Meniu

Porunca a treia

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL ÎNTÂI
„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău
şi din tot cugetul tău”

ARTICOLUL 3
Porunca a treia

Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile; dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru (Ex 20, 8-10)[1].

Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat; aşa încât, Fiul Omului este stăpân chiar şi al sabatului (Mc 2, 27-28).

I. Ziua sabatului

  1. Porunca a treia a Decalogului reaminteşte sfinţenia sabatului: „A şaptea zi este un sabat; o odihnă deplină consacrată Domnului” (Ex 31, 15).
  1. În această privinţă, Scriptura aminteşte creaţia: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi tot ce se află în ele, dar s-a odihnit în ziua a şaptea. De aceea, Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o” (Ex 20, 11).
  1. Scriptura revelează în ziua Domnului şi un memorial al eliberării lui Israel din robia Egiptului: „Aminteşte-ţi că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână puternică şi braţ întins. De aceea, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să ţii ziua sabatului” (Dt 5, 15).
  1. Dumnezeu i-a încredinţat lui Israel sabatul ca să-l păstreze în semn de legământ nepieritor[2]. Sabatul este pentru Domnul, este rezervat cu sfinţenie laudei lui Dumnezeu, a lucrării lui creatoare şi a faptelor lui mântuitoare în folosul lui Israel.
  1. Modul de a acţiona al lui Dumnezeu este modelul acţiunii umane. Dacă Dumnezeu „s-a odihnit şi şi-a tras sufletul” în ziua a şaptea (Ex 31, 17), şi omul trebuie să „se odihnească” şi să-i lase şi pe ceilalţi, mai ales pe săraci, „să-şi tragă sufletul” (Ex 23, 12). Sabatul face să înceteze lucrul zilnic şi acordă un răgaz. Este o zi de protest împotriva robiei muncii şi a cultului banului[3].
  1. Evanghelia relatează numeroase incidente în care Isus este acuzat că încalcă legea sabatului. Dar niciodată Isus nu încalcă sfinţenia acestei zile[4]. El îi dă cu autoritate interpretarea autentică: „Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat” (Mc 2, 27). Cu compasiune, Cristos îşi îngăduie „în ziua sabatului să facă binele mai curând decât răul, să salveze o viaţă mai degrabă decât să o piardă” (Mc 3, 4). Sabatul este ziua Domnului îndurărilor şi a cinstirii lui Dumnezeu[5]. „Fiul Omului este stăpân şi al sabatului” (Mt 2, 28).

II. Ziua Domnului

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (Ps 118, 24).

Ziua Învierii: noua creaţie

  1. Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii” (Mt 28, 1; Mc 16, 2; Lc 24, 1; In 20, 1). Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat[6], semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului (He kyriake heméra, dies dominica), „duminica”:

    Noi ne adunăm cu toţii în ziua soarelui, pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că, tot în această zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi[7].

Duminica – desăvârşirea sabatului

  1. Duminica se distinge net de sabat, după care urmează cronologic în fiecare săptămână, şi pe care îl înlocuieşte, pentru creştini, din punct de vedere al prescripţiei rituale. Ea duce la împlinire, în Paştele lui Cristos, adevărul spiritual al sabatului iudaic şi vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu. Căci cultul legii pregătea misterul lui Cristos, iar ceea ce se îndeplinea prin el prefigura aspecte relative la Cristos[8]:

    Cei care trăiau după vechea rânduială a lucrurilor au ajuns la speranţa nouă; nu mai respectă sabatul, ci Ziua Domnului, în care viaţa noastră este binecuvântată prin El şi prin moartea lui[9].

  1. Celebrarea duminicii respectă prescripţia morală întipărită firesc în inima omului, de „a-i da lui Dumnezeu un cult extern, vizibil, public şi regulat sub semnul bunăvoinţei lui universale faţă de oameni”[10]. Cultul duminical desăvârşeşte preceptul moral al Vechiului Legământ, al cărui ritm şi spirit îl reia, celebrându-l în fiecare săptămână pe Creatorul şi Răscumpărătorul poporului său.

Liturghia duminicală

  1. Celebrarea duminicală a Zilei şi a Euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii. „Duminica în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie să fie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”[11].

    „În acelaşi fel trebuie să fie respectate zilele Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, a Epifaniei, a Înălţării şi a Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, Ziua Sfintei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a Neprihănitei Zămisliri şi a Adormirii ei, a Sfântului Iosif, a sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi a tuturor sfinţilor”[12].@

  1. Această practică a adunării creştine datează de la începuturile epocii apostolice[13]. Scrisoarea către evrei reaminteşte: „Nu părăsiţi adunarea, aşa cum au unii obiceiul; ci încurajaţi-vă unii pe alţii” (Evr 10, 25).

    Tradiţia păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: „Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune. (…) Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturgie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere. (…) Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa[14].

  1. Parohia este o comunitate determinată de credincioşi, care este constituită în mod stabil în cadrul unei Biserici particulare, şi a cărei grijă pastorală este încredinţată parohului, ca unui păstor propriu, sub autoritatea Episcopului diecezan”[15]. Ea este locul în care toţi credincioşii se pot aduna pentru celebrarea duminicală a Euharistiei. Parohia iniţiază poporul creştin la exprimarea obişnuită a vieţii liturgice şi îl adună în această celebrare; ea învaţă doctrina mântuitoare a lui Cristos; practică iubirea Domnului în fapte bune şi frăţeşti:

    Nu te poţi ruga acasă ca la biserică, unde sunt cei mulţi, unde strigătul este înălţat către Dumnezeu dintr-o singură inimă. Acolo este ceva mai mult, unirea cugetelor, armonia sufletelor, legătura dragostei, rugăciunea preoţilor[16].

Obligativitatea duminicii

  1. Porunca Bisericii determină şi precizează Legea Domnului: „Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie”[17]. „Obligaţia de a participa la Liturghie o îndeplineşte cel care asistă la Liturghia celebrată după ritul catolic în ziua sărbătorii sau în seara zilei precedente”[18].
  1. Liturghia duminicală întemeiază şi întăreşte întregul comportament creştin. De aceea, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie în sărbătorile de poruncă, în afara cazului că sunt împiedicaţi de un motiv serios (de exemplu, boala, îngrijirea sugarilor) sau sunt dispensaţi de păstorul propriu[19]. Cei care cu bună-ştiinţă încalcă această obligaţie comit un păcat grav.
  1. Participarea la celebrarea comunitară a Liturghiei duminicale este o mărturie de apartenenţă şi fidelitate faţă de Cristos şi Biserica sa. Credincioşii îşi dovedesc prin aceasta comuniunea în credinţă şi dragoste. Ei dau, în acelaşi timp, mărturie despre sfinţenia lui Dumnezeu şi despre speranţa mântuirii lor. Se întăresc reciproc sub călăuzirea Duhului Sfânt.
  1. „Dacă, din lipsă de preoţi sau din alte motive importante, participarea la celebrarea euharistică este imposibilă, se recomandă insistent credincioşilor să participe la Liturgia Cuvântului, dacă există, în biserica parohială sau într-un alt loc sacru, celebrată după dispoziţiile Episcopului diecezan, sau să consacre un timp rugăciunii, singuri sau în familie, sau, dacă se poate, în grupuri de familii”[20].

Zi de har şi de încetare a lucrului

  1. După cum Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2, 2), viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Instituţia Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială, culturală, socială şi religioasă[21].
  1. Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii trebuie să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului[22]. Trebuinţele familiei sau o mare utilitate socială constituie justificări legitime faţă de porunca odihnei duminicale. Credincioşii trebuie să vegheze ca asemenea justificări legitime să nu introducă obiceiuri dăunătoare religiei, vieţii de familie şi sănătăţii.

    Iubirea de adevăr caută sfântul răgaz, nevoia iubirii primeşte munca dreaptă[23].

  1. Creştinii care dispun de timp liber să-şi amintească de fraţii lor care au aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi drepturi şi nu se pot odihni din cauza sărăciei şi a mizeriei. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor sau bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine.
  1. Sfinţirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare cere un efort comun. Fiecare creştin trebuie să evite să impună altora fără necesitate ceva care i-ar împiedica să respecte ziua Domnului. Când obiceiurile (sporturi, restaurante etc.) şi necesităţile sociale (servicii publice etc.) solicită din partea unora să muncească duminica, fiecare are răspunderea de a-şi asigura un timp de răgaz suficient. Credincioşii trebuie să aibă grijă, cu moderaţie şi iubire, să evite excesele şi violenţa la care duc uneori distracţiile de masă. În ciuda constrângerilor economice, puterea publică trebuie să se îngrijească să asigure cetăţenilor un timp destinat odihnei şi cultului divin. Patronii au aceeaşi obligaţie faţă de angajaţii lor.
  1. Respectând libertatea religioasă şi binele comun, creştinii trebuie să lupte pentru recunoaşterea duminicilor şi sărbătorilor Bisericii ca sărbători legale. Ei trebuie să dea tuturor un exemplu public de rugăciune, de respect şi de bucurie şi să-şi apere tradiţiile ca o contribuţie preţioasă la viaţa spirituală a societăţii omeneşti. Dacă legislaţia ţării sau alte motive obligă la muncă duminica, această zi să fie trăită totuşi ca ziua eliberării noastre, care ne face să participăm la această „întrunire sărbătorească”, la această „adunare a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evr 12, 22-23).

PE SCURT

  1. „Păzeşte ziua sabatului ca să o sfinţeşti” (Dt 5, 12). „Ziua a şaptea va fi zi de odihnă deplină, consacrată Domnului” (Ex 31, 15).
  1. Sabatul, care reprezenta desăvârşirea primei creaţii, este înlocuit de duminică, ce aminteşte noua creaţie, inaugurată la Învierea lui Cristos.
  1. Biserica celebrează ziua Învierii lui Cristos în a opta zi, care e numită, pe bună dreptate, Ziua Domnului sau duminica[24].
  1. „Duminica (…) trebuie să fie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”[25]. „Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie”[26].
  1. „Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii trebuie să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului”[27].
  1. Instituţia duminicii oferă tuturor posibilitatea „de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială, culturală, socială şi religioasă”[28].
  1. Fiecare creştin trebuie să evite să impună altora, fără necesitate, ceva care i-ar împiedica să respecte Ziua Domnului.

 

Note


[1] Cf. Dt 5, 12-15.
[2] Cf. Ex 31, 16.
[3] Cf. Neh 13, 15-22; 2 Cron 36, 21.
[4] Cf. Mc 1, 21; In 9, 16.
[5] Cf. Mt 12, 5; In 7, 23.
[6] Cf. Mc 16, 1; Mt 28, 1.
[7] Sf. Iustin, Apol. 1, 67.
[8] Cf. 1 Cor 10, 11.
[9] Sf. Ignaţiu de Antiohia, Magn. 9, 1.
[10] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 122, 4.
[11] CIC, can. 1246, § 1.
[12] CIC, can. 1246, § 1.
[13] Cf. Fapte 2, 42-46; 1 Cor 11, 17.
[14] Autor anonim, Serm. dom.
[15] CIC, can. 515, § 1.
[16] Sf. Ioan Chrysostom, Incomprehens. 3, 6.
[17] CIC, can. 1247.
[18] CIC, can. 1248, § 1.
[19] Cf. CIC, can. 1245.
[20] CIC, can. 1248, § 2.
[21] Cf. GS 67, § 3.
[22] Cf. CIC, can. 1247.
[23] Sf. Augustin, Civ. 19, 19.
[24] Cf. SC 106.
[25] CIC, can. 1246, § 1.
[26] CIC, can. 1247.
[27] CIC, can. 1247.
[28] GS 67, § 3.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *