul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!” (Ps 8, 2)
  1. Porunca a doua prescrie respectarea numelui Domnului. Numele Domnului este sfânt.
  1. Porunca a doua interzice orice folosire necuviincioasă a numelui lui Dumnezeu. Blasfemia constă în folosirea numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria şi al sfinţilor în mod injurios.
  1. Jurământul strâmb îl cheamă pe Dumnezeu să fie martor al unei minciuni. Sperjurul este o greşeală gravă faţă de Domnul, care este întotdeauna credincios făgăduinţelor sale.
  1. „Nu juraţi nici pe Creator, nici pe creatură, decât în adevăr, dacă este nevoie şi cu respect”[13].
  1. La Botez, creştinul îşi primeşte numele în Biserică. Părinţii, naşii şi parohul se vor îngriji să i se dea un prenume creştin. Patronajul unui sfânt oferă un model de iubire şi asigură mijlocirea lui.
  1. Creştinul îşi începe rugăciunile şi acţiunile cu semnul Crucii, „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.
  1. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare pe nume[14].

 

Note


[1] Cf. Zah 2, 27.
[2] Cf. Ps 29, 2; 96, 2; 113, 1-2.
[3] Newman, Par. 5, 2.
[4] Cf. Mt 10, 32; 1 Tim 6, 12.
[5] Cf. 1 In 1, 10.
[6] Cf. CIC, can. 1369.
[7] Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 45, 19.
[8] Cf. Iac 5, 12.
[9] Cf. 2 Cor 1, 23; Gal 1, 20.
[10] CIC, can. 1199, § 1.
[11] CIC, can. 855.
[12] Cf. Is 43, 1; In 10, 3.
[13] Sf. Ignaţiu, Ex. spir. 38.
[14] Cf. Is 43, 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *