Meniu

Virtuţile

SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 7
Virtuţile

  1. „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Fil 4, 8).

    Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune, ci şi să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete.

    Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu[1].

I. Virtuţile umane

  1. Virtuţile umane sunt atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Ele dobândesc uşurinţă, stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. Virtuţile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune; ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.

Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale

  1. Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. cardo). De aceea, se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. Acestea sunt: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. „De iubeşte cineva dreptatea, ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi, căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa, dreptatea şi tăria” (Înţ 8, 7). Sub alte nume, aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură.
  1. Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14, 15). „Fiţi cumpătaţi şi treji, pentru rugăciuni” (1 Pt 4, 7). Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”, scrie Sfântul Toma[2] după Aristotel. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica, nici cu făţărnicia sau cu disimularea. Este numită auriga virtutum, „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi, indicându-le norma şi măsura. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm.
  1. Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. Faţă de oameni, ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. Omul drept, evocat adesea în Sfânta Scriptură, se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19, 15). „Stăpânilor, daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4, 1).
  1. Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama, chiar şi teama de moarte, şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” (Ps 118, 14). „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
  1. Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile, păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5, 2)[3]. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18, 30). În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Trebuie să „trăim în cumpătare, dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2, 12).

    Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită, pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie), care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea), care veghează pentru a discerne toate, de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)[4].

Virtuţile şi harul

  1. Virtuţile omeneşti, dobândite prin educaţie, prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort, sunt purificate şi înălţate de harul divin. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. Omul virtuos este fericit să le practice.
  1. Pentru omul rănit de păcat, nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie, trebuie să recurgă la sacramente, să coopereze cu Duhul Sfânt, să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău.

II. Virtuţile teologale

  1. Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale, care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină[5]. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele au drept origine, cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit.
  1. Virtuţile teologale întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea[6].

Credinţa

  1. Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat, şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci El este însuşi Adevărul. Prin credinţă, „omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu”[7]. De aceea, credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1, 17). Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5, 6).
  1. Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei[8]. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2, 26): lipsită de speranţă şi de iubire, credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său.
  1. Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască, ci să o şi profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii, în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”[9]. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri, dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 10, 32-33).

Speranţa

  1. Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10, 23). „Acest Duh, El l-a revărsat peste noi, din belşug, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, îndreptăţiţi prin harul lui Cristos, să dobândim întru speranţă moştenirea vieţii veşnice” (Tit 3, 6-7).
  1. Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire, care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice. Elanul speranţei ne fereşte de egoism şi ne călăuzeşte la fericirea iubirii.
  1. Speranţa creştină reia şi desăvârşeşte speranţa poporului ales, care îşi găseşte izvorul şi modelul în speranţa lui Abraham, cel care fusese copleşit, în Isaac, de făgăduinţele lui Dumnezeu şi fusese purificat prin încercarea jertfei[10]. „Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut şi a devenit astfel părintele multor popoare” (Rom 4, 18).
  1. Speranţa creştină se desfăşoară, încă de la începuturile propovăduirii lui Isus, în vestirea fericirilor. Fericirile înalţă speranţa noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinţei; ele croiesc drum printre încercările care îi aşteaptă pe ucenicii lui Isus. Dar prin meritele lui Isus Cristos şi ale pătimirii lui, Dumnezeu ne păstrează în „speranţa care nu înşală” (Rom 5, 5). Speranţa este „ancora sufletului”, sigură şi tare, „care pătrunde (…) acolo unde a intrat ca înainte-mergător, pentru noi, Isus” (Evr 6, 19-20). Ea este şi o armă de apărare în lupta mântuirii: „Să îmbrăcăm platoşa credinţei şi a iubirii şi să ne punem coiful speranţei de mântuire” (1 Tes 5, 8). Ea ne dă bucurie chiar şi în încercări: „Bucurându-ne în speranţă, îndelung-răbdători în strâmtorare” (Rom 12, 12). Ea se exprimă şi se hrăneşte în rugăciune, şi în mod deosebit în rugăciunea „Tatăl nostru”, sinteză a tot ceea ce speranţa ne face să dorim.
  1. Aşadar putem spera la gloria cerului, făgăduită de Dumnezeu celor care îl iubesc[11] şi fac voia sa[12]. În orice situaţie, fiecare trebuie să spere, cu harul lui Dumnezeu, „să rămână statornic până la sfârşit”[13] şi să dobândească bucuria cerului, drept răsplata veşnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lui Cristos. În speranţă, Biserica se roagă ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (1 Tim 2, 4). Ea aspiră să fie unită cu Cristos, Mirele său, în gloria cerului:

    Speră, suflete al meu, speră! Nu cunoşti ziua şi ceasul. Veghează cu grijă; totul trece grabnic, deşi nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur şi face lung un timp foarte scurt. Gândeşte-te la aceasta: cu cât vei lupta mai mult, cu atât îţi vei dovedi iubirea ce o ai faţă de Dumnezeul tău şi cu atât mai mult te vei bucura într-o zi cu Preaiubitul tău, într-o fericire şi într-o încântare care nu vor avea sfârşit[14].

Iubirea

  1. Iubirea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru El însuşi, şi pe aproapele nostru, ca pe noi înşine, din iubire faţă de Dumnezeu.
  1. Iubirea devine, prin voinţa lui Isus, porunca cea nouă[15]. Iubindu-i pe ai săi „până la sfârşit” (In 13, 1), El a făcut cunoscută iubirea pe care a primit-o de la Tatăl. Iubindu-se unii pe alţii, ucenicii imită iubirea lui Isus, pe care au primit-o, la rândul lor, în ei. De aceea, Isus spune: „După cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea” (In 15, 9). „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12).
  1. Rod al Duhului şi plinire a Legii, iubirea păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi ale Unsului său. „Rămâneţi în iubirea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea” (In 15, 9-10)[16].
  1. Cristos a murit din iubire pentru noi, pe când noi eram încă „duşmani” (Rom 5, 10). Domnul ne cere să iubim ca El, până şi pe duşmanii noştri (cf. Mt 5, 44), să ne facem aproapele celui mai îndepărtat[17], să-i iubim pe copii[18] şi pe săraci ca pe El însuşi[19].

    Apostolul Paul ne-a dat un incomparabil tablou al iubirii: „Dragostea este îndelung-răbdătoare; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu ia în seamă răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le iartă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le îndură” (1 Cor 13, 4-7).

  1. „De nu am iubire”, mai spune Apostolul, „nu sunt nimic”. Şi tot ceea ce este privilegiu, slujire, virtute chiar… „fără iubire nu-mi foloseşte la nimic” (1 Cor 13, 1-4). Iubirea este mai presus decât toate virtuţile. Ea este prima dintre virtuţile teologale: „Rămân cele trei: credinţa, speranţa şi dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Cor 13, 13).
  1. Practicarea tuturor virtuţilor este însufleţită şi inspirată de iubire. Aceasta este „legătura desăvârşirii” (Col 3, 14); ea este forma virtuţilor; le leagă şi le orânduieşte între ele; ea este izvorul şi ţinta practicării lor creştine. Dragostea garantează şi purifică în noi capacitatea umană de a iubi; o ridică la perfecţiunea supranaturală a iubirii divine.
  1. Practicarea vieţii morale însufleţite de iubire îi dă creştinului libertatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu. El nu mai stă în faţa lui Dumnezeu ca un sclav, stăpânit de frica servilă, nici ca un mercenar în căutarea plăţii, ci ca un fiu care răspunde la iubirea „Celui care ne-a iubit mai întâi” (1 In 4, 19):

    Sau ne îndepărtăm de rău de teama pedepsei şi suntem în starea sclavului; sau urmărim momeala răsplăţii şi ne asemănăm mercenarilor; sau ascultăm pentru binele în sine şi de dragul aceluia care porunceşte (…) şi suntem atunci în starea fiilor[20].

  1. Iubirea are ca roade bucuria, pacea şi îndurarea; ea presupune binefacerea şi îndreptarea frăţească; ea este bunăvoinţă; suscită reciprocitatea, rămâne dezinteresată şi generoasă; este prietenie şi comuniune:

    Împlinirea tuturor faptelor noastre este iubirea. Acolo este ţinta; spre a o dobândi alergăm, spre ea alergăm; odată ajunşi, în ea vom afla odihnă[21].

III. Darurile şi roadele Duhului Sfânt

  1. Viaţa morală a creştinilor este susţinută de darurile Duhului Sfânt. Acestea sunt dispoziţii permanente, care îl fac pe om ascultător în a urma impulsurile Duhului Sfânt.
  1. Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. Ele îi aparţin în întregime lui Cristos, Fiul lui David[22]. Ele completează şi duc la desăvârşire virtuţile celor care le primesc. Ele îi fac pe credincioşi docili în a asculta cu promptitudine inspiraţiile divine.

    Duhul tău cel bun să mă călăuzească la pământ drept (Ps 143, 10).

    Toţi cei pe care Duhul lui Dumnezeu îi însufleţeşte sunt fii ai lui Dumnezeu. (…) Fii şi, deci, moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos (Rom 8, 14. 17).

  1. Roadele Duhului sunt perfecţiuni pe care Duhul Sfânt le plămădeşte în noi ca pârgă a gloriei veşnice. Tradiţia Bisericii enumeră douăsprezece: „iubirea, veselia, pacea, stăruinţa, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândeţea, facerea de bine, fidelitatea, modestia, înfrânarea, curăţia” (Gal 5, 22-23 Vulg.).

PE SCURT

  1. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele.
  1. Virtuţile umane sunt dispoziţii constante ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne reglementează faptele, ne orânduiesc pasiunile şi ne călăuzesc purtarea după raţiune şi credinţă. Ele pot fi grupate în jurul celor patru virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea.
  1. Prudenţa dispune raţiunea practică să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui.
  1. Dreptatea constă în voinţa statornică şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine.
  1. Tăria asigură fermitatea şi statornicia în dificultăţi pentru urmarea binelui.
  1. Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor sensibile şi dă echilibru în folosirea bunurilor create.
  1. Virtuţile morale cresc prin educaţie, prin acte deliberate şi prin perseverenţă în efort. Harul divin le purifică şi le înalţă.
  1. Virtuţile teologale îi dispun pe creştini să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele îl au pe Dumnezeu drept origine, motiv şi obiect: Dumnezeu cunoscut prin credinţă, sperat şi iubit pentru El însuşi.
  1. Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea[23]. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale.
  1. Prin credinţă, noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a revelat şi ceea ce Sfânta Biserică ne propune să credem.
  1. Prin speranţă, dorim şi aşteptăm de la Dumnezeu cu încredere statornică viaţa veşnică şi harurile pentru a o merita.
  1. Prin iubire, îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu. Ea este „legătura desăvârşirii” (Col 3, 14) şi forma tuturor virtuţilor.
  1. Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt oferite creştinilor sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu.

 

Note


[1] Sf. Grigore de Nyssa, Beat. 1.
[2] S. Th. 2-2, 47, 2.
[3] Cf. 37, 27-31.
[4] Sf. Augustin, Mor. eccl. 1, 25, 46.
[5] Cf. 2 Pt 1, 4.
[6] Cf. 1 Cor 13, 13.
[7] DV 5.
[8] Cf. Cc. Trid.: DS 1545.
[9] LG 42; cf. DH 14.
[10] Cf. Gen 17, 4-8; 22, 1-18.
[11] Cf. Rom 8, 28-30.
[12] Cf. Mt 7, 21.
[13] Cf. Mt 10, 22; cf. Cc. Trid.: DS 1541.
[14] Sf. Tereza a Pruncului Isus, Excl. 15, 3.
[15] Cf. In 13, 34.
[16] Cf. Mt 22, 40; Rom 13, 8-10.
[17] Cf. Lc 10, 27-37.
[18] Cf. Mc 9, 37.
[19] Cf. Mt 25, 40. 45.
[20] Sf. Vasile, Reg. fus. Prol. 3.
[21] Sf. Augustin, Ep. Io. 10, 4.
[22] Cf. Is 11, 1-2.
[23] Cf. 1 Cor 13, 13.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *