Meniu

Porunca întâi

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA A DOUA
Cele zece porunci

„Învăţătorule, ce trebuie să fac…?”

  1. „Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?” Tânărului care îi pune această întrebare, Isus îi răspunde invocând mai întâi necesitatea de a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca „singurul Bun”, ca fiind Binele prin excelenţă şi izvorul oricărui bine. Apoi, Isus îi spune: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Şi îi citează interlocutorului său normele care privesc iubirea aproapelui: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. În sfârşit, Isus rezumă aceste porunci într-o formulare pozitivă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt 19, 16-19).
  1. La acest prim răspuns, adaugă un al doilea: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai, dăruieşte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează-mă” (Mt 19, 21). Acesta nu-l anulează pe cel dintâi. Urmarea lui Isus Cristos cuprinde împlinirea poruncilor. Legea nu este abolită[1], ci omul este invitat să o regăsească în Persoana Învăţătorului său, care este împlinirea ei desăvârşită. În cele trei Evanghelii sinoptice, chemarea lui Isus adresată tânărului bogat, de a-l urma cu ascultare de ucenic şi în respectarea poruncilor, se alătură chemării la sărăcie şi la curăţie[2]. Sfaturile evanghelice nu pot fi separate de porunci.
  1. Isus a reluat cele zece porunci, dar a arătat puterea Duhului lucrând în litera lor. El a predicat „dreptatea care o întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor” (Mt 5, 20), ca şi pe cea a păgânilor[3]. A pus în lumină toate exigenţele poruncilor. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi…» Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată” (Mt 5, 21-22).
  1. Când i se pune întrebarea: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Mt 22, 36), Isus răspunde: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea cu aceasta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii” (Mt 22, 37-40)[4]. Decalogul trebuie să fie interpretat în lumina acestei duble şi unice porunci a iubirii, plinătate a Legii:

    Poruncile: să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti, şi orice altă poruncă, se cuprind în aceste cuvinte: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci plinătatea legii (Rom 13, 9-10).

Decalogul în Sfânta Scriptură

  1. Cuvântul „decalog” înseamnă literal „zece cuvinte” (Ex 34, 28; Dt 4, 13; 10, 4). Dumnezeu a revelat aceste „zece cuvinte” poporului său pe muntele cel sfânt. Le-a scris „cu degetul său” (Ex 31, 18; Dt 5, 22), spre deosebire de celelalte precepte scrise de Moise[5]. Ele sunt cuvinte ale lui Dumnezeu prin excelenţă. Ne sunt transmise în cartea Exodului[6] şi în cea a Deuteronomului[7]. Încă din Vechiul Testament, cărţile sfinte fac referinţă la cele „zece cuvinte”[8], dar sensul lor deplin va fi revelat în Noul Legământ în Isus Cristos.
  1. Decalogul este cuprins mai întâi în contextul Exodului, care este marele eveniment eliberator al lui Dumnezeu în centrul Vechiului Legământ. Fie că sunt formulate ca precepte negative, adică interdicţii, fie ca porunci pozitive (cum ar fi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”), cele „zece cuvinte” arată condiţiile unei vieţi eliberate de robia păcatului. Decalogul este o cale a vieţii:

    Dacă îl iubeşti pe Dumnezeul tău, dacă umbli pe căile lui, dacă păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, vei trăi şi te vei înmulţi (Dt 30, 16).

    Această putere eliberatoare a Decalogului apare, de exemplu, în porunca despre odihna sabatului, destinată în egală măsură străinilor şi sclavilor:

    Aminteşte-ţi că erai rob în ţara Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi braţ întins (Dt 5, 15).

  1. Cele „zece cuvinte” rezumă şi proclamă Legea lui Dumnezeu: „Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, al norului şi al întunericului, cu glas de tunet, şi altceva n-a mai grăit şi le-a scris pe două lespezi de piatră şi mi le-a dat” (Dt 5, 22). Iată de ce aceste două table sunt numite „Mărturia” (Ex 25, 16). Într-adevăr, ele conţin clauzele Legământului încheiat între Dumnezeu şi poporul său. Aceste „table ale mărturiei” (Ex 31, 18; 32, 15; 34, 29) trebuie să fie aşezate în „chivot” (Ex 25, 16; 40, 1-2).
  1. Cele „zece cuvinte” sunt rostite de Dumnezeu în cadrul unei teofanii („Pe munte, în mijlocul focului, Domnul v-a vorbit faţă către faţă”: Dt 5, 4). Ele aparţin revelaţiei pe care Dumnezeu o face manifestându-se pe sine şi gloria sa. Dăruirea poruncilor este dăruirea lui Dumnezeu Însuşi şi a sfintei sale voinţe. Făcându-şi cunoscută voinţa, Dumnezeu se revelează poporului său.
  1. Darul poruncilor şi al Legii face parte din Legământul pecetluit de Dumnezeu cu ai săi. Conform cărţii Exodului, revelaţia celor „zece cuvinte” este dăruită între propunerea Legământului[9] şi încheierea lui[10], după ce poporul s-a angajat să „facă” tot ceea ce spusese Domnul şi să „asculte” de el (Ex 24, 7). Decalogul nu este transmis decât după reamintirea Legământului („Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un Legământ pe Horeb”: Dt 5, 2).
  1. Poruncile îşi primesc semnificaţia deplină în interiorul Legământului. Conform Scripturii, comportamentul moral al omului îşi primeşte întregul sens în şi prin Legământ. Primul din cele „zece cuvinte” aminteşte iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru poporul său:

    Deoarece, ca pedeapsă pentru păcat, s-a trecut din paradisul libertăţii în robia acestei lumi, prima frază a Decalogului, primul cuvânt al poruncilor lui Dumnezeu, se referă la libertate: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului, din casa robiei” (Ex 20, 2; Dt 5, 6)[11].

  1. Poruncile propriu-zise vin în al doilea rând; ele exprimă ce implică apartenenţa la Dumnezeu instituită prin Legământ. Existenţa morală este răspuns la iniţiativa de iubire a Domnului. Ea este recunoştinţă, cinstire a lui Dumnezeu şi cult de mulţumire. Este cooperare la planul pe care Dumnezeu îl urmăreşte în istorie.
  1. Legământul şi dialogul dintre Dumnezeu şi om sunt atestate şi de faptul că toate obligaţiile sunt enunţate la persoana întâi („Eu sunt Domnul…”) şi adresate unui alt subiect („Tu…”). În toate poruncile lui Dumnezeu există un pronume personal la singular, care îl desemnează pe destinatar. Dumnezeu îşi face cunoscută întregului popor voinţa şi, în acelaşi timp, fiecăruia în parte:

    Domnul a poruncit iubirea faţă de Dumnezeu şi a învăţat dreptatea faţă de aproapele, pentru ca omul să nu fie nici nedrept, nici nevrednic de Dumnezeu. Astfel, prin Decalog, Dumnezeu l-a pregătit pe om să devină prietenul său şi să fie o inimă cu aproapele său. (…) Cuvintele Decalogului rămân valabile şi pentru noi. Departe de a fi abolite, ele au dobândit plinătate de sens şi dezvoltare prin venirea Domnului în trup[12].

Decalogul în Tradiţia Bisericii

  1. Fidelă Scripturii şi urmând exemplul lui Isus, Tradiţia Bisericii i-a recunoscut Decalogului o importanţă şi o semnificaţie primordială.
  1. Începând de la Sfântul Augustin, cele „zece porunci” au un loc preponderent în cateheza viitorilor botezaţi şi a credincioşilor. În secolul al XV-lea apare obiceiul să se exprime preceptele Decalogului în formule rimate, uşor de memorat şi pozitive. Ele se mai folosesc şi astăzi. Adesea catehismele Bisericii au expus morala creştină urmând ordinea celor „zece porunci”.
  1. Împărţirea şi numerotarea poruncilor a variat în cursul istoriei. Acest catehism respectă împărţirea poruncilor stabilită de Sfântul Augustin şi devenită tradiţională în Biserica Catolică. Este aceeaşi ca a confesiunilor luterane. Părinţii greci au făcut o împărţire puţin diferită, care se regăseşte în Bisericile Ortodoxe şi în comunităţile reformate.
  1. Cele zece porunci enunţă cerinţele iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Primele trei se referă, în principal, la iubirea faţă de Dumnezeu, iar celelalte şapte, la iubirea faţă de aproapele.

    După cum iubirea cuprinde două porunci la care Domnul raportează toată Legea şi Profeţii, (…) la fel, şi cele zece porunci sunt împărţite în două table. Trei au fost scrise pe o tablă şi şapte pe cealaltă[13].

  1. Conciliul Tridentin învaţă că cele zece porunci îi obligă pe creştini şi că omul îndreptăţit trebuie şi el să le respecte[14]. Iar Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: „Episcopii, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, primesc de la Domnul (…) misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica Evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii, prin credinţă, Botez şi împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire”[15].

Unitatea Decalogului

  1. Decalogul formează un întreg de nedespărţit. Fiecare „cuvânt” trimite la fiecare dintre celelalte şi la toate; ele se condiţionează reciproc. Cele două Table se luminează una pe cealaltă; ele formează o unitate organică. A nu respecta o poruncă înseamnă a le încălca pe toate celelalte[16]. Nu-i putem cinsti pe alţii fără a-l binecuvânta pe Dumnezeu, Creatorul lor. Nu ne putem închina lui Dumnezeu fără a-i iubi pe toţi oamenii, făpturile lui. Decalogul unifică viaţa teologală şi viaţa socială a omului.

Decalogul şi legea naturală

  1. Cele zece porunci aparţin revelaţiei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, ele ne învaţă adevărata umanitate a omului. Pun în lumină îndatoririle esenţiale şi deci, indirect, drepturile fundamentale, inerente naturii persoanei umane. Decalogul conţine o expresie privilegiată a „legii naturale”:

    Încă de la început, Dumnezeu sădise în inimile oamenilor preceptele legii naturale. Apoi s-a mulţumit să le reamintească. Acesta a fost Decalogul[17].

  1. Deşi sunt accesibile şi raţiunii singure, poruncile Decalogului au fost revelate. Pentru a ajunge la o cunoaştere completă şi sigură a exigenţelor legii naturale, firea omenească păcătoasă avea nevoie de această revelaţie:

    O expunere completă a poruncilor Decalogului s-a dovedit necesară în starea de păcat, din cauza întunecării luminii raţiunii şi a devierii voinţei[18].

    Noi cunoaştem poruncile lui Dumnezeu prin revelaţia divină care ne este propusă în Biserică şi prin glasul conştiinţei morale.

Obligativitatea Decalogului

  1. Deoarece exprimă îndatoririle fundamentale ale omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cele zece porunci revelează, în conţinutul lor primordial, obligaţii grave. Ele sunt fundamental imuabile, iar obligativitatea lor este valabilă întotdeauna şi pretutindeni. Nimeni nu poate scuti de ele. Cele zece porunci sunt întipărite de Dumnezeu în inima fiinţei umane.
  1. Ascultarea faţă de porunci implică şi obligaţii a căror materie este în sine uşoară. Astfel, jignirea prin cuvinte este oprită de porunca a cincea, dar ea nu poate fi o greşeală gravă decât în funcţie de împrejurări sau de intenţia celui care o face.

„Fără mine nu puteţi face nimic”

  1. Isus spune: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în mine şi Eu în el, acela aduce roade multe; căci fără mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Rodul evocat în aceste cuvinte este sfinţenia unei vieţi devenite rodnică prin unirea cu Cristos. Când credem în Isus Cristos, ne împărtăşim din tainele lui şi păzim poruncile lui, Mântuitorul însuşi vine să-i iubească în noi pe Tatăl său şi pe fraţii săi, pe Tatăl nostru şi pe fraţii noştri. Persoana sa devine, mulţumită Duhului, regula vie şi lăuntrică a acţiunii noastre. „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe voi” (In 15, 12).

PE SCURT

  1. „Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt 19, 16-17).
  1. Prin faptele şi prin predica sa, Isus a atestat perenitatea Decalogului.
  1. Darul Decalogului este acordat în cadrul Legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul său. Poruncile lui Dumnezeu îşi dobândesc adevărata semnificaţie în şi prin acest Legământ.
  1. Fidelă Scripturii şi urmând exemplul lui Isus, Tradiţia Bisericii i-a recunoscut Decalogului o importanţă şi o semnificaţie primordială.
  1. Decalogul formează o unitate organică, în care fiecare „cuvânt” sau „poruncă” trimite la tot întregul. A nu respecta o poruncă înseamnă a încălca toată Legea[19].
  1. Decalogul conţine o exprimare privilegiată a legii naturale. Noi îl cunoaştem prin revelaţia divină şi prin raţiunea umană.
  1. Cele zece porunci enunţă, în conţinutul lor fundamental, obligaţii grave. Totuşi, respectarea acestor precepte implică şi obligaţii a căror materie este în sine uşoară.
  1. Când Dumnezeu porunceşte un lucru, dă şi harul de a-l împlini.
CAPITOLUL ÎNTÂI
„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău
şi din tot cugetul tău”
  1. Isus a rezumat îndatoririle omului faţă de Dumnezeu prin aceste cuvinte: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău” (Mt 22, 37)[20]. Acesta este ecoul imediat la chemarea solemnă: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Dt 6, 4).

    Dumnezeu a iubit cel dintâi. Iubirea Dumnezeului Unic este amintită în primul dintre cele „zece cuvinte”. Poruncile explică apoi răspunsul de iubire pe care omul este chemat să-l dea Dumnezeului său.

ARTICOLUL 1
Porunca întâi

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sunt sus, în cer, şi cu cele ce sunt jos, pe pământ, şi cu cele ce sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti (Ex 20, 2-5)[21].

Scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti” (Mt 4, 10).

I. „Să-l adori pe Domnul Dumnezeul tău şi să-i slujeşti”

  1. Dumnezeu se face cunoscut amintind acţiunea sa atotputernică, binevoitoare şi eliberatoare în istoria celui căruia i se adresează: „Te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei”. Primul cuvânt conţine prima poruncă a Legii: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi să-i slujeşti. (…) Să nu umblaţi după alţi dumnezei” (Dt 6, 13-14). Prima chemare şi exigenţa îndreptăţită a lui Dumnezeu este ca omul să-l primească şi să-l adore.
  1. Dumnezeul unic şi adevărat îşi revelează, mai întâi de toate, lui Israel slava sa[22]. Revelarea chemării şi a adevărului omului este legată de Revelarea lui Dumnezeu. Omul este chemat să-l arate pe Dumnezeu acţionând în conformitate cu faptul că este creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”:

    Niciodată nu va fi alt Dumnezeu şi nu a fost altul, din veacuri, o, Trifon, (…) decât cel care a făcut şi a rânduit Universul. Noi nu gândim că Dumnezeul nostru ar fi diferit de al vostru. Este acelaşi care i-a scos pe părinţii voştri din Egipt „cu mână puternică şi braţ întins”. Noi nu ne punem nădejdea în vreun altul, căci nu există, ci în acelaşi ca şi voi, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob[23].

  1. „Prima poruncă include credinţa, speranţa şi iubirea. Căci, afirmându-l pe Dumnezeu, afirmăm o fiinţă statornică, imuabilă, mereu aceeaşi, fidelă, cu desăvârşire dreaptă. De unde rezultă că noi trebuie, în mod necesar, să-i acceptăm cuvintele şi să avem în El o credinţă şi o încredere deplină. Şi, de vreme ce El este atotputernic, îndurător, înclinat să facă numai binele, cine nu şi-ar pune în El toate speranţele? Şi cine ar putea să nu-l iubească, văzând comorile de bunătate şi afecţiune pe care le-a revărsat asupra noastră? De aceea, Dumnezeu foloseşte în Sfânta Scriptură această formulă, fie la începutul, fie la sfârşitul poruncilor sale: «Eu sunt Domnul»”[24].

Credinţa

  1. Viaţa noastră morală îşi află izvorul în credinţa în Dumnezeu care ne revelează iubirea lui. Sfântul Paul vorbeşte despre „ascultarea credinţei” (Rom 1, 5; 16, 26) ca despre prima obligaţie. El vede în „necunoaşterea lui Dumnezeu” principiul şi explicaţia tuturor devierilor morale[25]. Îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu este să credem în El şi să dăm mărturie despre El.
  1. Porunca întâi ne cere să ne hrănim credinţa, să o păzim cu prudenţă şi vigilenţă şi să respingem tot ceea ce i se opune. Există diferite feluri de a păcătui împotriva credinţei:

    Îndoiala voluntară, care duce la neglijarea credinţei sau la refuzul de a considera adevărat ceea ce Dumnezeu ne-a revelat şi Biserica ne propune să credem. Îndoiala involuntară este ezitarea de a crede, dificultatea de a depăşi obiecţiile legate de credinţă sau neliniştea datorată obscurităţii acesteia. Dacă este cultivată în mod deliberat, îndoiala poate să ducă la orbirea spiritului.

  1. Necredinţa este neglijarea adevărului revelat sau refuzul voit de a consimţi la el. „Erezia este negarea cu încăpăţânare, după primirea Botezului, a unui adevăr care trebuie să fie crezut cu credinţă divină şi catolică, sau îndoiala încăpăţânată asupra acestui adevăr. Apostazia este respingerea totală a credinţei creştine. Schisma este refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii care îi sunt supuşi”[26].

Speranţa

  1. Când Dumnezeu se revelează şi îl cheamă pe om, acesta nu poate răspunde pe deplin iubirii divine prin propriile puteri. El trebuie să spere că Dumnezeu îi va da capacitatea de a-l iubi, la rândul său, şi de a acţiona conform poruncilor iubirii. Speranţa este aşteptarea încrezătoare a binecuvântării divine şi a vederii fericite a lui Dumnezeu; ea este şi teama de a ofensa iubirea lui Dumnezeu şi de a provoca pedeapsa.
  1. Porunca întâi priveşte şi păcatele împotriva speranţei, care sunt disperarea şi prezumţia:

    Prin disperare, omul încetează să mai spere de la Dumnezeu mântuirea personală, ajutorul pentru a ajunge la ea sau iertarea păcatelor sale. Se opune Bunătăţii lui Dumnezeu, Dreptăţii lui – fiindcă Domnul este credincios făgăduinţelor sale – şi Îndurării lui.

  1. Există două feluri de prezumţie. Ori omul îşi supraapreciază capacităţile (sperând să se poată mântui fără ajutor de sus), ori se încrede abuziv în atotputernicia şi în îndurarea divină (sperând să obţină iertarea fără convertire şi gloria fără merit).

Dragostea

  1. Credinţa în iubirea lui Dumnezeu cuprinde chemarea şi obligaţia de a răspunde iubirii divine printr-o dragoste sinceră. Porunca întâi ne cere să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi să iubim toate făpturile pentru El şi datorită lui[27].
  1. Se poate păcătui în diferite feluri împotriva iubirii lui Dumnezeu: indiferenţa e nepăsătoare faţă de iubirea divină sau refuză să ţină seama de ea; îi nesocoteşte iniţiativa şi îi neagă puterea. Nerecunoştinţa omite sau refuză să recunoască iubirea divină şi să-i răspundă cu iubire. Lâncezeala este o ezitare sau o neglijenţă de a răspunde iubirii divine; ea poate implica refuzul de a se lăsa purtat de dinamismul iubirii. Lenea spirituală merge până la a refuza bucuria care vine de la Dumnezeu şi a avea repulsie pentru binele divin. Ura faţă de Dumnezeu vine din orgoliu. Ea se opune iubirii lui Dumnezeu, a cărui bunătate o neagă şi pe care se încumetă să-l blesteme ca pe acela care interzice păcatele şi aplică pedepsele.

II. „Numai lui să i te închini”

  1. Virtuţile teologale ale credinţei, speranţei şi iubirii dau formă şi viaţă virtuţilor morale. Astfel, iubirea ne îndeamnă să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce-i datorăm, după dreptate, ca făpturi. Virtutea religiei ne dispune la această atitudine.

Adoraţia

  1. Adoraţia este actul principal al virtuţii religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte ca Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Domnul şi Stăpânul a tot ce există, Iubirea nemărginită şi îndurătoare. „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti” (Lc 4, 8), spune Isus, citând Deuteronomul (Dt 6, 13).
  1. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte, în respect şi supunere absolută, „nimicnicia creaturii” care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări şi a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat, mărturisind cu recunoştinţă că El a făcut lucruri mari şi că numele lui e sfânt[28]. Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului şi de idolatria lumii.

Rugăciunea

  1. Actele de credinţă, de speranţă şi de iubire, pe care le prescrie porunca întâi, se împlinesc în rugăciune. Înălţarea minţii spre Dumnezeu este o expresie a adoraţiei noastre aduse lui Dumnezeu: rugăciunea de laudă şi de mulţumire, de mijlocire şi de cerere. Rugăciunea este o condiţie indispensabilă pentru a putea asculta de poruncile lui Dumnezeu. „Trebuie să vă rugaţi întotdeauna şi să nu încetaţi” (Lc 18, 1).

Jertfa

  1. Este drept să i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoraţie şi de recunoştinţă, de implorare şi de comuniune: „Orice faptă săvârşită pentru a se apropia de Dumnezeu şi a fi în comuniune cu El şi pentru a fi astfel fericit este o jertfă adevărată”[29].
  1. Pentru a fi autentică, jertfa exterioară trebuie să fie expresia jertfei spirituale: „Jertfa (…) este sufletul căit…” (Ps 51, 19) Profeţii Vechiului Legământ au denunţat adesea jertfele aduse fără participare lăuntrică[30] sau fără legătură cu iubirea faţă de aproapele[31]. Isus aminteşte cuvintele profetului Oseea: „Milă vreau, şi nu jertfă” (Mt 9, 13; 12, 7)[32]. Singura jertfă desăvârşită este cea pe care Cristos a adus-o pe Cruce în oferire totală iubirii Tatălui şi pentru mântuirea noastră[33]. Unindu-ne cu jertfa lui, putem să facem din viaţa noastră o jertfă pentru Dumnezeu.

Făgăduinţe şi voturi

  1. În diferite împrejurări, creştinul este chemat să facă făgăduinţe lui Dumnezeu. Botezul şi Mirul, Căsătoria şi Hirotonirea le cuprind întotdeauna. Din devoţiune personală, creştinul poate să-i promită lui Dumnezeu şi o anumită faptă, o anumită rugăciune, o pomană, un pelerinaj etc. Fidelitatea faţă de făgăduinţele făcute lui Dumnezeu este o manifestare a respectului datorat Maiestăţii divine şi a iubirii faţă de Dumnezeu, care este credincios.
  1. Votul, adică făgăduinţa deliberată şi liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior, trebuie să fie împlinit pe temeiul virtuţii religiei”[34]. Votul este un act de devoţiune, prin care creştinul se oferă pe sine lui Dumnezeu sau îi făgăduieşte o faptă bună. Prin împlinirea voturilor, îi dă aşadar lui Dumnezeu ceea ce i-a fost făgăduit şi consacrat. Faptele Apostolilor ni-l arată pe Sfântul Paul atent să-şi împlinească voturile făcute[35].
  1. Biserica recunoaşte valoarea exemplară a voturilor de a practica sfaturile evanghelice[36]:

    Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulţi bărbaţi şi femei care urmează mai îndeaproape şi manifestă mai limpede nimicirea de sine a Mântuitorului, îmbrăţişând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu şi renunţând la voinţa proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârşirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător[37].

    În anumite cazuri, din motive întemeiate, Biserica poate dispensa de voturi şi făgăduinţe[38].

Îndatorirea socială faţă de religie şi dreptul la libertate religioasă

  1. „Toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale, şi, odată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze”[39]. Această datorie decurge „din însăşi natura omului”[40]. Ea nu se opune unui „respect sincer” pentru diferitele religii care „reflectă adesea o rază a Adevărului care îi luminează pe toţi oamenii”[41], nici exigenţei carităţii, care îi îndeamnă pe creştini „să se poarte cu iubire, cu prudenţă şi cu răbdare faţă de oamenii care se află în eroare sau în ignoranţă în ce priveşte credinţa”[42].
  1. Datoria de a-i aduce lui Dumnezeu un cult autentic îl priveşte pe om la nivel individual şi social. Aceasta este „doctrina tradiţională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor şi a societăţilor faţă de religia adevărată şi faţă de Biserica unică a lui Cristos”[43]. Evanghelizându-i fără încetare pe oameni, Biserica lucrează pentru ca ei să poată „pătrunde de spirit creştin mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăiesc”[44]. Îndatorirea socială a creştinilor este să respecte şi să trezească în fiecare om iubirea adevărului şi a binelui. Ea le cere să facă cunoscut cultul singurei religii adevărate care subzistă în Biserica Catolică şi apostolică[45]. Creştinii sunt chemaţi să fie lumina lumii[46]. Biserica arată astfel regalitatea lui Cristos asupra întregii creaţii şi, în particular, asupra societăţilor omeneşti[47].
  1. „În domeniul religios, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur, cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite”[48]. Acest drept este întemeiat pe însăşi natura persoanei umane, a cărei demnitate o face să adere liber la adevărul divin care transcende ordinea temporală. De aceea, el „persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţia de a căuta adevărul şi de a adera la el”[49].
  1. „Dacă, ţinând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaştere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunităţi religioase, e necesar ca în acelaşi timp să li se recunoască şi să li se respecte tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase dreptul la libertate în materie de religie”[50].
  1. Dreptul la libertatea religioasă nu este nici permisiunea morală de a adera la eroare[51], nici presupunerea unui drept la eroare[52], ci un drept natural al persoanei umane la libertatea civilă, adică la imunitate faţă de constrângerea externă, între limitele cuvenite, în materie de religie, din partea puterii politice. Acest drept natural trebuie să fie recunoscut în organizarea juridică a societăţii în aşa fel încât să devină un drept civil[53].
  1. Dreptul la libertatea religioasă nu poate în sine să fie nici nelimitat[54], nici limitat numai de o „ordine publică” concepută în mod pozitivist sau naturalist[55]. „Limitele cuvenite”, care îi sunt inerente, trebuie să fie determinate pentru fiecare situaţie socială cu prudenţă politică, după exigenţele binelui comun, şi trebuie să fie ratificate de autoritatea civilă după „normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă”[56].

III. „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”

  1. Porunca întâi interzice cinstirea altor dumnezei în afară de Unicul Domn care s-a revelat poporului său. Ea proscrie superstiţia şi impietatea. Superstiţia reprezintă, într-un fel, un exces pervers de religie; impietatea este un viciu opus, prin lipsă, virtuţii religiei.

Superstiţia

  1. Superstiţia este devierea sentimentului religios şi a practicilor pe care le impune acesta. Ea se poate înfăţişa şi sub masca de cult adus adevăratului Dumnezeu, de exemplu, când se atribuie o importanţă oarecum magică anumitor practici, altfel legitime sau necesare. A lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispoziţiilor interioare pe care acestea le pretind, înseamnă a cădea în superstiţie[57].

Idolatria

  1. Porunca întâi condamnă politeismul. Ea cere omului să nu creadă în alţi dumnezei în afară de Dumnezeu, să nu cinstească alte divinităţi în afară de Cel Unic. Scriptura aminteşte în mod constant această respingere a „idolilor”, care „sunt argint şi aur, lucrarea mâinilor omeneşti”, care „au gură şi nu grăiesc, au ochi şi nu văd”. Aceşti idoli deşerţi aduc deşertăciune: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut, toţi cei care îşi pun încrederea în ei” (Ps 115, 4-5. 8)[58]. Dumnezeu, dimpotrivă, este „Dumnezeul cel viu” (Ios 3, 10; Ps 42, 3 etc.), care dă viaţă şi intervine în istorie.
  1. Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Ea rămâne o tentaţie constantă a credinţei. Constă în a diviniza ce nu este Dumnezeu. Este vorba de idolatrie atunci când omul cinsteşte şi respectă o creatură în locul lui Dumnezeu, fie că este vorba de zei sau demoni (de exemplu, satanismul), fie de putere, plăcere, rasă, strămoşi, stat, bani etc. „Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei”, spune Isus (Mt 6, 24). Numeroşi martiri au murit ca să nu adore „Fiara”[59], refuzând chiar să-i simuleze cultul. Idolatria respinge Stăpânirea unică a lui Dumnezeu; ea este deci incompatibilă cu comuniunea divină[60].

Viaţa umană se unifică în adorarea Celui Unic. Porunca de a-l adora numai pe Domnul îl simplifică pe om şi îl fereşte de o risipire nemărginită. Idolatria este o pervertire a simţului religios înnăscut al omului. Idolatru este cel care „îşi raportează noţiunea indestructibilă de Dumnezeu la orice mai degrabă decât la Dumnezeu”[61].

Divinaţie şi magie

  1. Dumnezeu poate arăta profeţilor săi sau altor sfinţi viitorul. Totuşi, atitudinea creştină corectă constă în a te încredinţa în mâinile Providenţei în ceea ce priveşte viitorul şi a evita orice curiozitate nesănătoasă în această privinţă. Neprevederea poate constitui o lipsă de responsabilitate.
  1. Toate formele de divinaţie trebuie să fie respinse: recurgerea la Satana sau la demoni, evocarea morţilor sau alte practici presupuse în mod greşit că „dezvăluie” viitorul[62]. Consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanţia, interpretarea prezicerilor şi a sorţilor, fenomenele de clarviziune legate de viitor, recurgerea la mediumuri ascund o voinţă de dominare asupra timpului, asupra istoriei şi, în sfârşit, asupra oamenilor şi, în acelaşi timp, o dorinţă de a-şi câştiga favoarea puterilor ascunse. Acestea sunt lucruri în contradicţie cu cinstirea şi respectul, unite cu teama iubitoare, pe care le datorăm numai lui Dumnezeu.
  1. Toate practicile de magie sau vrăjitorie, prin care se pretinde domesticirea puterilor oculte pentru a le pune în serviciul propriu şi a obţine o putere supranaturală asupra aproapelui – chiar şi pentru a-i reda sănătatea -, sunt în mod grav contrare virtuţii religiei. Aceste practici sunt şi mai condamnabile când sunt însoţite de intenţia de a face rău altuia sau când recurg la intervenţia demonilor. Purtarea amuletelor este şi ea reprobabilă. Spiritismul implică adesea practici divinatorii sau magice. De aceea, Biserica îi avertizează pe credincioşii săi să se păzească de acestea. Recurgerea la medicina numită tradiţională nu legitimează nici invocarea puterilor rele, nici exploatarea credulităţii altora.

Impietatea

  1. Porunca întâi a lui Dumnezeu condamnă principalele păcate de impietate: ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul şi simonia.
  1. Ispitirea lui Dumnezeu constă într-o punere la încercare, în cuvinte sau în fapte, a bunătăţii şi atotputerniciei lui. În acest fel, Satana voia să-l facă pe Isus să se arunce de pe Templu şi, prin acest gest, să-l silească pe Dumnezeu să intervină[63]. Isus îi opune cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Dt 6, 16). Provocarea pe care o implică o asemenea ispitire a lui Dumnezeu răneşte respectul şi încrederea pe care le datorăm Creatorului şi Domnului nostru. Ea include întotdeauna o îndoială cu privire la iubirea, providenţa şi puterea lui[64].
  1. Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele, lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav, mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei, deoarece în acest sacrament însuşi Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanţial[65].
  1. Simonia[66] se defineşte ca fiind cumpărarea sau vinderea unor realităţi spirituale. Lui Simon magul, care voia să cumpere puterea spirituală pe care o vedea lucrând în Apostoli, Petru îi răspunde: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani” (Fapte 8, 20). El se conforma astfel cuvintelor lui Isus: „În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10, 8)[67]. Nu e cu putinţă să-ţi însuşeşti bunuri spirituale şi să te comporţi faţă de ele ca un posesor sau un stăpân, deoarece ele îşi au izvorul în Dumnezeu. Ele nu pot fi primite decât în dar de la El.
  1. „În afară de ofrandele fixate de autoritatea competentă, slujitorul sacru să nu ceară nimic pentru administrarea sacramentelor, având grijă întotdeauna ca cei nevoiaşi să nu fie lipsiţi de ajutorul sacramentelor din cauza sărăciei lor”[68]. Autoritatea competentă fixează aceste „ofrande” în virtutea principiului că poporul creştin trebuie să se îngrijească de întreţinerea slujitorilor Bisericii. „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt 10, 10)[69].

Ateismul

  1. „Mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel legătura intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, aşa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru”[70].
  1. Denumirea de ateism se referă la fenomene foarte diverse. O formă frecventă este materialismul practic, care îşi mărgineşte trebuinţele şi ambiţiile în limite de spaţiu şi timp. Umanismul ateu consideră în mod fals că „omul îşi este scop sieşi, singurul făuritor şi creator al propriei istorii”[71]. O altă formă a ateismului contemporan aşteaptă eliberarea omului, mai ales, prin eliberarea lui economică şi socială, căreia i s-ar opune, prin natura sa, religia, „în măsura în care, îndreptând speranţa omului spre mirajul unei vieţi viitoare, l-ar abate de la construirea cetăţii pământeşti”[72].
  1. Deoarece respinge sau refuză existenţa lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva virtuţii religiei[73]. Imputabilitatea acestei greşeli poate fi mult diminuată în funcţie de intenţii şi împrejurări. În geneza şi răspândirea ateismului, „credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei”[74].
  1. Adesea ateismul se bazează pe o concepţie falsă despre autonomia umană, împinsă până la refuzul oricărei dependenţe faţă de Dumnezeu[75]. De fapt, „recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnităţii omului, întrucât tocmai în Dumnezeu este întemeiată şi se desăvârşeşte această demnitate”[76]. Biserica ştie „că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii omului”[77].

Agnosticismul

  1. Agnosticismul îmbracă mai multe forme. În unele cazuri, agnosticul refuză să-l nege pe Dumnezeu; dimpotrivă, postulează existenţa unei fiinţe transcendente, care nu ar putea să se reveleze şi despre care nimeni n-ar putea să spună nimic. În alte cazuri, agnosticul nu se pronunţă asupra existenţei lui Dumnezeu, declarând că este imposibil de dovedit şi chiar de afirmat sau de negat.
  1. Uneori agnosticismul poate să conţină o anumită căutare a lui Dumnezeu, dar la fel de bine poate să reprezinte un indiferentism, o fugă din faţa întrebării ultime a existenţei şi o adormire a conştiinţei morale. Agnosticismul echivalează foarte adesea cu un ateism practic.

IV. „Să nu-ţi faci chip cioplit…”

  1. Porunca divină cuprindea interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului. Deuteronomul explică: „În ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi, dar, şi să nu vă faceţi chipuri cioplite…” (Dt 4, 15-16) Lui Israel i s-a revelat Dumnezeul absolut transcendent. „El este totul”, dar, în acelaşi timp, „este mai presus de toate lucrările sale” (Sir 43, 27-28). El este „însuşi izvorul oricărei frumuseţi create” (Înţ 13, 3).
  1. Totuşi, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit sau a îngăduit instituirea unor imagini care să trimită în mod simbolic la mântuirea săvârşită de Cuvântul întrupat: astfel, avem şarpele de aramă[78], chivotul legământului şi heruvimii[79].
  1. Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al şaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787) a justificat, împotriva iconoclaştilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar şi cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor. Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor.
  1. Cultul creştin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi, care proscrie idolii. Într-adevăr, „cinstirea adusă unei icoane e adresată, de fapt, celui reprezentat”[80] şi „oricine cinsteşte o icoană cinsteşte persoana pictată acolo”[81]. Cinstirea adusă imaginilor sfinte este o „veneraţie plină de respect”, nu o adoraţie care nu i se cuvine decât lui Dumnezeu:

    Cultul nu se adresează imaginilor ca realităţi în sine, ci le priveşte sub aspectul lor propriu de imagini care ne îndreaptă spre Dumnezeu cel întrupat. Mişcarea ce se adresează imaginii nu se opreşte la ea, ci tinde la realitatea pe care ea o reprezintă[82].

PE SCURT

  1. „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6, 5).
  1. Porunca întâi îl cheamă pe om să creadă în Dumnezeu, să nădăjduiască în El şi să-l iubească mai presus de toate.
  1. „Domnului Dumnezeului tău să te închini” (Mt 4, 10). A-l adora pe Dumnezeu, a te ruga lui, a-i aduce cultul ce i se cuvine, a-ţi împlini făgăduinţele şi voturile făcute lui sunt acte ale virtuţii religiei, ce ţin de ascultarea faţă de porunca întâi.
  1. Datoria de a da lui Dumnezeu un cult autentic îl priveşte pe om şi ca individ, şi ca societate.
  1. Omul trebuie „să-şi poată mărturisi în mod liber religia, în particular şi în public”[83].
  1. Superstiţia e o deviere a cultului pe care îl aducem Dumnezeului adevărat. Îşi are expresia maximă în idolatrie, precum şi în diferitele forme de divinaţie şi de magie.
  1. Ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul, simonia sunt păcate împotriva religiei şi sunt interzise de porunca întâi.
  1. Întrucât respinge sau refuză existenţa lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva poruncii întâi.
  1. Cultul imaginilor sfinte este întemeiat pe misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. El nu se împotriveşte poruncii întâi.

 

Note


[1] Cf. Mt 5, 17.
[2] Cf. Mt 19, 6-12. 21. 23-29.
[3] Cf. Mt 5, 46-47.
[4] Cf. Dt 6, 5; Lev 19, 18.
[5] Cf. Dt 31, 9. 24.
[6] Cf. Ex 20, 1-17.
[7] Cf. Dt 5, 6-22.
[8] Cf., de exemplu, Os 4, 2; Ier 7, 9; Ez 18, 5-9.
[9] Cf. Ex 19.
[10] Cf. Ex 24.
[11] Origene, Hom. in Ex. 8, 1.
[12] Sf. Irineu, Haer. 4, 16, 3-4.
[13] Sf. Augustin, Serm. 33, 2, 2.
[14] Cf. DS 1569-1570.
[15] LG 24.
[16] Cf. Iac 2, 10-11.
[17] Sf. Irineu, Haer. 4, 15, 1.
[18] Sf. Bonaventura, Sent. 4, 37, 1, 3.
[19] Cf. Iac 2, 10-11.
[20] Cf. Lc 10, 27: „… din toate puterile tale”
[21] Cf. Dt 5, 6-9.
[22] Cf. Ex 19, 16-25; 24, 15-18.
[23] Sf. Iustin, Dial. 11, 1.
[24] CR 3, 2, 4.
[25] Cf. Rom 1, 18-32.
[26] CIC, can. 751.
[27] Cf. Dt 6, 4-5.
[28] Cf. Lc 1, 46-49.
[29] Sf. Augustin, Civ. 10, 6.
[30] Cf. Am 5, 21-25
[31]. Cf. Is 1, 10-20.
[32] Cf. Os 6, 6.
[33] Cf. Evr 9, 13-14.
[34] CIC, can. 1191, § 1.
[35] Cf. Fapte 18, 18; 21, 23-24.
[36] Cf. CIC, can. 654.
[37] LG 42.
[38] Cf. CIC, can. 692; 1196-1197.
[39] DH 1.
[40] DH 2
[41] NA 2.
[42] DH 14.
[43] DH 1.
[44] AA 13.
[45] Cf. DH 1.
[46] Cf. AA 13.
[47] Cf. Leon XIII, Enc. Immortale Dei; Pius XI, Enc. Quas primas.
[48] DH 2.
[49] DH 2.
[50] DH 6.
[51] Cf. Leon XIII, Enc. Libertas praestantissimum.
[52] Cf. Pius XII, discursul din 6 decembrie 1953.
[53] Cf. DH 2.
[54] Cf. Pius VI, Quod aliquantum.
[55] Cf. Pius IX, Enc. Quanta cura.
[56] DH 7.
[57] Cf. Mt 23, 16-22.
[58] Cf. Is 44, 9-20; Ier 10, 1-16; Dan 14, 1-30; Bar 6; Înţ 13, 1-15. 19.
[59] Cf. Ap 13-14.
[60] Cf. Gal 5, 20; Ef 5, 5. 2114
[61] Origene, Cels. 2, 40.
[62] Cf. Dt 18, 10; Ier 29, 8.
[63] Cf. Lc 4, 9.
[64] Cf. 1 Cor 10, 9; Ex 17, 2-7; Ps 95, 9.
[65] Cf. CIC, can. 1367; 1376.
[66] Cf. Fapte 8, 9-24.
[67] Cf. deja Is 55, 1.
[68] CIC, can. 848.
[69] Cf. Lc 10, 7; 1 Cor 9, 5-18; 1 Tim 5, 17-18.
[70] GS 19, § 1.
[71] GS 20, § 1.
[72] GS 20, § 2.
[73] Cf. Rom 1, 18.
[74] GS 19, § 3.
[75] Cf. GS 20, § 1.
[76] GS 21, § 3.
[77] GS 21, § 7.
[78] Cf. Num 21, 4-9; Înţ 16, 5-14; In 3, 14-15.
[79] Cf. Ex 25, 10-22; 1 Rg 6, 23-28; 7, 23-26.
[80] Sf. Vasile, Spir. 18, 45.
[81] Cc. Niceea II: DS 601, cf. Cc. Trid.: DS 1821-1825; Cc. Vatican II: SC 126; LG 67.
[82] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 81, 3, ad 3.
[83] DH 15.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *