Meniu

S-a făcut om

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei
CAPITOLUL AL DOILEA
„Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

ARTICOLUL 3
„Isus Cristos
s-a zămislit de la Duhul Sfânt
şi s-a născut din Maria Fecioara”

PARAGRAFUL 1. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om

I. De ce Cuvântul s-a făcut trup?

  1. Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan, răspundem mărturisind: „Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”.
  1. Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 10). „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4, 14). „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3, 5):

    Bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierduserăm stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?[1]

  1. Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4, 9). „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16).
  1. Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine…” (Mt 11, 29) „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6). Iar Tatăl, pe muntele Schimbării la Faţă, porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9, 7)[2]. El este, de fapt, modelul Fericirilor şi norma Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12). Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui[3].
  1. Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1, 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu”[4]. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”[5]. Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis volens nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei”[6].

II. Întruparea

  1. Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”, In 1, 14), Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. Într-un imn redat de Sfântul Paul, Biserica preamăreşte taina Întrupării:

    Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El, deşi din fire Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor; în toate arătându-se ca un om, s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2, 5-8)[7]

  1. Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister:

    De aceea, intrând în lume, Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. Atunci, am zis: „Iată, vin (…) să fac voia ta” (Evr 10, 5-7, citând Ps 40, 7-9 LXX).

  1. Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4, 2). Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii, de la începutul ei, atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3, 16).

III. Dumnezeu adevărat şi om adevărat

  1. Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om, şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau.
  1. Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). Încă din timpurile apostolice, credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”[8]. Dar încă din secolul al treilea, Biserica a trebuit să afirme, împotriva lui Paul din Samosata, într-un Conciliu reunit la Antiohia, că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură, şi nu prin adopţiune. În 325, primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut, iar nu creat, de o fiinţă (homousios – «de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius, care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”[9] şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”[10].
  1. Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În opoziţie cu ea, Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul, unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional, s-a făcut om”[11]. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, care şi­-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. De aceea, Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu, nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea, ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt, înzestrat cu suflet raţional, cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu, despre care se spune, de aceea, că s-a născut după trup”[12].
  1. Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos, fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Confruntat cu această erezie, al patrulea Conciliu ecumenic, din Calcedon, a mărturisit în 451:

    Urmându-i pe Sfinţii Părinţi, învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire, „asemenea nouă în toate, în afară de păcat” (Evr 4, 15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s-a născut din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenire.

    Unul şi acelaşi Cristos, Domnul, Fiul unul-născut, pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor, ci, mai degrabă, însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază[13].

  1. După Conciliul din Calcedon, unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. Împotriva acestora, al cincilea Conciliu ecumenic, de la Constantinopol, din 553, a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană), care este Domnul nostru Isus Cristos, unul din Treime”[14]. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu[15], nu numai minunile, ci şi suferinţele[16] şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup, Domnul nostru Isus Cristos, este Dumnezeu adevărat, Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”[17].
  1. Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, fratele nostru, şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu, Domnul nostru:

    Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit – A rămas ceea ce era, şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană[18]. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut, Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu, cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te, Cristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!”[19]

IV. Cum este om Fiul lui Dumnezeu?

  1. Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată, şi nu nimicită”[20], Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos, cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă, şi a trupului lui omenesc. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. Astfel, în sufletul şi în trupul său, Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii[21]:

    Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om, a gândit cu o inteligenţă de om, a acţionat cu o voinţă de om, a iubit cu o inimă de om. Născut din Fecioara Maria, El a devenit într-adevăr unul dintre noi, asemenea nouă în toate, afară de păcat[22].

Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos

  1. Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. Împotriva acestei erori, Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional[23].
  1. Acest suflet omenesc, pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat, este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. Ca atare, aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. De aceea, făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune, în vârstă şi în har” (Lc 2, 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce, în condiţia umană, nu se poate învăţa decât din experienţă[24]. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare la „firea de rob” (Fil 2, 7).
  1. Dar, în acelaşi timp, această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui[25]. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu, nu prin ea însăşi, ci prin unirea sa cu Cuvântul, cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”[26]. Este, în primul rând, cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său[27]. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor[28].
  1. Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat, cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere[29]. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu[30] declară în altă parte că nu are misiunea de a revela[31].

Voinţa omenească a lui Cristos

  1. În mod paralel, Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic[32] că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale, divine şi umane, nu opuse, ci cooperante, astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, pentru mântuirea noastră[33]. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau, mai bine zis, este subordonată acestei voinţe atotputernice”[34].

Adevăratul trup al lui Cristos

  1. Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească, trupul lui Cristos era delimitat[35]. De aceea, chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” (Gal 3, 1). La al şaptelea Conciliu ecumenic[36], Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte.
  1. În acelaşi timp, Biserica a recunoscut întotdeauna că, în trupul lui Isus, „Dumnezeu, care este din fire nevăzut, s-a arătat în chip văzut în firea noastră”[37]. Într-adevăr, particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât, zugrăvite pe o imagine sfântă, pot fi venerate, deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”[38].

Inima Cuvântului întrupat

  1. Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii, agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2, 20). Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. De aceea, Preasfânta Inimă a lui Isus, străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. In 19, 34.) – praecipuus consideratur index et symbolus… illius amoris, quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat – „este considerată semnul şi simbolul eminent… al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”[39].

PE SCURT

  1. La vremea stabilită de Dumnezeu, Fiul unul-născut al Tatălui, Cuvântul veşnic, deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui, s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască, şi-a asumat natura omenească.
  1. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine; de aceea, este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
  1. Isus Cristos are două naturi, cea divină şi cea umană, care nu se confundă, dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu.
  1. Cristos, fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, are o inteligenţă şi o voinţă omenească, perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine, pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
  1. Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului.

 

Note


[1] Sfântul Grigore de Nyssa, Or. catech., 15.
[2] Cf. Dt 6, 4-5.
[3] Cf. Mc 8, 34.
[4] Sf. Irineu, Haer. 3, 19, 1.
[5] Sf. Atanasie, Inc., 54, 3.
[6] Sf. Toma Aq., Opusc. 57 in festo Corp. Chr. 1.
[7] Cf. LH, cântare la Vesperele I ale duminicii.
[8] Cf. 1 In 4, 2-3; 2 In 7.
[9] DS 130.
[10] DS 126.
[11] DS 250.
[12] DS 251.
[13] DS 301-302.
[14] DS 424.
[15] Cf. deja Cc. Efes: DS 255.
[16] Cf. DS 424.
[17] DS 432.
[18] LH, antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun; cf. Sf. Leon cel Mare, Serm 21, 2-3.
[19] Troparul O monogenes
[20] GS 22, §2.
[21] Cf. In 14, 9-10.
[22] GS 22, §2.
[23] Cf. DS 149.
[24] Cf. Mc 6, 38; 8, 27; In 11, 34 etc.
[25] Cf. Sf. Grigore cel Mare, Ep. 10, 39; DS 475.
[26] Sf. Maxim Mărturisitorul, Qu. dub. 66.
[27] Cf. Mc 14, 36; Mt 11, 27; In 1, 18; 8, 55; etc.
[28] Cf. Mc 2, 8; In 2, 25; 6, 61; etc.
[29] Cf. Mc 8, 31; 9, 31; 10, 33-34; 14, 18-20. 26-30.
[30] Cf. Mc 13, 32.
[31] Cf. Fapte 1, 7.
[32] Cc. Constantinopol III (în 681).
[33] Cf. DS 556-559.
[34] DS 556.
[35]. Cf. Cc. Lateran (în 649): DS 504.
[36] Cc. Niceea II (în 787).
[37] LR, Prefaţa de Crăciun II.
[38] Cc. Niceea II: DS 601.
[39] Pius XII, Enc. Haurietis aquas: DS 3924; cf. DS 3812.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *