Meniu

Porunca a şaptea

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL AL DOILEA
„Să-l iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi”

ARTICOLUL 7
Porunca a şaptea

Să nu furi (Ex 20, 15; Dt 5, 19).

Să nu furi (Mt 19, 18).

  1. Porunca a şaptea ne interzice să luăm sau să păstrăm bunul aproapelui pe nedrept şi să-l păgubim pe aproapele, în orice fel, în bunurile sale. Ea prescrie dreptatea şi iubirea în gestionarea bunurilor pământeşti şi a roadelor muncii oamenilor. Cere în vederea binelui comun respectarea destinaţiei universale a bunurilor şi a dreptului la proprietatea privată. Viaţa creştină se străduieşte să orânduiască bunurile acestei lumi spre Dumnezeu şi spre iubirea frăţească.

I. Destinaţia universală a bunurilor şi proprietatea privată asupra lor

  1. La început, Dumnezeu a încredinţat pământul şi resursele lui gestiunii comune a omenirii, pentru ca ea să le îngrijească, să le stăpânească prin munca sa şi să se bucure de roade[1]. Bunurile creaţiei sunt destinate întregului neam omenesc. Totuşi, pământul este împărţit între oameni spre a le asigura securitatea vieţii, expusă penuriei şi ameninţată de violenţă. Însuşirea bunurilor este legitimă pentru a garanta libertatea şi demnitatea persoanelor, pentru a-l ajuta pe fiecare să-şi satisfacă nevoile fundamentale şi nevoile celor pe care îi are în grijă. Ea trebuie să permită manifestarea unei solidarităţi naturale între oameni.
  1. Dreptul la proprietatea privată, dobândită prin muncă sau primită de la alţii prin moştenire sau donaţie, nu desfiinţează faptul că la origini pământul a fost dăruit ansamblului omenirii. Destinaţia universală a bunurilor rămâne primordială, chiar dacă promovarea binelui comun pretinde respectarea proprietăţii private, a dreptului la ea şi a exercitării lui.
  1. „În folosirea bunurilor, omul nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci şi altora”[2]. Proprietatea asupra unui bun face din deţinătorul lui un administrator al Providenţei pentru a-l face să rodească şi a împărtăşi binefacerile lui cu alţii, şi în primul rând cu cei apropiaţi.
  1. Bunurile de producţie – materiale sau nemateriale -, cum ar fi pământuri sau uzine, competenţe sau arte, pretind grija posesorilor lor pentru ca de rodnicia lor să profite cât mai mulţi. Deţinătorii de bunuri de folosire şi de consum trebuie să le utilizeze în mod cumpătat, păstrând partea cea mai bună pentru oaspete, pentru cel bolnav, pentru cel sărac.
  1. Autoritatea politică are dreptul şi datoria să reglementeze în funcţie de binele comun exercitarea legitimă a dreptului de proprietate[3].

II. Respectul faţă de persoane şi faţă de bunurile lor

  1. În materie economică, respectul faţă de demnitatea umană pretinde practicarea virtuţii cumpătării, pentru a modera ataşamentul faţă de bunurile acestei lumi; a virtuţii dreptăţii, pentru a ocroti drepturile aproapelui şi a-i acorda ceea ce i se cuvine; a solidarităţii, conform regulii de aur şi urmând dărnicia Domnului, care, „bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească pe noi” (2 Cor 8, 9).

Respectul faţă de bunurile altuia

  1. Porunca a şaptea interzice furtul, adică uzurparea bunului altuia împotriva voinţei rezonabile a proprietarului. Nu e vorba despre furt atunci când consimţământul poate fi presupus sau dacă refuzul e contrar raţiunii şi destinaţiei universale a bunurilor. Este cazul necesităţii urgente şi evidente în care singurul mijloc de a satisface nevoi imediate şi esenţiale (hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc.) este de a dispune şi de a folosi bunurile altora[4].
  1. Orice mod de a lua sau de a deţine pe nedrept bunul altuia, chiar dacă nu contravine dispoziţiilor legii civile, este contrar poruncii a şaptea. De exemplu: a reţine în mod deliberat bunuri luate cu împrumut sau obiecte pierdute, a înşela în comerţ[5], a plăti salarii nedrepte[6], a ridica preţurile, speculând ignoranţa sau mizeria cuiva[7].

    Sunt, de asemenea, ilicite din punct de vedere moral: acţiunea prin care se determină o variaţie artificială a evaluării bunurilor cu scopul de a dobândi avantaje asupra altora; corupţia, prin care se deturnează judecata celor ce trebuie să ia decizii conform dreptului; însuşirea şi folosirea în interes privat a bunurilor sociale ale unor întreprinderi; lucrările prost executate, frauda fiscală, falsificarea cecurilor şi a facturilor, cheltuielile excesive, risipa. A produce în mod voit pagubă proprietăţii private sau publice este contrar legii morale şi pretinde reparare.

  1. Făgăduinţele trebuie să fie ţinute şi contractele respectate riguros, în măsura în care angajamentul luat este corect din punct de vedere moral. O parte însemnată a vieţii economice şi sociale depinde de valoarea contractelor dintre persoanele fizice sau morale. Astfel, sunt contractele comerciale de vânzare sau cumpărare, contractele de închiriere sau de muncă. Orice contract trebuie să fie convenit şi executat cu bună-credinţă.
  1. Contractele sunt supuse dreptăţii comutative, care reglează schimburile între persoane, cu respectarea exactă a drepturilor lor. Dreptatea comutativă obligă în mod strict: ea pretinde salvgardarea drepturilor de proprietate, plătirea datoriilor şi prestarea obligaţiilor liber contractate. Fără dreptatea comutativă nu e posibilă nici o altă formă de dreptate.

    Dreptatea comutativă e distinctă de dreptatea legală, care se referă la ceea ce datorează cetăţeanul în mod echitabil comunităţii, şi de dreptatea distributivă, care reglementează ceea ce comunitatea datorează cetăţenilor proporţional cu contribuţiile şi cu nevoile lor.

  1. În virtutea dreptăţii comutative, repararea nedreptăţii comise pretinde restituirea bunului sustras proprietarului său:

    Isus îl binecuvântează pe Zaheu pentru angajamentul lui: „Dacă am păgubit pe cineva, îi dau înapoi împătrit” (Lc 19, 8). Cei care, în mod direct sau indirect, au pus stăpânire pe un bun al altuia sunt obligaţi să-l restituie sau să dea înapoi echivalentul în natură sau în bani dacă lucrul a dispărut, precum şi roadele şi avantajele pe care le-ar fi obţinut în mod legitim proprietarul lui. De asemenea, sunt datori să restituie în proporţie cu responsabilitatea şi profitul lor toţi aceia care au participat în vreun fel la un furt sau au profitat de el în cunoştinţă de cauză; de pildă, cei care l-au poruncit, au ajutat la comiterea lui sau au ascuns cele furate.

  1. Jocurile de noroc (jocul de cărţi etc.) sau pariurile nu sunt în sine contrare dreptăţii. Devin moralmente inacceptabile când lipsesc persoana de cele necesare pentru satisfacerea nevoilor proprii şi ale altora. Patima jocului riscă să devină o aservire gravă. A paria incorect sau a trişa la joc constituie materie gravă, în afara cazului în care paguba adusă ar fi atât de neînsemnată încât acela care o suferă n-ar putea în mod rezonabil să o considere semnificativă.
  1. Porunca a şaptea interzice actele sau iniţiativele care, pentru orice motiv, egoist sau ideologic, mercantil sau totalitar, duc la aservirea unor fiinţe umane, la nerecunoaşterea demnităţii lor personale, la cumpărarea, vinderea şi schimbarea lor ca nişte mărfuri. Reducerea prin violenţă a persoanelor la o valoare de utilizare sau la o sursă de profit este un păcat împotriva demnităţii persoanei şi a drepturilor ei fundamentale. Sfântul Paul poruncea unui stăpân creştin să-şi trateze sclavul creştin „nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate, (…) ca pe un om, în Domnul” (Fm 16).

Respectul faţă de integritatea creaţiei

  1. Porunca a şaptea cere respectarea integrităţii creaţiei. Animalele, ca şi plantele şi lucrurile neînsufleţite, sunt în mod natural destinate binelui comun al omenirii din trecut, din prezent şi din viitor[8]. Folosirea resurselor minerale, vegetale şi animale ale Universului nu poate fi separată de respectarea exigenţelor morale. Stăpânirea acordată de Creator omului asupra lucrurilor şi fiinţelor nu este absolută; ea este măsurată de grija pentru calitatea vieţii aproapelui, inclusiv a generaţiilor viitoare; cere un respect religios faţă de integritatea creaţiei[9].
  1. Animalele sunt făpturi ale lui Dumnezeu. El le înconjoară cu grija sa providenţială[10]. Prin simpla lor existenţă, ele îl binecuvântează şi îi aduc slavă[11]. Aşadar oamenii le datorează bunăvoinţă. Ne vom aminti cu ce delicateţe se purtau cu animalele sfinţi ca Francisc din Assisi sau Filip Neri.
  1. Dumnezeu a încredinţat animalele celui pe care l-a creat după chipul său[12]. Aşadar e legitimă folosirea animalelor pentru hrană şi confecţionarea îmbrăcămintei. Pot fi domesticite ca să-i fie de folos omului la muncă şi în clipele de răgaz. Dacă rămân în limite rezonabile, experienţele medicale şi ştiinţifice pe animale sunt practici moralmente admisibile, deoarece contribuie la îngrijirea ori salvarea unor vieţi omeneşti.
  1. Este contrar demnităţii umane faptul de a supune animalele la suferinţe inutile sau de a face risipă cu viaţa lor. De asemenea, este nedemn să se cheltuiască pentru ele sume care ar trebui în mod prioritar să aline mizeria oamenilor. Putem iubi animalele, dar nu trebuie să deturnăm în direcţia lor afecţiunea datorată numai persoanelor.

III. Doctrina socială a Bisericii

  1. „Revelaţia creştină călăuzeşte la o înţelegere mai pătrunzătoare a legilor vieţii sociale”[13]. Biserica primeşte din Evanghelie revelarea deplină a adevărului omului. Când îşi împlineşte misiunea de a vesti Evanghelia, ea îi atestă omului, în numele lui Cristos, propria lui demnitate şi vocaţia lui la comuniunea persoanelor; îl învaţă exigenţele dreptăţii şi ale păcii, conforme cu înţelepciunea divină.
  1. Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială „când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor”[14]. În sfera moralităţii, ea e învestită cu o misiune distinctă de cea a autorităţilor politice: Biserica se interesează de aspectele vremelnice ale binelui comun, întrucât sunt orânduite în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim. Ea se străduieşte să inspire atitudinile juste în raport cu bunurile pământeşti şi în relaţiile socio-economice.
  1. Doctrina socială a Bisericii s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, la întâlnirea Evangheliei cu societatea industrială modernă, cu noile ei structuri pentru producerea bunurilor de consum, cu noua ei concepţie despre societate, stat şi autoritate, cu noile ei forme de muncă şi de proprietate. Dezvoltarea învăţăturii Bisericii în materie economică şi socială atestă valoarea permanentă a învăţăturii Bisericii, precum şi sensul veritabil al tradiţiei ei mereu vii şi active[15].
  1. Învăţătura socială a Bisericii constituie un corp de doctrină care se articulează pe măsură ce Biserica interpretează evenimentele din decursul istoriei în lumina ansamblului cuvântului revelat de Cristos Isus, cu asistenţa Duhului Sfânt[16]. Această învăţătură devine cu atât mai acceptabilă pentru oamenii de bunăvoinţă, cu cât inspiră mai mult purtarea credincioşilor.
  1. Doctrina socială a Bisericii propune principii de reflecţie; desprinde criterii de apreciere; dă orientări pentru acţiune: Orice sistem conform căruia raporturile sociale ar fi în întregime determinate de factorii economici este contrar naturii persoanei umane şi actelor ei[17].
  1. O teorie care face din profit regula exclusivă şi scopul ultim al activităţii economice este moralmente inacceptabilă. Pofta dezordonată de bani produce întotdeauna efecte perverse. Este una dintre cauzele numeroaselor conflicte ce perturbă ordinea socială[18]. Un sistem care „subordonează drepturile fundamentale ale persoanelor şi grupurilor faţă de organizarea colectivă a producţiei” este contrar demnităţii omului[19]. Orice practici care reduc persoanele la starea de simple mijloace în vederea profitului îl aservesc pe om, duc la idolatrizarea banului şi contribuie la răspândirea ateismului. „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Mt 6, 24; Lc 16, 13).
  1. Biserica a respins ideologiile totalitare şi atee, asociate în timpurile moderne cu „comunismul” sau cu „socialismul”. În acelaşi timp, ea a respins în „capitalism” individualismul şi primatul absolut al legii pieţii asupra muncii omeneşti[20]. Reglementarea economiei numai prin planificarea centralizată perverteşte la bază legăturile sociale; reglementarea ei numai prin legea pieţii nu poate realiza dreptatea socială, „căci există numeroase nevoi omeneşti care nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieţei”[21]. Trebuie preconizată o reglementare rezonabilă a pieţei şi a iniţiativelor economice, după o justă ierarhie a valorilor şi în vederea binelui comun.

IV. Activitatea economică şi dreptatea socială

  1. Dezvoltarea activităţilor economice şi creşterea producţiei sunt destinate să satisfacă nevoile fiinţelor umane. Viaţa economică nu vizează numai să înmulţească bunurile produse şi să sporească profitul sau puterea; ea este, în primul rând, orânduită în vederea slujirii persoanelor, a omului întreg şi a întregii comunităţi umane. Exercitată după metodele sale proprii, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în limitele ordinii morale, conform dreptăţii sociale, pentru a răspunde la planul lui Dumnezeu asupra omului[22].
  1. Munca omenească izvorăşte direct de la persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate să prelungească, unele cu/şi pentru celelalte, lucrarea creaţiei, stăpânind pământul[23]. Munca este deci o datorie: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce» (2 Tes 3, 10)[24]. Munca onorează darurile Creatorului şi talanţii primiţi. Ea poate fi şi răscumpărătoare. Îndurând osteneala[25] muncii în unire cu Isus, meşteşugarul din Nazaret şi răstignitul de pe Calvar, omul colaborează într-un fel cu Fiul lui Dumnezeu în lucrarea lui răscumpărătoare. Se arată ucenic al lui Cristos purtând crucea în fiecare zi, în activitatea pe care e chemat să o îndeplinească[26]. Munca poate fi un mijloc de sfinţire şi o însufleţire a realităţilor pământeşti în Duhul lui Cristos.
  1. În muncă, persoana îşi exercită şi îşi desăvârşeşte o parte dintre capacităţile înscrise în natura sa. Valoarea primordială a muncii ţine de omul însuşi, care este autorul şi destinatarul ei. Munca este pentru om, şi nu omul pentru muncă[27]. Fiecare trebuie să poată dobândi de pe urma muncii mijloacele de a-şi întreţine viaţa proprie şi a celor apropiaţi şi de a sluji comunitatea umană.
  1. Fiecare om are dreptul de iniţiativă economică. Fiecare îşi va folosi în mod legitim talentele pentru a contribui la o abundenţă de care să se poată bucura toţi şi pentru a dobândi roadele ce i se cuvin de pe urma eforturilor sale. Va avea grijă să se conformeze reglementărilor stabilite de autorităţile legitime în vederea binelui comun[28].
  1. Viaţa economică pune în cauză interese diferite, adesea opuse între ele. Astfel se explică apariţia conflictelor ce o caracterizează[29]. Trebuie să fie făcute eforturi pentru reducerea acestora prin negocieri ce respectă drepturile şi îndatoririle fiecărui partener social: responsabilii de întreprinderi, reprezentanţii salariaţilor – de exemplu, ai organizaţiilor sindicale – şi, eventual, puterile publice.
  1. Responsabilitatea statului. „Activitatea economică, mai ales a economiei de piaţă, nu se poate desfăşura într-un vid instituţional, juridic şi politic. Dimpotrivă, ea presupune o siguranţă a garantării libertăţii individuale şi a proprietăţii şi, pe lângă aceasta, o monedă stabilă şi servicii publice eficiente. Datoria principală a statului este deci de a garanta această siguranţă, aşa încât cine munceşte să se poată bucura de roadele propriei munci şi să se simtă stimulat să o îndeplinească în mod eficient şi cinstit. (…) Statul e dator să supravegheze şi să călăuzească exercitarea drepturilor omului în sectorul economic; dar în acest domeniu prima răspundere nu revine statului, ci indivizilor şi diferitelor grupuri sau asociaţiilor care alcătuiesc societatea”[30].
  1. Responsabilii de întreprindere poartă în faţa societăţii răspunderea economică şi ecologică a operaţiunilor lor[31]. Ei sunt datori să ţină seama de binele persoanelor, şi nu numai de sporirea profiturilor. Totuşi, acestea sunt necesare. Ele permit realizarea investiţiilor care asigură viitorul întreprinderilor. Garantează ocuparea forţei de muncă.
  1. Accesul la muncă şi la profesie trebuie să fie deschis tuturor, fără discriminare nedreaptă, bărbaţi şi femei, sănătoşi şi handicapaţi, autohtoni şi imigranţi[32]. În funcţie de împrejurări, societatea trebuie, în ce o priveşte, să-i ajute pe cetăţeni să-şi găsească o muncă şi un serviciu[33].
  1. Salariul just este rodul legitim al muncii. Faptul de a-l refuza sau de a nu-l da la timpul cuvenit poate constitui o nedreptate gravă[34]. Pentru a evalua remuneraţia echitabilă, trebuie să se ţină seama atât de nevoile, cât şi de contribuţiile fiecăruia. „Ţinând seamă de funcţia şi de productivitatea fiecăruia, precum şi de condiţiile întreprinderii şi de binele comun, munca trebuie astfel remunerată încât să i se ofere omului posibilitatea de a asigura pentru sine şi pentru ai săi o viaţă demnă din punct de vedere material, social, cultural şi spiritual”[35]. Acordul părţilor nu e suficient pentru a justifica moralmente cuantumul salariului.
  1. Greva este moralmente legitimă când se prezintă ca un demers inevitabil, dacă nu necesar, în vederea unui rezultat proporţionat. Ea devine moralmente inacceptabilă când e însoţită de violenţă sau dacă i se desemnează obiective ce nu sunt direct legate de condiţiile de muncă sau contrare binelui comun.
  1. E nedrept să nu se achite organismelor de asigurări sociale contribuţiile stabilite de autorităţile legitime. Privarea de un loc de muncă din cauza şomajului constituie aproape întotdeauna, pentru cel care îi cade victimă, o lezare a demnităţii şi o ameninţare pentru echilibrul vieţii. În afară de dauna personală, decurg din ea numeroase riscuri pentru familie[36].

V. Dreptate şi solidaritate între naţiuni

  1. Pe plan internaţional, inegalitatea resurselor şi a mijloacelor economice este atât de mare încât provoacă între naţiuni o adevărată „prăpastie”[37]. Există, pe de o parte, cei care deţin şi dezvoltă mijloacele de creştere şi, pe de altă parte, cei care acumulează datorii.
  1. Diferite cauze, de natură religioasă, politică, economică şi financiară, conferă astăzi „problemei sociale o dimensiune mondială”[38]. Între naţiunile ale căror politici sunt deja interdependente, solidaritatea este necesară. Ea devine indispensabilă când e vorba de a bloca „mecanismele perverse” ce împiedică dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate[39]. Unor sisteme financiare abuzive sau chiar cămătăreşti[40], unor relaţii comerciale strâmbe între naţiuni, cursei înarmărilor, trebuie să li se substituie un efort comun pentru a mobiliza resursele spre obiective de dezvoltare morală, culturală şi economică, „redefinind priorităţile şi scările de valori”[41].
  1. Naţiunile bogate au o responsabilitate morală gravă faţă de cele care nu pot, prin ele însele, să-şi asigure mijloacele de dezvoltare sau au fost împiedicate de evenimente istorice tragice. Este o îndatorire de solidaritate şi de caritate; este şi o obligaţie de dreptate, dacă bunăstarea naţiunilor bogate provine din resurse ce nu au fost plătite în mod echitabil.
  1. Ajutorul direct constituie un răspuns adecvat unor nevoi imediate, extraordinare, provocate, de exemplu, de catastrofe naturale, de epidemii etc. Dar nu este suficient pentru a repara marile daune ce rezultă din situaţiile de sărăcie extremă, nici pentru a satisface în mod durabil nevoile. Trebuie reformate instituţiile economice şi financiare internaţionale, pentru ca ele să promoveze mai bine relaţii echitabile cu ţările mai puţin avansate[42]. Trebuie susţinut efortul ţărilor sărace care lucrează la creşterea şi la eliberarea proprie[43]. Această doctrină se cere aplicată în mod cu totul deosebit în domeniul muncii agricole. ţăranii, mai ales în Lumea a Treia, formează masa preponderentă a săracilor.
  1. Sporirea simţului lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine se află la baza oricărei dezvoltări complete a societăţii umane. Aceasta înmulţeşte bunurile materiale şi le pune în slujba persoanei şi a libertăţii ei. Diminuează mizeria şi exploatarea economică. Sporeşte respectul faţă de identităţile culturale şi deschiderea faţă de transcendenţă[44].
  1. Nu e rolul Păstorilor Bisericii să intervină direct în acţiunea politică şi în organizarea vieţii sociale. Această sarcină face parte din vocaţia credincioşilor laici, acţionând din propria lor iniţiativă împreună cu concetăţenii lor. Acţiunea socială poate să implice o pluralitate de căi concrete; ea însă trebuie întotdeauna să fie în vederea binelui comun şi conformă mesajului evanghelic şi învăţăturii Bisericii. Este rolul credincioşilor laici „să însufleţească realităţile temporale cu spirit creştin şi să se comporte în cadrul lor ca făcători de pace şi de dreptate”[45].

VI. Iubirea faţă de săraci

  1. Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care vin în ajutor săracilor şi-i osândeşte pe cei cărora nu le pasă de ei: „Cui îţi cere, dă-i, şi cui vrea să împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele” (Mt 5, 42). „În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10, 8). Isus Cristos îi va recunoaşte pe aleşii săi după ceea ce vor fi făcut pentru săraci[46]. Atunci când „vestea cea bună e dusă celor săraci” (Mt 11, 5)[47], e semnul prezenţei lui Cristos.
  1. „Iubirea Bisericii faţă de cei săraci (…) face parte din tradiţia ei statornică”[48]. Ea se inspiră din Evanghelia Fericirilor[49], din sărăcia lui Isus[50] şi din atenţia lui faţă de cei săraci[51]. Iubirea faţă de cei săraci este chiar unul dintre motivele îndatoririi de a munci, pentru a „putea face binele ajutându-i pe cei lipsiţi” (Ef 4, 28). Nu se extinde numai la sărăcia materială, ci şi la numeroasele forme de sărăcie culturală şi religioasă[52].
  1. Iubirea faţă de săraci este incompatibilă cu iubirea dezordonată faţă de bogăţii sau cu folosirea lor egoistă:

    Hei, voi, bogaţilor! Plângeţi şi văitaţi-vă de necazurile ce vin peste voi! Avuţia voastră a putrezit şi veşmintele voastre le-au mâncat moliile. Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră şi vă va mistui trupul. Foc v-aţi adunat pentru zilele de apoi. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat ţarinile şi care a fost oprită de voi strigă şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. V-aţi lăfăit în huzur pe pământ, v-aţi hrănit inimile în ziua măcelului; l-aţi osândit şi l-aţi ucis pe cel drept şi el nu vi se împotriveşte (Iac 5, 1-6).

  1. Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte cu vehemenţă: „Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi şi să le iei viaţa. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor”[53]. „Să fie satisfăcute, în primul rând, exigenţele dreptăţii, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate”[54]:

    Când dăm săracilor cele de neapărată trebuinţă, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim, mai degrabă, o datorie de dreptate decât un act de caritate[55].

  1. Faptele de milostenie sunt acţiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupeşti şi spirituale[56]. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca şi a ierta şi a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt, mai ales, a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuinţă, a-i îmbrăca pe cei zdrenţăroşi, a-i vizita pe bolnavi şi pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi[57]. Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci[58] este una dintre principalele mărturii ale iubirii frăţeşti: ea este şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu[59]:

    Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are hrană să facă la fel (Lc 3, 11). Faceţi milostenie cu tot ce aveţi şi atunci toate vor fi pentru voi curate (Lc 11, 41). Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le spune „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă” şi nu le daţi cele de trebuinţă pentru trup, care e folosul? (Iac 2, 15-16)[60]

  1. „Sub multiplele ei forme: sărăcie materială, oprimare nedreaptă, infirmităţi fizice şi psihice şi, în sfârşit, moarte, mizeria umană este semnul evident al condiţiei native de slăbiciune în care se află omul de la primul păcat şi al nevoii de mântuire. De aceea i-a atras compătimirea lui Cristos Mântuitorul, care a vrut să o ia asupra sa şi să se identifice cu «cei mai mici dintre fraţii săi». De aceea, cei striviţi de ea sunt obiectul unei iubiri de preferinţă din partea Bisericii, care, încă de la origini, în ciuda slăbiciunilor multor membri ai săi, nu a încetat să lucreze pentru a-i alina, a-i apăra şi a-i elibera, prin nenumăratele opere de binefacere, care rămân mereu şi pretutindeni indispensabile”[61].
  1. Încă din Vechiul Testament, tot felul de măsuri juridice (an de iertare, interzicerea cametei şi a păstrării de zălog, obligaţia zeciuielii, plata imediată a zilierului, dreptul de a aduna ciorchinii şi spicele rămase) răspund la îndemnul Deuteronomului: „Săracii nu vor lipsi nicicând din această ţară; de aceea, îţi dau poruncă şi îţi spun: deschide-ţi cu dărnicie mâna către fratele tău, către cel smerit şi sărac din ţara ta” (Dt 15, 11). Isus îşi însuşeşte acest cuvânt: „Într-adevăr, pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi, dar pe mine nu mă veţi avea întotdeauna” (In 12, 8). Prin aceasta nu anulează vehemenţa oracolelor din vechime: „Ei îl vând pe cel drept pe bani şi pe cel sărman pe o pereche de sandale…” (Am 8, 6), ci ne cheamă să-i recunoaştem prezenţa în cei săraci, care sunt fraţii săi[62]:

    În ziua când mama sa a mustrat-o că îngrijeşte acasă săraci şi bolnavi, sfânta Roza din Lima[63] i-a spus: „Când îi slujim pe săraci şi pe bolnavi, îl slujim pe Isus. Nu trebuie să încetăm vreodată să-l ajutăm pe aproapele nostru, pentru că în fraţii noştri îl slujim pe Isus”.

PE SCURT

  1. „Să nu furi” (Dt 5, 19). „Nici hoţii, nici zgârciţii,(…) nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor 6, 10).
  1. Porunca a şaptea prescrie practicarea dreptăţii şi a iubirii în gestionarea bunurilor pământeşti şi a roadelor muncii oamenilor.
  1. Bunurile creaţiei sunt destinate întregului neam omenesc. Dreptul la proprietatea privată nu desfiinţează destinaţia universală a bunurilor.
  1. Porunca a şaptea interzice furtul. Furtul este uzurparea bunului altuia împotriva voinţei rezonabile a proprietarului.
  1. Orice mod de a lua şi de a folosi pe nedrept bunul altuia este contrar poruncii a şaptea. Nedreptatea săvârşită cere reparaţie. Dreptatea comutativă cere înapoierea bunului furat.
  1. Legea morală interzice actele care, în scopuri mercantile sau totalitare, duc la aservirea unor fiinţe omeneşti, la cumpărarea, vinderea şi schimbarea lor ca nişte mărfuri.
  1. Stăpânirea acordată de Creator omului asupra resurselor minerale, vegetale şi animale ale Universului nu poate fi despărţită de respectarea obligaţiilor morale, inclusiv faţă de generaţiile viitoare.
  1. Animalele sunt încredinţate omului, care le datorează bunăvoinţă. Ele pot sluji la dreapta satisfacere a nevoilor omului.
  1. Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor. Ea se interesează de binele comun vremelnic al oamenilor, întrucât este orânduit în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim.
  1. Omul însuşi este autorul, centrul şi scopul întregii vieţi economice şi sociale. Punctul decisiv al problemei sociale este ca bunurile create de Dumnezeu pentru toţi să ajungă efectiv la toţi, conform dreptăţii şi cu ajutorul iubirii.
  1. Valoarea primordială a muncii decurge de la omul însuşi, care este autorul şi destinatarul ei. Prin munca sa, omul participă la lucrarea creaţiei. Unită cu Cristos, munca poate fi răscumpărătoare.
  1. Dezvoltarea adevărată este aceea a omului întreg. Trebuie sporită capacitatea fiecărei persoane de a răspunde la vocaţia sa, deci la chemarea lui Dumnezeu[64].
  1. Pomana făcută săracilor este o mărturie a iubirii frăţeşti: ea este şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu.
  1. În mulţimea fiinţelor umane fără pâine, fără adăpost, fără sălaş, cum să nu-l recunoaştem pe Lazăr, cerşetorul flămând din parabolă?[65] Cum să nu-l auzim pe Isus: „Mie nu mi-aţi făcut”? (Mt 25, 45)

 

Note


[1] Cf. Gen 1, 26-29.
[2] GS 69, § 1.
[3] Cf. GS 71, § 4; SRS 42; CA 40; 48.
[4] Cf. GS 69, § 1.
[5] Cf. Dt 25, 13-16.
[6] Cf. Dt 24, 14-15; Iac 5, 4.
[7] Cf. Am 8, 4-6.
[8] Cf. Gen 1, 28-31.
[9] Cf. CA 37-38.
[10] Cf. Mt 6, 26.
[11] Cf. Dan 3, 57-58.
[12] Cf. Gen 2, 19-20; 9, 1-4.
[13] GS 23, § 1.
[14] GS 76, § 5.
[15] Cf. CA 3.
[16] Cf. SRS 1; 41.
[17] Cf. CA 24.
[18] Cf. GS 63, § 3; LE 7; CA 35.
[19]. GS 65.
[20] Cf. CA 10; 13; 44.
[21] CA 34.
[22] Cf. GS 64.
[23] Cf. Gen 1, 28; GS 34; CA 31.
[24] Cf. 1 Tes 4, 11.
[25] Cf. Gen 3, 14-19.
[26] Cf. LE 27.
[27] Cf. LE 6.
[28] Cf. CA 32; 34.
[29] Cf. LE 11.
[30] CA 48.
[31] Cf. CA 37.
[32] Cf. LE 19; 22-23.
[33] Cf. CA 48.
[34] Cf. Lev 19, 13; Dt 24, 14-15; Iac 5, 4.
[35] GS 67, § 2.
[36] Cf. LE 18.
[37] SRS 14.
[38] SRS 9.
[39] Cf. SRS 17; 45.
[40] Cf. CA 35.
[41] CA 28.
[42] Cf. SRS 16.
[43] Cf. CA 26.
[44] Cf. SRS 32; CA 51.
[45] SRS 47; cf. 42.
[46] Cf. Mt 25, 31-46.
[47] Cf. Lc 4, 18.
[48] CA 57.
[49] Cf. Lc 6, 20-22.
[50] Cf. Mt 8, 20.
[51] Cf. Mc 12, 41-44.
[52] Cf. CA 57.
[53] Laz. 1, 6.
[54] AA 8.
[55] Sf. Grigore cel Mare, Past. 3, 21.
[56] Cf. Is 58, 6-7; Evr 13, 3.
[57] Mt 25, 31-46.
[58] Cf. Tob 4, 5-11; Sir 17, 22.
[59] Cf. Mt 6, 2-4.
[60] Cf. 1 In 3, 17.
[61] CDF, Inst. Libertatis conscientia, 68.
[62] Cf. Mt 25, 40.
[63] Vita.
[64] Cf. CA 29.
[65] Cf. Lc 17, 19-31.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *