Meniu

Cred în Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu

PARTEA ÎNTÂI: MĂRTURISIREA CREDINŢEI
SECŢIUNEA A DOUA:
MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ
CAPITOLUL AL DOILEA
CRED ÎN ISUS CRISTOS, FIUL UNUL-NĂSCUT AL LUI DUMNEZEU
  1. Care este vestea cea bună pentru om?

    Este vestirea lui Isus Cristos, „Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16), mort şi înviat. În timpul regelui Irod şi al împăratului Cezar August, Dumnezeu a îndeplinit promisiunile făcute lui Abraham şi descendenţei sale trimiţându-l pe „Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub lege, ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). [422-424]

  1. Cum se răspândeşte vestea cea bună?

    Încă de la început, primii discipoli au avut dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Isus Cristos, cu scopul de a-i conduce pe toţi la credinţa în el. Şi astăzi, din cunoaşterea iubitoare a lui Cristos se naşte dorinţa de a evangheliza şi de a catehiza, adică de a dezvălui în persoana sa întregul plan al lui Dumnezeu şi de a pune omenirea în comuniune cu el. [425-429]

„ŞI ÎN ISUS CRISTOS, FIUL SĂU UNIC, DOMNUL NOSTRU”

  1. Ce înseamnă numele „Isus”?

    Dat de către înger în momentul Bunei-Vestiri, numele „Isus” înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”. El exprimă identitatea şi misiunea sa, „căci el va mântui poporul său de păcate” (Mt 1,21). Petru afirmă că „nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12). [430-435] [452]

  1. De ce Isus este numit „Cristos”?

    „Cristos” în greacă, „Mesia” în ebraică, înseamnă „uns”. Isus este Cristos pentru că este consacrat de Dumnezeu, uns cu Duhul Sfânt pentru misiunea răscumpărătoare. Este Mesia cel aşteptat de Israel, trimis în lume de Tatăl. Isus a acceptat titlul de Mesia precizându-i totuşi sensul: „coborât din cer” (In 3,13), răstignit şi apoi înviat, el este slujitorul suferind „care îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). De la numele „Cristos” vine numele de „creştini”. [436-440] [453]

  1. În ce sens Isus este „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu”?

    El este astfel în sens unic şi perfect. În momentul botezului şi al schimbării la faţă, glasul Tatălui îl desemnează pe Isus ca „Fiul preaiubit”. Prezentându-se pe sine ca Fiu care „îl cunoaşte pe Tatăl” (Mt 11,27), Isus afirmă relaţia sa unică şi veşnică cu Dumnezeu Tatăl său. El este „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (1In 2,23), a doua persoană a Treimii. Este centrul predicării apostolice: apostolii au văzut „gloria lui, glorie ca a unului-născut din Tatăl” (In 1,14). [441-445] [454]

  1. Ce înseamnă titlul „Domn”?

    În Biblie, acest titlu îl desemnează în mod obişnuit pe Dumnezeu suveran. Isus şi-l atribuie sieşi şi revelează suveranitatea sa divină prin puterea sa asupra naturii, asupra diavolilor, asupra păcatului şi asupra morţii, mai ales prin învierea sa. Primele mărturisiri de credinţă creştine proclamă că puterea, cinstea şi gloria datorate lui Dumnezeu Tatăl sunt proprii şi lui Isus: Dumnezeu „i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume” (Fil 2,11). El este Domnul lumii şi al istoriei, singurul căruia omul trebuie să-i supună în întregime propria libertate personală. [446-451] [455]

„ISUS CRISTOS S-A ZĂMISLIT DE LA DUHUL SFÂNT, S-A NĂSCUT DIN MARIA FECIOARĂ”

  1. De ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu?

    Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, adică: pentru a ne reconcilia pe noi, păcătoşii, cu Dumnezeu; pentru a ne face cunoscută iubirea sa infinită; pentru a fi modelul nostru de sfinţenie; pentru a ne face „părtaşi de natura divină” (2Pt 1,4). [456-460]

  1. Ce înseamnă cuvântul „întrupare”?

    Biserica numeşte „întrupare” misterul unirii admirabile a naturii divine şi a naturii umane în unica persoană divină a Cuvântului. Pentru a realiza mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut „trup” (In 1,14), devenind cu adevărat om. Credinţa în întrupare este semn distinctiv al credinţei creştine. [461-463] [483]

  1. În ce mod Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat?

    Isus este în mod indivizibil Dumnezeu adevărat şi om adevărat, în unitatea persoanei sale divine. El, Fiul lui Dumnezeu, care este „născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl”, s-a făcut om adevărat, fratele nostru, fără ca prin aceasta să înceteze să fie Dumnezeu, Domnul nostru. [464-467] [469]

  1. Ce învaţă în acest sens Conciliul din Calcedon (anul 451)?

    Conciliul din Calcedon învaţă să mărturisim „un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, el însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenitatea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuit dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenitate, „asemenea nouă în toate, afară de păcat” (Evr 4,15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s-a născut din Fecioara Maria, născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”. [467]

  1. Cum exprimă Biserica misterul întrupării?

    Îl exprimă afirmând că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu două naturi, divină şi umană, neamestecate, ci unite în persoana Cuvântului. Pentru aceasta, în omenitatea lui Isus totul – minuni, suferinţă, moarte – trebuie să fie atribuit persoanei sale divine care acţionează prin natura umană asumată. [464-469] [479-481]

„Unule-născut, Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria… Tu care eşti unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi” (Liturgia bizantină a sfântului Ioan Crisostomul).

  1. Fiul lui Dumnezeu făcut om avea un suflet cu o cunoaştere umană?

    Fiul lui Dumnezeu a asumat un trup animat de un suflet raţional uman. Cu inteligenţa sa umană, Isus a învăţat multe lucruri din experienţă. Dar şi ca om Fiul lui Dumnezeu avea o cunoaştere intimă şi nemijlocită a lui Dumnezeu Tatăl său. De asemenea, pătrundea gândurile secrete ale oamenilor şi cunoştea în mod deplin planurile veşnice pe care el a venit să le reveleze. [470-474] [482]

  1. Cum se armonizează cele două voinţe ale Cuvântului întrupat?

    Isus are o voinţă divină şi o voinţă omenească. În viaţa sa pământească, Fiul lui Dumnezeu a voit în mod uman ceea ce a decis în mod divin cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră. Voinţa omenească a lui Cristos urmează, fără opoziţie sau îndărătnicie, voinţa divină, sau, mai bine zis, îi este supusă. [475] [482]

  1. Avea Cristos un trup omenesc adevărat?

    Cristos a asumat un trup omenesc adevărat prin care Dumnezeu nevăzut s-a făcut văzut. Pentru acest motiv, Cristos poate să fie reprezentat şi venerat în imaginile sfinte. [476-477]

  1. Ce reprezintă inima lui Isus?

    Isus ne-a cunoscut şi ne-a iubit cu o inimă omenească. Inima sa străpunsă pentru mântuirea noastră este simbolul acelei iubiri infinite cu care el îl iubeşte pe Tatăl şi pe fiecare dintre oameni. [478]

  1. „Zămislit de la Duhul Sfânt…”: ce înseamnă această expresie?

    Înseamnă că Fecioara Maria l-a zămislit pe Fiul veşnic în sânul ei prin lucrarea Duhului Sfânt şi fără colaborarea bărbatului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1,35), i-a spus îngerul la Buna-Vestire. [484-486]

  1. „…Născut din Maria Fecioară”: de ce Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu?

    Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu pentru că este mama lui Isus (In 2,1; 19,25). De fapt, cel care a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi care a devenit cu adevărat Fiul său este Fiul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl. El însuşi este Dumnezeu. [495] [509]

  1. Ce înseamnă „neprihănita zămislire”?

    Dumnezeu a ales-o în mod gratuit pe Maria din toată veşnicia ca să fie Mama Fiului său: pentru a îndeplini această misiune, ea a fost neprihănit zămislită. Aceasta înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu şi în vederea meritelor lui Isus Cristos, Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc încă de la zămislirea ei. [487-492] [508]

  1. Cum colaborează Maria la planul divin de mântuire?

    Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas imună de orice păcat personal în timpul întregii sale existenţe. Este „cea plină de har” (Lc 1,28), „toată sfântă”. Atunci când îngerul îi vesteşte că îl va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” (Lc 1,32), ea îşi dă în mod liber asentimentul prin „ascultarea credinţei” (Rom 1,5). Maria se oferă în totalitate persoanei şi operei Fiului ei, Isus, îmbrăţişând cu tot sufletul voinţa divină de mântuire. [493-494] [508-511]

  1. Ce înseamnă zămislirea feciorelnică a lui Isus?

    Înseamnă că Isus a fost zămislit în sânul Fecioarei numai prin puterea Duhului Sfânt, fără intervenţia bărbatului. El este Fiul Tatălui ceresc, conform naturii divine, şi Fiul Mariei, conform naturii umane, dar propriu-zis Fiul lui Dumnezeu în cele două naturi, existând în el o singură persoană, cea divină. [496-498] [503]

  1. În ce sens Maria este „pururi fecioară”?

    Înseamnă că ea „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său, fecioară în naşterea lui, fecioară când l-a purtat, fecioară când l-a hrănit la sânul său, pururi fecioară” (Sfântul Augustin). Prin urmare, atunci când evangheliile vorbesc de „fraţii şi surorile lui Isus”, este vorba despre rudele apropiate ale lui Isus, conform unei expresii folosite în Sfânta Scriptură. [499-507] [510-511]

  1. În ce mod este universală maternitatea spirituală a Mariei?

    Maria are un singur Fiu, pe Isus, dar în el maternitatea sa spirituală se extinde la toţi oamenii pe care el a venit să-i mântuiască. Ascultătoare alături de noul Adam, Isus Cristos, Fecioara este noua Evă, adevărata mamă a celor vii, care cooperează cu iubire de mamă la naşterea lor şi la formarea lor în ordinea harului. Fecioară şi mamă, Maria este figura şi realizarea cea mai desăvârşită a Bisericii. [501-507] [511]

  1. În ce sens este mister întreaga viaţă a lui Cristos?

    Toată viaţa lui Cristos este eveniment de revelaţie. Ceea ce este vizibil în viaţa pământească a lui Isus conduce la misterul său invizibil, mai ales la misterul filiaţiei sale divine: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9). În afară de aceasta, chiar dacă mântuirea vine în mod deplin din cruce şi din înviere, întreaga viaţă a lui Cristos este mister de mântuire, pentru că tot ceea ce Isus a făcut, a spus şi a suferit avea ca scop mântuirea omului decăzut şi restabilirea lui în vocaţia de fiu al lui Dumnezeu. [512-521] [561-562]

  1. Care au fost pregătirile pentru misterele lui Isus?

    Înainte de toate există o lungă speranţă care a durat multe secole, pe care noi le retrăim în timpul celebrării liturgice din timpul Adventului. În afară de aşteptarea obscură pe care a pus-o în inima păgânilor, Dumnezeu a pregătit venirea Fiului său prin vechea alianţă, până la Ioan Botezătorul, care este ultimul şi cel mai mare dintre profeţi. [522-524]

  1. Ce învaţă evanghelia despre misterele naşterii şi copilăriei lui Isus?

    La Crăciun, gloria cerului se manifestă în slăbiciunea unui prunc; circumciziunea lui Isus este semn al apartenenţei sale la poporul ebraic şi prefigurare a botezului nostru; Epifania este manifestarea regelui-Mesia a lui Israel tuturor neamurilor; în prezentarea la templu, în Simeon şi Ana este toată aşteptarea lui Israel care vine la întâlnirea cu Mântuitorul său; fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi vestesc că întreaga viaţă a lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei; întoarcerea din Egipt aminteşte de exod şi îl prezintă pe Isus ca noul Moise: el este adevăratul şi definitivul eliberator. [525-530] [563-564]

  1. Ce învăţătură ne oferă viaţa ascunsă a lui Isus la Nazaret?

    În timpul vieţii ascunse la Nazaret, Isus rămâne în tăcerea unei existenţe obişnuite. Astfel ne permite să fim în comuniune cu el în sfinţenia unei vieţi zilnice alcătuită din rugăciune, simplitate, muncă, iubire familială. Supunerea sa faţă de Maria şi Iosif, tatăl său purtător de grijă, este o imagine a ascultării sale filiale faţă de Tatăl. Maria şi Iosif, cu credinţa lor, primesc misterul lui Isus, deşi nu-l înţeleg mereu. [533-534] [564]

  1. De ce primeşte Isus de la Ioan „botezul de convertire pentru iertarea păcatelor” (Lc 3,3)?

    Pentru a începe viaţa sa publică şi a anticipa „botezul” morţii sale. Astfel, deşi era fără păcat, acceptă să fie numărat printre cei păcătoşi, el, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Tatăl îl proclamă „Fiul său preaiubit” (Mt 3,17) şi Duhul coboară asupra lui. Botezul lui Isus este o prefigurare a botezului nostru. [535-537] [565]

  1. Ce revelează ispitirile lui Isus în pustiu?

    Ispitirile lui Isus în pustiu recapitulează ispitirea lui Adam în paradis şi ispitirile Israelului în pustiu. Satana îl ispiteşte pe Isus în ascultarea sa faţă de misiunea încredinţată lui de către Tatăl. Cristos, noul Adam, rezistă şi victoria sa vesteşte victoria pătimirii sale, ascultarea supremă a iubirii sale filiale. Biserica se uneşte cu acest mister îndeosebi în timpul liturgic al Postului Mare. [538-540] [566]

  1. Cine este invitat să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu, vestită şi realizată de Isus?

    Isus îi invită pe toţi oamenii să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu. Chiar şi cel mai rău păcătos este chemat să se convertească şi să accepte milostivirea infinită a Tatălui. Împărăţia aparţine, deja aici pe pământ, celor care îl primesc cu inimă umilă. Lor le sunt revelate misterele sale. [541-546] [567]

  1. Pentru ce manifestă Isus împărăţia prin semne şi minuni?

    Isus însoţeşte cuvântul său cu semne şi minuni pentru a arăta că împărăţia este prezentă în el, Mesia. Deşi el vindecă unele persoane, nu a venit să elimine toate relele aici pe pământ, ci pentru a ne elibera, înainte de toate, de sclavia păcatului. Alungarea diavolilor vesteşte că crucea sa va fi victorioasă asupra „conducătorului acestei lumi” (In 12,31). [547-550] [567]

  1. Ce autoritate conferă Isus apostolilor săi în împărăţie?

    Isus îi alege pe cei doisprezece, viitori martori ai învierii sale, şi îi face părtaşi la misiunea şi la autoritatea sa pentru a învăţa, a dezlega de păcate, a zidi şi a conduce Biserica. În acest colegiu, Petru primeşte „cheile împărăţiei” (Mt 16,19) şi ocupă primul loc, cu misiunea de a păzi credinţa în integritatea sa şi de a-i întări pe fraţii săi. [551-553] [567]

  1. Ce semnificaţie are schimbarea la faţă?

    În schimbarea la faţă apare înainte de toate Treimea: „Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos” (Sfântul Toma de Aquino). Evocând împreună cu Moise şi Ilie „plecarea” sa (Lc 9,31), Isus arată că gloria sa trece prin cruce şi dă o anticipare a învierii şi a venirii sale glorioase, „care schimbă trupul umilinţei noastre făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,21). [554-556] [568]

„În munte te-ai schimbat la faţă Cristoase Dumnezeule, şi pe cât au cuprins ucenicii tăi, mărirea ta au văzut că dacă te vor vedea răstignit, să cunoască patima ta cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că tu eşti cu adevărat raza Tatălui” (Liturgia bizantină).

  1. Cum are loc intrarea mesianică în Ierusalim?

    La timpul stabilit, Isus a decis să urce la Ierusalim pentru a suferi pătimirea sa, pentru a muri şi a învia. Ca regele-Mesia care manifestă venirea împărăţiei, el intră în oraşul său călare pe un măgar. Este primit de cei mici, a căror aclamaţie este reluată în cântarea euharistică Sanctus: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Osana (mântuieşte-ne)” (Mt 21,9). Liturgia Bisericii începe Săptămâna Sfântă cu celebrarea acestei intrări în Ierusalim. [557-560] [569-570]

„ISUS CRISTOS A PĂTIMIT SUB PONŢIU PILAT, S-A RĂSTIGNIT, A MURIT ŞI S-A ÎNGROPAT”

  1. Care este importanţa misterului pascal al lui Isus?

    Misterul pascal al lui Isus care cuprinde pătimirea, moartea, învierea şi glorificarea sa, este în centrul credinţei creştine pentru că planul mântuitor al lui Dumnezeu s-a împlinit o dată pentru totdeauna prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, Isus Cristos. [571-573]

  1. Cu ce acuze a fost condamnat Isus?

    Unii conducători ai Israelului l-au acuzat pe Isus că acţionează împotriva legii, împotriva templului din Ierusalim şi îndeosebi împotriva credinţei în Dumnezeul unic, întrucât el se proclama Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta l-au predat lui Pilat ca să-l condamne la moarte. [574-576]

  1. Cum s-a comportat Isus faţă de legea lui Israel?

    Isus nu a abolit legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, ci a dus-o la împlinire dându-i interpretarea definitivă. Este legislatorul divin care pune în practică în mod integral această lege. În afară de aceasta, el, slujitorul credincios, oferă cu moartea sa ispăşitoare singura jertfă capabilă să răscumpere toate „greşelile din timpul primei alianţe” (Evr 9,15). [577-582] [592]

  1. Care a fost atitudinea lui Isus faţă de templul din Ierusalim?

    Isus a fost acuzat de ostilitate faţă de templu. Cu toate acestea, l-a venerat ca „locuinţă a Tatălui său” (In 2,16) şi i-a dedicat o parte importantă din învăţătura sa. Dar a prezis şi distrugerea lui, în raport cu moartea sa, şi s-a prezentat el însuşi ca locuinţă definitivă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. [583-586] [593]

  1. A contrazis Isus credinţa Israelului în Dumnezeul unic şi mântuitor?

    Isus nu a contrazis niciodată credinţa într-un Dumnezeu unic, nici atunci când a înfăptuit opera divină prin excelenţă care a îndeplinit promisiunile mesianice şi l-a revelat ca egal cu Dumnezeu: iertarea păcatelor. Cererea lui Isus de a crede în el şi de a se converti ne permite să înţelegem neînţelegerea tragică a Sinedriului care l-a considerat pe Isus vrednic de moarte ca defăimător. [587-591] [594]

  1. Cine este responsabil de moartea lui Isus?

    Pătimirea şi moartea lui Isus nu pot fi imputate fără deosebire nici tuturor evreilor care trăiau atunci, nici celorlalţi evrei veniţi după aceea în timp şi în spaţiu. Fiecare păcătos, adică fiecare om, este în mod real cauză şi instrument al suferinţelor Răscumpărătorului şi sunt vinovaţi mai grav cei care, mai ales dacă sunt creştini, recad mai des în păcat sau se complac în vicii. [595-598]

  1. De ce moartea lui Isus face parte din planul lui Dumnezeu?

    Pentru a-i reconcilia cu sine pe toţi oamenii, sortiţi morţii din cauza păcatului, Dumnezeu a luat iniţiativa iubitoare de a-l trimite pe Fiul său ca să se dea la moarte pentru păcătoşi. Vestită în Vechiul Testament, îndeosebi ca jertfă a slujitorului suferind, moartea lui Isus a avut loc „după Scripturi”. [599-605] [619]

  1. În ce mod s-a oferit Cristos pe sine însuşi Tatălui?

    Toată viaţa lui Cristos este oferire liberă Tatălui pentru a împlini planul său de mântuire. El îşi dă „viaţa sa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,45) şi în felul acesta reconciliază toată omenirea cu Dumnezeu. Suferinţa şi moartea sa arată că omenitatea sa este instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii divine care vrea mântuirea tuturor oamenilor. [606-609] [620]

  1. Cum se exprimă oferirea lui Isus la ultima Cină?

    La ultima Cină cu apostolii, în ajunul pătimirii, Isus anticipă, adică semnifică şi realizează dinainte oferirea voluntară de sine: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi”, „acesta este sângele meu, vărsat…” (Lc 22,19-20). El instituie astfel în acelaşi timp Euharistia ca „memorial” (1Cor 11,25) al jertfei sale şi pe apostolii săi ca preoţi ai noii alianţe. [610-611] [621]

  1. Ce se întâmplă la agonia din Grădina Ghetsemani?

    În pofida ororii pe care o aduce moartea în omenitatea toată sfântă a celui care este „autorul vieţii” (Fap 3,15), voinţa umană a Fiului lui Dumnezeu aderă la voinţa Tatălui: pentru a ne mântui, Isus acceptă să poarte păcatele noastre în trupul său „făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,8). [612]

  1. Care sunt efectele jertfei lui Cristos pe cruce?

    Isus şi-a oferit viaţa în mod liber ca jertfă de ispăşire, adică a reparat păcatele noastre cu ascultarea deplină a iubirii sale până la moarte. Această „iubire până la sfârşit” (In 13,1) a Fiului lui Dumnezeu reconciliază toată omenirea cu Tatăl. Deci sacrificiul pascal al lui Cristos îi răscumpără pe oameni în mod unic, perfect şi definitiv şi le deschide comuniunea cu Dumnezeu. [613-617] [622-623]

  1. Pentru ce îi cheamă Isus pe discipolii săi să-şi ia crucea lor?

    Chemându-i pe discipolii săi „să-şi ia crucea şi să-l urmeze” (Mt 16,24), Isus vrea să-i asocieze la jertfa sa răscumpărătoare chiar pe aceia care îi sunt primii beneficiari. [618]

  1. În ce condiţii era trupul lui Cristos în timp ce se afla în mormânt?

    Cristos a cunoscut o moarte adevărată şi o înmormântare adevărată. Însă puterea divină a ferit trupul său de putrezire. [624-630]

„ISUS CRISTOS A COBORÂT ÎN IAD, A TREIA ZI A ÎNVIAT DIN MORŢI”

  1. Ce este „iadul” în care a coborât Isus?

    „Iadul” – diferit de iadul condamnării – constituia starea tuturor celor care, drepţi şi răi, au murit înainte de Cristos. Cu sufletul unit cu persoana sa divină, Isus a ajuns în iad la cei drepţi care îl aşteptau pe Răscumpărătorul lor pentru a avea acces, în sfârşit, la vederea lui Dumnezeu. După ce, prin moartea sa, a învins moartea şi pe diavol „care avea puterea morţii” (Evr 2,14), i-a eliberat pe drepţii care îl aşteptau pe Răscumpărătorul şi le-a deschis porţile cerului. [632-637]

  1. Ce loc ocupă învierea lui Cristos în credinţa noastră?

    Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos şi reprezintă, împreună cu crucea, o parte esenţială a misterului pascal. [631] [638]

  1. Ce „semne” atestă învierea lui Isus?

    În afară de semnul esenţial constituit de mormântul gol, învierea lui Isus este atestată de femeile care l-au întâlnit pe Isus primele şi l-au vestit apostolilor. Apoi, Isus „i s-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece, după care s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată” (1Cor 15,5-6) şi altora. Apostolii nu au putut să inventeze învierea deoarece aceasta le părea imposibilă: de fapt, Isus i-a şi dojenit pentru necredinţa lor. [639-644] [656-657]

  1. De ce este învierea în acelaşi timp un eveniment transcendent?

    Chiar dacă este un eveniment istoric, constatabil şi atestat prin semne şi mărturii, învierea, deoarece este intrarea omenităţii lui Isus în gloria lui Dumnezeu, transcende şi depăşeşte istoria, ca mister al credinţei. Pentru acest motiv, Cristos înviat nu s-a manifestat lumii, ci discipolilor săi, făcându-i martorii săi în faţa poporului. [647] [656-657]

  1. Care este starea trupului înviat al lui Isus?

    Învierea lui Cristos nu a fost o întoarcere la viaţa pământească. Trupul său înviat este cel care a fost răstignit şi poartă semnele pătimirii sale, dar este de acum părtaş la viaţa divină cu proprietăţile unui trup glorios. Pentru acest motiv, Isus înviat este în mod suveran liber să se arate discipolilor săi cum şi unde vrea şi sub înfăţişări diferite. [645-646]

  1. În ce mod este învierea lucrare a Preasfintei Treimi?

    Învierea lui Cristos este o lucrare transcendentă a lui Dumnezeu. Cele trei persoane acţionează împreună conform cu ceea ce le este propriu: Tatăl manifestă puterea sa; Fiul „ia din nou” viaţa pe care şi-a dat-o în mod liber (In 10,17) reunind sufletul şi trupul său, căruia Duhul îi dă viaţă şi-l glorifică. [648-650]

  1. Care sunt sensul şi ponderea mântuitoare a învierii?

    Învierea este culmea întrupării. Ea confirmă divinitatea lui Cristos, ca şi tot ceea ce el a făcut şi a învăţat şi realizează toate promisiunile divine în favoarea noastră. În afară de aceasta, cel înviat, învingător al păcatului şi al morţii, este principiul îndreptăţirii şi al învierii noastre: încă de acum ne dă harul înfierii, care este participare reală la viaţa Fiului unul-născut; apoi, la sfârşitul timpurilor, el va învia trupul nostru. [651-655] [658]

„ISUS CRISTOS S-A SUIT LA CER, ŞADE LA DREAPTA LUI DUMNEZEU, TATĂL ATOTPUTERNICUL”

  1. Ce reprezintă înălţarea?

    După patruzeci de zile, după ce s-a arătat apostolilor sub înfăţişare umană obişnuită, care învăluia gloria sa, a Celui Înviat, Cristos s-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. El este Domnul care domneşte de acum cu omenitatea sa în gloria veşnică de Fiu al lui Dumnezeu şi mijloceşte neîncetat în favoarea noastră la Tatăl. Ni-l trimite pe Duhul său şi ne dă speranţa că vom ajunge într-o zi la el, deoarece ne-a pregătit un loc. [659-667]

„DE UNDE ARE SĂ VINĂ SĂ JUDECE PE VII ŞI PE MORŢI”

  1. Cum domneşte acum Domnul Isus?

    Domnul cosmosului şi al istoriei, capul Bisericii sale, Cristos glorificat rămâne în mod misterios pe pământ, unde împărăţia sa este deja prezentă ca germen şi început în Biserică. Într-o zi se va întoarce glorios, dar nu cunoaştem timpul. Pentru aceasta trăim în vigilenţă, rugându-ne: „Vino, Doamne!” (Ap 22,20). [668-674] [680]

  1. Cum se va realiza venirea Domnului în glorie?

    După ultima tulburare cosmică a acestei lumi care trece, venirea glorioasă a lui Cristos va avea loc prin triumful definitiv al lui Dumnezeu în parusie şi prin judecata de pe urmă. Astfel se va desăvârşi împărăţia lui Dumnezeu. [675-677] [680]

  1. Cum îi va judeca Cristos pe cei vii şi pe cei morţi?

    Cristos va judeca, cu puterea pe care a dobândit-o ca Răscumpărător al lumii, venit să-i mântuiască pe oameni. Vor fi dezvăluite tainele inimii şi purtarea fiecăruia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fiecare om va primi viaţa fericită sau va fi condamnat pentru veşnicie, în funcţie de faptele sale. Astfel se va realiza „plinătatea lui Cristos” (Ef 4,13), în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28). [678-679] [681-682]

© Editura Presa Bună, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 26, RO-700064-Iaşi, www.ercis.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *