Meniu

Sacramentul Mirului

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creştin
SECŢIUNEA A DOUA
Cele şapte sacramente ale Bisericii
CAPITOLUL ÎNTÂI
Sacramentele iniţierii creştine

ARTICOLUL 2
Sacramentul Mirului

  1. Împreună cu Botezul şi Euharistia, sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”, a căror unitate trebuie păstrată. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal[1]. Într-adevăr, „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică, sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi, prin aceasta, au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos”[2].

I. Mirul în economia mântuirii

  1. În Vechiul Testament, profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat[3], în vederea misiunii sale mântuitoare[4]. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină, Mesia, Fiul lui Dumnezeu[5]. Zămislit de la Duhul Sfânt, întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt, pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3, 34).
  1. Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia, ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic[6]. Cristos a făgăduit în mai multe rânduri această revărsare a Duhului Sfânt[7], făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti, şi apoi, în chip mult mai strălucitor, în ziua de Rusalii[8]. Plini de Duhul Sfânt, apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2, 11), iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice[9]. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit, la rândul lor, darul Duhului Sfânt[10].
  1. „De atunci, pentru a împlini voinţa lui Cristos, apostolii le-au împărtăşit neofiţilor, prin impunerea mâinilor, darul Duhului Sfânt, care duce la desăvârşire harul Botezului[11]. De aceea, în Scrisoarea către Evrei, printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi, de asemeni, despre impunerea mâinilor[12]. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului, care perpetuează, într-un fel, în Biserică, harul Rusaliilor”[13].
  1. Foarte curând, pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt, la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). Această ungere ilustrează numele de „creştin”, care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi, pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10, 38). Acest rit al ungerii există până în zilele noastre, atât în Orient, cât şi în Occident. De aceea, în Orient acest sacrament se numeşte miruire, ungerea cu crismă, sau mir, care înseamnă „crismă”. În Occident, denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului, care completează iniţierea creştină, şi întărirea harului baptismal, toate roade ale Duhului Sfânt.

Două tradiţii: Orientul şi Occidentul

  1. În primele secole, Confirmaţiunea constituie, în general, o unică celebrare împreună cu Botezul, formând cu acesta, după expresia Sfântului Ciprian, un „sacrament dublu”. Printre alte motive, creşterea numărului de Botezuri de copii – în tot timpul anului – şi creşterea numărului parohiilor (rurale), care extind diecezele, nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. În Occident, deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului, se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. Orientul a păstrat unite cele două sacramente, chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” consacrat de un episcop[14].
  1. Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. Prima ungere, înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală, este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi[15]. Prima ungere cu sfânta crismă, aceea pe care o dă preotul, a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică, preoţească şi regească a lui Cristos. Dacă Botezul este conferit unui adult, există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii.
  1. Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său, garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale, al catolicităţii şi al apostolicităţii ei, şi, prin urmare, exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos.

II. Semnele şi ritualul Mirului

  1. În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală.

    În simbolismul biblic şi antic, ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei[16] şi al bucuriei[17], el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor); este semn de vindecare, fiindcă alină loviturile şi rănile[18] şi te face strălucitor de frumuseţe, de sănătate şi de forţă.

  1. Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire; ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. Ungerea cu sfânta crismă după Botez, la Mir şi la Preoţie, este semnul unei consacrări. Prin Mir, creştinii, adică cei unşi, participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt, de care El este plin, pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”[19].
  1. Prin această ungere, cel miruit primeşte „însemnul”, pecetea Duhului Sfânt. Pecetea este simbolul persoanei[20], semnul autorităţii ei[21], al proprietăţii asupra unui obiect[22] – aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor, precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor; ea legalizează un act juridic[23] sau un document, făcându-l, eventual, secret[24].
  1. Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său[25]. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1, 22)[26]. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos, punerea pentru totdeauna în slujba lui, dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică[27].

Celebrarea Mirului

  1. Un moment important, care precede celebrarea Mirului, dar care, într-un fel, face parte din ea, este consacrarea sfintei crisme. Episcopul este acela care, în Joia Sfântă, în timpul Liturghiei crismale, consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului:

    Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte, (…) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l, ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt, mir preoţesc, mir regesc, mir al bucuriei, veşmântul luminii, haina mântuirii, darul spiritual, sfinţirea sufletelor şi a trupurilor, fericirea nepieritoare, pecetea neştearsă, scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”.

  1. Când Mirul este celebrat separat de Botez, ca în ritul roman, liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului[28]. Când un adult primeşte Botezul, i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Euharistie[29].
  1. În ritul roman, Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul, gest care, încă din vremea apostolilor, semnifică darul Duhului Sfânt. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului:

    „Dumnezeule atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi, eliberându-i de sub jugul păcatului, Doamne, Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul ştiinţei şi al pietăţii, şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. Prin Cristos, Domnul nostru”.

  1. Urmează ritul esenţial al sacramentului. În ritul latin, „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte, făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”[30]. În Bisericile orientale, ungerea cu mir se face, după o rugăciune de epicleză, asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea, ochii, nasul, urechile, buzele, pieptul, spatele, mâinile şi picioarele, fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.
  1. Semnul păcii, care încheie ritualul sacramentului, semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii[31].

III. Roadele Mirului

  1. Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt, aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii.
  1. Prin aceasta, Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal:

    – ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină, prin care spunem «Abba, Tată» (Rom 8, 15);

    – ne uneşte mai strâns cu Cristos;

    – sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt;

    – ne leagă mai desăvârşit de Biserică[32];

    – ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă, ca adevăraţi martori ai lui Cristos, pentru a mărturisi cu curaj numele lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui[33]:

    Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul ştiinţei şi al pietăţii, Duhul fricii sfinte, şi păstrează ceea ce ai primit. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa, Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului[34].

  1. Ca şi Botezul, a cărui împlinire este, Mirul se dă o singură dată. Într-adevăr, Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters, „caracterul”[35], care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său, îmbrăcându-l cu puterea de sus, ca să-i fie martor[36].
  1. „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor, dobândită prin Botez, iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină, ca o misiune (quasi ex officio)”[37].

IV. Cine poate primi acest sacrament?

  1. Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului[38]. Deoarece Botezul, Mirul şi Euharistia formează o unitate, „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit”[39], fiindcă, fără Mir şi Euharistie, sacramentul Botezului este, desigur, valid şi eficient, însă iniţierea creştină rămâne neterminată.
  1. Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. Totuşi, în pericol de moarte, copiii trebuie să fie miruiţi, chiar dacă nu au ajuns la acea vârstă[40].
  1. Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”, nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale, nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată, care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. Sfântul Toma aminteşte acest lucru:

    Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. Astfel, chiar în copilărie, omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale, despre care vorbeşte Înţelepciunea (4, 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor”. De aceea, mulţi copii, prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit, au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos[41].

  1. Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos, spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt, cu acţiunea lui, cu darurile şi chemările lui, ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. De aceea, cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos, atât la Biserica universală, cât şi la comunitatea parohială. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul[42].
  1. Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt, se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă[43].
  1. Pentru Mir, ca şi pentru Botez, candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez, pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente[44].

V. Oficiantul Confirmării

  1. Oficiantul originar al Confirmării este episcopul[45].

    În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul, în una şi aceeaşi celebrare. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop, ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii, ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată, făcând parte dintr-o altă comunitate creştină, care nu are sacramentul Confirmării valid, este admisă la comuniunea deplină cu Biserica[46].

  1. În ritul latin, oficiantul Confirmării este de drept episcopul[47]. Chiar dacă, pentru motive grave, episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul[48], se cuvine, pentru însăşi semnificaţia sacramentului, să-l confere el însuşi, aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. Episcopii sunt urmaşii apostolilor, ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica, cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos.
  1. Dacă un creştin se află în pericol de moarte, oricare preot trebuie să-i dea Mirul[49]. Într-adevăr, Biserica doreşte ca toţi fiii ei, oricât de mici ar fi, să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos.

PE SCURT

  1. „Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei; ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. Atunci, Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8, 14-17).
  1. Mirul desăvârşeşte harul baptismal; este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină, pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos, pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica, pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte.
  1. Mirul, ca şi Botezul, imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters; de aceea, acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă.
  1. În Orient, acest sacrament este administrat imediat după Botez; este urmat de participarea la Euharistie, tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. În Biserica latină, acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului, semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească.
  1. Un candidat la Mir, care a atins vârsta raţiunii, trebuie să mărturisească credinţa, să fie în stare de har, să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale.
  1. Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient, şi pe alte părţi ale corpului), însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”, în ritul roman, „pecetea darului Duhului Sfânt”, în ritul bizantin.
  1. Când Confirmarea se celebrează separat de Botez, legătura ei cu Botezul este exprimată, printre altele, prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine.

 

Note


[1] Cf. OCf Praenotanda 1.
[2] LG 11; OCf Praenotanda 2.
[3] Cf. Is 11, 2.
[4] Cf. Lc 4, 16-22; Is 61, 1.
[5] Cf. Mt 3, 13-17; In 1, 33-34.
[6] Cf. Ez 36, 25-27; Ioel 3, 1-2.
[7] Cf. Lc 12, 12; In 3, 5-8; 7, 37-39; 16, 7-15; Fapte 1, 8.
[8] Cf. In 20, 22 şi, respectiv, Fapte 2, 1-4.
[9] Cf. Fapte 2, 17-18.
[10] Cf. Fapte 2, 38.
[11] Cf. Fapte 8, 15-17; 19, 5-6.
[12] Cf. Evr 6, 2.
[13] Paul VI, Const. ap. Divinae consortium naturae.
[14] Cf. CCEO, cann. 695, 1; 696, 1.
[15] Cf. Sf. Hippolit, Trad. ap. 21.
[16] Cf. Dt 11, 14 etc.
[17] Cf. Ps 23, 5; 104, 15.
[18] Cf. Is 1, 6; Lc 10, 34.
[19] Cf. 2 Cor 2, 15.
[20] Cf. Gen 38, 18; Cânt 8, 6.
[21] Cf. Gen 41, 42.
[22] Cf. Dt 32, 34.
[23] Cf. 1 Rg 21, 8.
[24] Cf. Ier 32, 10; Is 29, 11.
[25] Cf. In 6, 27.
[26] Cf. Ef 1, 13; 4, 30.
[27] Cf. Ap 7, 2-3; 9, 4; Ez 9, 4-6.
[28] Cf. SC 71.
[29] Cf. CIC, can. 866.
[30] Paul VI, Const. Ap. Divinae consortium naturae.
[31] Cf. Sf. Hippolit, Trad. ap. 21.
[32] Cf. LG 11.
[33] Cf. DS 1319; LG 11; 12.
[34] Sf. Ambrozie, Myst. 7, 42.
[35] Cf. DS 1609.
[36] Cf. Lc 24, 48-49.
[37] Cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 72, 5, ad 2.
[38] Cf. CIC, can. 889, § 1.
[39] CIC, can. 890.
[40] Cf. CIC, cann. 891; 883, 3.
[41] Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 72, 8, ad 2.
[42] Cf. OCf Praenotanda 3.
[43] Cf. Fapte 1, 14.
[44] Cf. OCf praenotanda 5; 6; CIC, can. 893, § 1. 2.
[45] LG 26.
[46] Cf. CIC, can. 883, § 2.
[47] Cf. CIC, can. 882.
[48] CIC, can. 884, § 2.
[49] Cf. CIC, can. 883, § 3.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *