Meniu

Sacramentul Căsătoriei

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creştin
SECŢIUNEA A DOUA
Cele şapte sacramente ale Bisericii
CAPITOLUL AL TREILEA
Sacramentele de slujire a comuniunii

ARTICOLUL 7
Sacramentul Căsătoriei

  1. „Legământul căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă, rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor, precum şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, printre cei botezaţi, la demnitatea de sacrament”[1].

I. Căsătoria în planul lui Dumnezeu

  1. Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu[2] şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. 19, 7. 9). De la un capăt la altul, Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei, despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat, despre originea şi despre scopul ei, despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii, despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7, 39), în noul legământ dintre Cristos şi Biserică[3].

Căsătoria în ordinea creaţiei

  1. „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei[4]„. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii, aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească, în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor, în diferite culturi, structuri sociale şi atitudini spirituale. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire[5], în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi, pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”[6].
  1. Dumnezeu, care l-a creat pe om din iubire, l-a şi chemat la iubire, vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu[7], care este El însuşi Iubire[8]. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie, iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Este bună, foarte bună în ochii Creatorului[9]. Iar această iubire, pe care Dumnezeu o binecuvântează, e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1, 28).
  1. Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. Femeia, „carne din carnea lui”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru”[10]. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”[11]. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi, reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel, ei nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6).

Căsătoria sub regimul păcatului

  1. Orice om face experienţa răului, în jurul său şi în sine însuşi. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. Dintotdeauna, unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie, de spiritul de dominare, de infidelitate, de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită, în funcţie de culturi, de epoci, de indivizi, însă pare a avea un caracter universal.
  1. Potrivit credinţei, această dezordine, pe care noi o constatăm cu durere, nu provine din natura bărbatului şi a femeii, nici din natura relaţiilor dintre ei, ci din păcat. Fiind ruptură cu Dumnezeu, primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri reciproce[12]; atracţia lor reciprocă, darul Creatorului[13], se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă[14]; frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici, de a se înmulţi şi de a supune pământul[15] este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii[16].
  1. Ordinea creaţiei dăinuie totuşi, chiar dacă este grav tulburată. Ca să vindece rănile păcatului, bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului, pe care Dumnezeu, în nesfârşita sa bunătate, nu li l-a refuzat niciodată[17]. Fără acest ajutor, bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor, unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”.

Căsătoria sub pedagogia Legii

  1. În milostivirea sa, Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. Suferinţele ce decurg din păcat, „durerile naşterii” (Gen. 3, 16), munca „în sudoarea frunţii” (Gen. 3, 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. După cădere, căsătoria ajută la învingerea închistării în sine, a egoismului, a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt, spre ajutorul reciproc, spre dăruirea de sine.
  1. Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. Totuşi, legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat, chiar dacă, aşa cum spune Domnul, această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului, din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii[18].
  1. Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele[19], profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei[20]. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei, despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. În Cântarea Cântărilor, Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti, oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu, iubire „tare ca moartea”, pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8, 6-7).

Căsătoria în Domnul

  1. Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său, Israel, pregătise noul şi veşnicul Legământ, prin care Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se şi dându-şi viaţa, s-a unit, într-un fel, cu întreaga omenire mântuită de El[21], pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. 19, 7. 9).
  1. La începutul vieţii sale publice, Isus înfăptuieşte primul său semn – la cererea Mamei sale – la o petrecere de nuntă[22]. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos.
  1. În predica sa, Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie, aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea, dată de Moise, ca bărbatul să-şi lase femeia, era o cedare în faţa învârtoşării inimii[23]; legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19, 6).
  1. Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă[24]. Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare[25], mai grea decât Legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei, tulburată de păcat, oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Cristos, renunţând la ei înşişi, luându-şi fiecare crucea[26], soţii vor putea „înţelege”[27] sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos, izvor al oricărei vieţi creştine.
  1. Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi, iubiţi-le pe femeile voastre, aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5, 31-32).
  1. Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi Biserică. Deja Botezul, care introduce în Poporul lui Dumnezeu, este un mister nupţial: este – ca să spunem aşa – baia nunţii[28], care precedă ospăţul de nuntă, Euharistia. Căsătoria creştină devine, la rândul ei, semn eficient, sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ, căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ[29].

Fecioria de dragul Împărăţiei

  1. Cristos este centrul oricărei vieţi creştine. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături, familiale ori sociale[30]. Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge[31], ca să se îngrijească de cele ale Domnului, ca să caute a-i fi bineplăcuţi[32], ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine[33]. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă, al cărui model rămâne El însuşi:

    Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor; şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă (Mt 19, 12).

  1. Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal, un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos, al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui, un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece[34].
  1. Atât sacramentul Căsătoriei, cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale[35]. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie[36] şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc:

    Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei; cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. (…) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine, dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă[37].

II. Celebrarea căsătoriei

  1. În ritul latin, celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc, în mod normal, în cadrul Sfintei Liturgii, datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos[38]. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ, prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica, Mireasa lui preaiubită, pentru care s-a dăruit pe sine însuşi[39]. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi, unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa, care se face prezentă în Jertfa euharistică, şi primind Euharistia, pentru ca, împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos, să „formeze un singur trup” în Cristos[40].
  1. „Ca gest sacramental de sfinţire, celebrarea liturgică a Căsătoriei (…) trebuie să fie prin ea însăşi validă, demnă şi rodnică”[41]. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei.
  1. În Biserica latină, se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care, ca slujitori ai harului lui Cristos, îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei, exprimându-şi consimţământul în faţa Bisericii. În liturgiile orientale, slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul, care, după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor, îi încununează pe mire şi pe mireasă, ca semn al legământului matrimonial.
  1. Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză, prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu, îndeosebi asupra miresei. În epicleza acestui sacrament, mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică[42]. El este pecetea legământului lor, izvorul mereu oferit al iubirii lor, puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor.

III. Consimţământul matrimonial

  1. Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie, botezaţi, liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. „A fi liber” înseamnă:

    – a nu fi supus constrângerii;

    – a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească.

  1. Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”[43]. Dacă lipseşte consimţământul, nu există Căsătorie.
  1. Consimţământul constă într-un „act uman, prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”[44]: „Eu te iau de soţie, eu te iau de soţ”[45]. Acest consimţământ, care îi leagă pe soţi între ei, îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”[46].
  1. Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante, liber de violenţă sau teamă gravă din exterior[47]. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ[48]. Dacă această libertate lipseşte, căsătoria este invalidă.
  1. Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită[49], după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent, Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”, adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. În acest caz, contractanţii sunt liberi să se căsătorească, chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare[50].
  1. Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei.
  1. De aceea, Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei[51]. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive:

    – căsătoria sacramentală este un act liturgic. De aceea, se cuvine ca ea să fie celebrată în liturgia publică a Bisericii;

    – căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială, creează drepturi şi datorii în Biserică, între soţi şi faţă de copii;

    – deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică, e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde, obligaţia de a avea martori);

    – caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate.

  1. Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice, pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă:

    Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri.

    Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei[52], cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse, care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere:

    Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp, în primul rând, chiar în sânul familiei, în privinţa demnităţii, funcţiei şi exprimării iubirii conjugale, pentru ca, formaţi întru curăţie, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie[53].

Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult

  1. În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare.
  1. Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie, atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. Divergenţele cu privire la credinţă, însăşi concepţia despre căsătorie, dar şi mentalităţile religioase diferite pot constitui o sursă de tensiune în căsnicie, în special, în legătură cu educaţia copiilor. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă.
  1. După dreptul în vigoare în Biserica latină, o căsătorie mixtă are nevoie, pentru liceitate, de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti[54]. În cazul disparităţii de cult, este cerută, pentru validitatea căsătoriei, o dispensă expresă de la acest impediment[55]. Această permisiune, sau această dispensă, presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei, ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică[56].
  1. În multe locuri, datorită dialogului ecumenic, comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. Ea trebuie să-i ajute, de asemenea, să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă.
  1. În căsătoriile cu disparitate de cult, partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7, 14). Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină[57]. Iubirea conjugală sinceră, practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii.

IV. Efectele sacramentului Căsătoriei

  1. „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care, prin natura ei, este veşnică şi exclusivă; mai mult, în căsătoria creştină, soţii sunt întăriţi şi, într-un fel, consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”[58].

Legătura matrimonială

  1. Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit de Dumnezeu însuşi[59]. Din legământul lor „se naşte, chiar şi în faţa societăţii, o instituţie stabilă, din orânduire divină”[60]. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”[61].
  1. Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi, astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. Această legătură, care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei, este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine[62].

Harul sacramentului Căsătoriei

  1. „În starea şi în ordinea lor de viaţă, [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”[63]. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor, să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Prin acest har, ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală, în acceptarea şi educarea copiilor”[64].
  1. Cristos este izvorul acestui har. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”[65]. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, luându-şi crucea, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt[66], să fie „supuşi unul altuia, întru frica lui Cristos” (Ef 5, 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală, delicată şi rodnică. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială, El le dăruieşte, încă de pe pământ, o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului:

    Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte, Jertfa euharistică o întăreşte, binecuvântarea o pecetluieşte; îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (…) Ce cuplu este acela a doi creştini, uniţi de o singură nădejde, de o singură dorinţă, de o singură rânduială, de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată, slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte, nici în spirit, nici în trup; dimpotrivă, sunt cu adevărat doi într-un singur trup. Acolo unde trupul este unul singur, unul este şi spiritul[67].

V. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale

  1. „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei – impulsul trupului şi al instinctului, forţa sentimentului şi a afectivităţii, năzuinţa spiritului şi a voinţei; ea are în vedere o unitate profund personală, cea care, dincolo de unirea într-un singur trup, duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet; ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. Cu alte cuvinte, e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale, însă cu o semnificaţie nouă, care nu numai că le purifică şi le consolidează, ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”[68].

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei

  1. Iubirea soţilor pretinde, prin însăşi natura sa, unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane, care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel, nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6)[69]. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”[70]. Această comuniune umană este întărită, purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun.
  1. „Demnitatea personală egală, ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină, face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”[71]. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă[72].

Fidelitatea iubirii conjugale

  1. Iubirea conjugală pretinde soţilor, prin însăşi natura sa, o fidelitate inviolabilă. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. Iubirea cere să fie definitivă. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. „Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”[73].
  1. Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său, a lui Cristos faţă de Biserica sa. Prin sacramentul Căsătoriei, soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. Din sacrament, indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund.
  1. Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. De aceea, este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă, că soţii sunt părtaşi la această iubire, că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. Soţii care, cu harul lui Dumnezeu, dau această mărturie, adesea în condiţii foarte grele, merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti[74].
  1. Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. În asemenea cazuri, Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu; ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. În această situaţie dificilă, soluţia cea mai bună ar fi, pe cât posibil, împăcarea. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte, în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor, care rămâne indisolubilă[75].
  1. În zilele noastre, în multe ţări, există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează, din punct de vedere civil, o nouă unire. Biserica susţine, din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter”: Mc 10, 11-12), că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire, dacă prima căsătorie era validă. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil, se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. De aceea, ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică, atâta timp cât persistă această situaţie. Din acelaşi motiv, ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă.
  1. Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii, preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă, pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică, la viaţa căreia pot şi trebuie să participe, ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să asiste la Jertfa Liturghiei, să stăruie în rugăciune, să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii, să-şi educe copiii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă, pentru a implora astfel, zi de zi, harul lui Dumnezeu[76].

Deschiderea faţă de rodnicie

  1. „Prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încununarea”[77]:

    Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. Dumnezeu, care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2, 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19, 4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie, zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1, 28). Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum şi întreaga structură a vieţii de familie, care izvorăşte din ea, tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului, care, prin ei, îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia[78].

  1. Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale, spirituale şi supranaturale, pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor[79]. În acest sens, misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii[80].
  1. Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii, întrajutorării şi sacrificiului.

VI. Biserica familială

  1. Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, „împreună cu toată casa lor”, deveniseră credincioşi[81]. Atunci când se converteau, doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită[82]. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă.
  1. În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. De aceea, Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia, după o veche expresie, Ecclesia domestica[83]. În sânul familiei, părinţii sunt, „pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre”[84].
  1. Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, „prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă”[85]. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”[86]. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă, mereu repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii.
  1. Mai trebuie amintite anumite persoane care, din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască – şi de multe ori fără să vrea – sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi, în special, a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Multe dintre ele rămân fără familie umană, de multe ori din cauza stării de sărăcie. Printre ei, unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor, slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor, „Bisericile familiale”, şi ale marii familii, care este Biserica. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor, în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11, 28)”[87].

PE SCURT

  1. Sfântul Paul spune: „Bărbaţilor, iubiţi-le pe femeile voastre, după cum şi Cristos a iubit Biserica. (…) Taina aceasta mare este; o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5, 25. 32).
  1. Legământul matrimonial, prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire, a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Prin natura sa, este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Între cei botezaţi, el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament[88].
  1. Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica; harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor, le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice[89].
  1. Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor, adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic.
  1. Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică, se cuvine ca celebrarea ei să fie publică, în cadrul unei celebrări liturgice, în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii), a martorilor şi a adunării credincioşilor.
  1. Unitatea, indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei; divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit; refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”, copilul[90].
  1. Recăsătorirea celor divorţaţi, cât timp e încă în viaţă soţul legitim, contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. Ei nu sunt separaţi de Biserică, dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă.
  1. Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”, fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii, o şcoală a virtuţilor umane şi a carităţii creştine.

 

Note


[1] CIC, can. 1055, § 1.
[2] Cf. Gen. 1, 26-27.
[3] Cf. Ef. 5, 31-32.
[4] GS 48, § 1.
[5] Cf. GS 47, § 2.
[6] GS 47, § 1.
[7] Cf. Gen 1, 27.
[8] Cf. 1 In 4, 8. 16.
[9] Cf. Gen 1, 31.
[10] Cf. Ps 121, 2.
[11] Gen. 2, 18-25.
[12] Cf. Gen 3, 12.
[13] Cf. Gen 2, 22.
[14] Cf. Gen 3, 16b.
[15] Cf. Gen 1, 28.
[16] Cf. Gen. 3, 16-19.
[17] Cf. Gen. 3, 21.
[18] Cf. Mt 19, 8; Dt 24, 1.
[19] Cf. Os. 1-3; Is 54; 62; Ier 2-3; 31; Ez 16; 23.
[20] Cf. Mal 2, 13-17.
[21] Cf. GS 22.
[22] Cf. In 2, 1-11.
[23] Cf. Mt 19, 8.
[24] Cf. Mt 9, 10.
[25] Cf. Mt 11, 29-30.
[26] Cf. Mc 8, 34.
[27] Cf. Mt 19, 11.
[28] Cf. Ef 5, 26-27.
[29] Cf. DS 1800; CIC, can. 1055, § 2.
[30] Cf. Lc 14, 26; Mc 10, 28-31.
[31] Cf. Ap 14, 4.
[32] Cf. 1 Cor 7, 32.
[33] Cf. Mt 25, 6.
[34] Cf. Mc 12, 25; 1 Cor 7, 31.
[35] Cf. Mt 19, 3-12.
[36] Cf. LG 42; PC 12; OT 10.
[37] Cf. Sf. Ioan Chrysostom, Virg. 10, 1; cf. FC 16.
[38] Cf. SC 61.
[39] Cf. LG 6.
[40] Cf. 1 Cor 10, 17.
[41] FC 67.
[42] Cf. Ef 5, 32.
[43] CIC, can. 1057, § 1.
[44] GS 48, § 1; cf. CIC, can. 1057, § 2.
[45] OcM 1145.
[46] Cf. Gen 2, 24; Mc 10, 8; Ef 5, 31.
[47] Cf. CIC, can. 1103.
[48] CIC, can. 1057, § 1.
[49] Cf. CIC, can. 1095-1107.
[50] Cf. CIC, can. 1071.
[51] Cf. Cc. Trid.: DS 1813-1816; CIC, can. 1108.
[52] Cf. CIC, can. 1063.
[53] GS 49, § 3.
[54] Cf. CIC, can. 1124.
[55] Cf. CIC, can. 1086.
[56] Cf. CIC, can. 1125.
[57] Cf. 1 Cor 7, 16.
[58] CIC, can. 1134.
[59] Cf. Mc 10, 9.
[60] GS 48, § 1.
[61] GS 48, § 2.
[62] Cf. CIC, can. 1141.
[63] LG 11.
[64] LG 11; Cf. LG 41.
[65] GS 48, § 2.
[66] Cf. Gal 6, 2.
[67] Tertullian, Ux. 2, 9; cf. FC 13.
[68] FC 13.
[69] Cf. Gen 2, 24.
[70] FC 19.
[71] GS 49, § 2.
[72] Cf. FC 19.
[73] GS 48, § 1.
[74] Cf. FC 20.
[75] Cf. FC 83; CIC, can. 1151-1155.
[76] FC 84.
[77] GS 48, § 2.
[78] GS 50 § 1.
[79] Cf. GE 3.
[80] Cf. FC 28.
[81] Cf. Fapte 18, 8.
[82] Cf. Fapte 16, 31 şi 11, l4.
[83] LG 11; cf. FC 21.
[84] LG 11.
[85] LG 10.
[86] GS 52, § 1.
[87] FC 85.
[88] Cf. GS 48, § 1; CIC, can. 1055, § 1.
[89] Cf. Cc. Trid.: DS 1799.
[90] Cf. GS 50, § 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *