Meniu

S-a coborât în iad şi a înviat din morţi

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei
CAPITOLUL AL DOILEA
„Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

ARTICOLUL 5
„Isus Cristos s-a coborât în iad,
a treia zi a înviat din morţi”

  1. „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Cel ce s-a coborât, acela este care s-a şi suit” (Ef 4, 9-10). Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi, deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii:

    Cristos, Fiul tău,
    care, înălţându-se din adâncul mormântului,
    şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină
    şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin[1].

 

PARAGRAFUL 1. Cristos s-a coborât în iad

  1. Afirmaţiile frecvente din Noul Testament, după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3, 15; Rom 8, 11; Cor 15, 20), presupun că, înainte de Înviere, El a locuit în lăcaşul morţilor[2]. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor, proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere[3].
  1. Scriptura numeşte iad, şeol sau Hades[4] lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort, fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu[5]. Într-adevăr, aceasta este, în aşteptarea Răscumpărătorului, condiţia tuturor celor care au murit, răi sau drepţi[6], ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică, după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr, care a fost primit în „sânul lui Abraham”[7]. „Tocmai pe aceste suflete sfinte, care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham, le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”[8]. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi[9], nici ca să distrugă iadul osîndirii[10], ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat[11].
  1. „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor…” (1 Pt 4, 6) Coborârea în iad este împlinirea, până la desăvârşire, a vestirii evanghelice a mântuirii. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus, fază condensată în timp, dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc, căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare.
  1. Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii[12] pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li, auzindu-l, să învie” (In 5, 25). Isus, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavol, şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2, 14-15). De acum înainte, Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1, 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2, 10).

    O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. (…) El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El, care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. (…) „Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te tu, care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici, înlănţuit în iad. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”[13].

PE SCURT

  1. Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”, Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că, prin moartea sa pentru noi, El a învins moartea şi pe diavol, „care are stăpânirea morţii” (Evr 2, 14).
  1. Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră.

 

PARAGRAFUL 2. A treia zi a înviat din morţi

  1. „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri, că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviindu-l pe Isus” (Fapte 13, 32-33). Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos, crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină, transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea:

    Cristos a înviat din morţi
    Cu moartea pe moarte călcând
    Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le[14].

I. Evenimentul istoric şi transcendent

  1. Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real, care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis, înainte de toate, ceea ce am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15, 3-4). Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii, pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului[15].

Mormântul gol

  1. „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 5-6). În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel[16]. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi[17], apoi al lui Petru[18]. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20, 2) afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20, 6), „a văzut şi a crezut” (In 20, 8). Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol[19], că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise, pur şi simplu, la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr[20].

Apariţiile Celui Înviat

  1. Maria Magdalena şi femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus[21], îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului[22], au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat[23]. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece[24]. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi[25], Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 24, 34).
  1. Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli – şi în mod cu totul deosebit pe Petru – în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi, cunoscuţi de creştini şi, cei mai mulţi, trăind încă printre ei. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”[26] sunt, în primul rând, Petru şi cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp, în afară de Iacob şi de toţi apostolii[27].
  1. În faţa acestor mărturii, învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor, vestite de Acesta dinainte[28]. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24, 17) şi înspăimântaţi[29]. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24, 11)[30]. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti, „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16, 14).
  1. Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc[31], într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă[32]. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii[33], iar în momentul ultimei apariţii în Galileea, relatată de Matei, „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. Dimpotrivă, credinţa lor în Înviere s-a născut – sub acţiunea harului divin – din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat.

Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat

  1. Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi, prin atingere[34] şi mâncând împreună cu ei[35]. Prin aceasta, îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă[36], dar, mai ales, să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii[37]. Totuşi, acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp, dar se poate face prezent în ce mod doreşte, unde şi când vrea[38], căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui[39]. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar[40] sau „în alt chip” (Mc 16, 12) decât cel ştiut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credinţa[41].
  1. Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viaţă pământească „obişnuită”. La un moment dat, aveau să moară iarăşi. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus este plin, la Înviere, de puterea Duhului Sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie, încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”[42].

Învierea ca eveniment transcendent

  1. „Da, cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” – sună cântarea Exsultet de Paşti. Într-adevăr, nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă, trecerea la o altă viaţă. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat, Învierea rămâne în aceeaşi măsură, prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria, în centrul misterului credinţei. De aceea, Isus cel înviat nu se arată lumii[43], ci ucenicilor săi, „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13, 31).

II. Învierea – lucrare a Sfintei Treimi

  1. Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. În ea, cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat”[44] pe Cristos, Fiul său, şi astfel, a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui – cu trupul său – în Treime. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin Învierea lui din morţi” (Rom 1, 3-4). Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu[45]prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn.
  1. Cât despre Fiul, El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult, să moară, şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului[46]). În altă parte, El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. (…) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10, 17-18). „Noi credem (…) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4, 14).
  1. Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos, care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti, care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului, acestea se unesc din nou. Astfel, moartea se produce prin despărţirea compusului uman, iar Învierea – prin unirea celor două părţi despărţite”[47].

III. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii

  1. „Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15, 14). Învierea constituie, înainte de toate, confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. Toate adevărurile, chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman, îşi găsesc justificarea de vreme ce, prin Învierea sa, Cristos a dat dovada definitivă, pe care o promisese, a autorităţii sale dumnezeieşti.
  1. Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament[48] şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti[49]. Expresia „după Scripturi”[50] arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii.
  1. Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8, 28). Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o cu noi, (…) înviindu-l pe Isus, precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu; Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13, 32-33)[51]. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu.
  1. Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa, Cristos ne izbăveşte de păcat, iar prin Învierea sa, ne deschide accesul la o nouă viaţă. Aceasta este, mai întâi, îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu[52], „pentru ca, precum a fost înviat Cristos din morţi, (…) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6, 4). Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har[53]. Ea împlineşte înfierea, pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos, precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28, 10; In 20, 17). Fraţi nu prin natură, ci prin darul harului, deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic, care s-a revelat plenar în Învierea lui.
  1. În sfârşit, Învierea lui Cristos – şi însuşi Cristos înviat – este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. (…) Căci, precum toţi mor în Adam, tot astfel, toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15, 20-22). În aşteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. În El, creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6, 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti[54], „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5, 15).

PE SCURT

  1. Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu.
  1. Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat.
  1. Cristos, „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1, 18), este principiul propriei noastre învieri, încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru[55] şi mai târziu prin învierea trupului nostru[56].

 

Note


[1] LR, Vigilia Pascală 18: Exsultet.
[2] Cf. Evr 13, 20.
[3] Cf. 1 Pt 3, 18-19.
[4] Cf. Fil 2, 10; Fapte 2, 24; Ap 1, 18; Ef 4, 9.
[5] Cf. Ps 6, 6; 88, 11-13.
[6] Cf. Ps 89, 49; 1 Sam 28, 19; Ez 32, 17-32.
[7] Cf. Lc 16, 22-26.
[8] CR 1, 6, 3.
[9] Cf. Cc. Roma (în 745): DS 587.
[10] Cf. DS 1011; 1077.
[11] Cf. Cc. Toledo IV (în 625): DS 485; Mt 27, 52-53.
[12] Cf. Mt 12, 40; Rom 10, 7; Ef 4, 9.
[13] Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă.
[14] Liturgia bizantină, Troparul de Paşti.
[15] Cf. Fapte 9, 3-18.
[16] Cf. In 20, 13; Mt 28, 11-15.
[17] Cf. Lc 24, 3. 22-23.
[18] Cf. Lc 24, 12.
[19] Cf. In 20, 5-7.
[20] Cf. In 11, 44.
[21] Cf. Mc 16, 1; Lc 24, 1.
[22] Cf. In 19, 31. 42.
[23] Cf. Mt 28, 9-10; In 20, 11-18.
[24] Cf. 1 Cor 15, 5.
[25] Cf. Lc 22, 31-32.
[26] Cf. Fapte 1, 22.
[27] Cf. 1 Cor 15, 4-8.
[28] Cf. Lc 22, 31-32.
[29] Cf. In 20, 19.
[30] Cf. Mc 16, 11. 13.
[31] Cf. Lc 24, 38.
[32] Cf. Lc 24, 39.
[33] Cf. In 20, 24-27.
[34] Cf. Lc 24, 39; In 20, 27.
[35] Cf. Lc 24, 30. 41-43; In 21, 9. 13-15.
[36] Cf. Lc 24, 39.
[37] Cf. Lc 24, 40; In 20, 20. 27.
[38] Cf. Mt 28, 9. 16-17; Lc 24, 15. 36; In 20, 14. 19. 26; 21, 4.
[39] Cf. In 20, 17.
[40] Cf. In 20, 14-15.
[41] Cf. In 20, 14. 16; 21, 4. 7.
[42] Cf. 1 Cor 15, 35-50.
[43] Cf. In 14, 22.
[44] Cf. Fapte 2, 24.
[45] Cf. Rom 6, 4; 2 Cor 13, 4; Fil 3, 10; Ef 1, 19-22; Evr 7, 16.
[46] Cf. Mc 8, 31; 9, 9-31; 10, 34.
[47] Sf. Grigore de Nyssa, Res. 1; cf. ăi DS 325; 359; 369; 539.
[48] Cf. Lc 24, 26-27. 44-48.
[49] Cf. Mt 28, 6; Mc 16, 7; Lc 24, 6-7.
[50] Cf. 1 Cor 15, 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan.
[51] Cf. Ps 2, 7.
[52] Cf. Rom 4, 25.
[53] Cf. Ef 2, 4-5; 1 Pt 1, 3.
[54] Cf. Col 3, 1-3.
[55] Cf. Rom 6, 4.
[56] Cf. Rom 8, 11.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *