Mărturisirea sau spovada şi îndestularea
76. Trebuie să spovedim preotului toate păcatele?
Da, trebuie să spovedim preotului cel puțin toate păcatele de moarte, de care ne amintim, spunând numărul lor și împrejurările trebuincioase.
EXPLICAȚIE: Spovada este mărturisirea (acuzarea) păcatelor, făcută unui duhovnic, cu gândul de a dobândi dezlegarea lor. Prin urmare nu e de ajuns a înșira întâmplările tale, fără să te gândești să le acuzi pentru a dobândi dezlegare. Dar trebuie să te prezinți ca un vinovat, care așteaptă iertarea de fărădelegile săvârșite. Această mărturisire a păcatelor e numai decât trebuincioasă, dacă vrei să dobândești iertarea păcatelor. La pag:, n., s-a arătat că Isus Cristos a dat Apostolilor, puterea de a ierta păcatele. Isus n-a spus cuvintele: spovedește-ți păcatele; dar, dând Apostolilor puterea de a ierta păcatele, se înțelege că a obligat pe păcătoși a-și mărturisi păcatele, altfel acea putere ar fi de râs, precum când îți spun scrie, deși nu ți-o zic, ia hârtie, condei, cerneală etc. se înțelege, de la sine că pentru a scrie trebuie să iei toate câte sunt trebuincioase. Apoi din aceea că Apostolii și urmașii lor, citează puterea de a ierta păcatele, urmează numai decât că mărturisirea păcatelor este obligatoriu, căci, ce trebuie să ierte preotul sau ce nu trebuie să dezlege, dacă păcătosul nu îi descoperă păcatele. Spovada este o judecată; judecătorul pentru a da sentința de achitare sau de condamnare trebuie să cunoască mai întâi crima săvârșită și cum a fost săvârșită. Iată și nevoia de a spune numărul păcatelor și împrejurărilor trebuincioase, pentru că, dacă păcatul a fost săvârșit de mai multe ori, vina e și mai mare; tot așa unele împrejurări fac ca păcatul să fie mai mare sau mai mic, și prin urmare și penitentul merită sau nu dezlegare, și o pocăință mai mare sau mai mică.
77. Care împrejurări trebuie să le spovedim?
Trebuie să spovedim acele împrejurări ale păcatelor de moarte, care schimbă felul lor.
Așa, dacă cineva fură, face un păcat; dar dacă fură cineva un lucru din biserică, atunci trebuie să spovedească și această împrejurare, căci schimbă felul păcatului.
78. Ce trebuie să facem, când nu ne mai aducem bine aminte de numărul păcatelor?
Când nu ne mai aducem bine aminte de numărul păcatelor, trebuie să zicem numărul precum ni-l amintim, spunând: am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, sau pe săptămână, sau pe lună.
EXPLICAȚIE: 1. Trebuie mărturisite toate păcatele de moarte, având față de ele, cum s-a spus, o adevărată durere, părere de rău și propunere.
2. Trebuie spus felul păcatului, adică împrejurările care arată cum sunt păcatele; așa cine bate pe părinți, nu este de-ajuns să spună că a bătut pe cineva, dar trebuie să mărturisească că a bătut sau a lovit pe tatăl ori pe mama sa. Tot așa cu toate celelalte păcate. De aceea nu este de ajuns să spui la spovadă: am furat fără să spui ce ai furat; am păcătuit împotriva curăției, fără să spui dacă cu gândul ori cu faptă ș. a.
3. Precum am zis, numărul păcatelor trebuie spus, pentru că altfel nu se poate cunoaște bine starea sufletească a păcătosului, căci mai mare vină are cine a înjurat de două ori, decât dacă ar fi înjurat numai odată. Cine nu-și aduce aminte de numărul exact al păcatelor, trebuie să spună cel puțin numărul aproximativ, adică cam de câte ori l-a făcut pe zi, pe săptămână sau pe lună. De aceea, când faci cercetarea cugetului, gândește-te bine la timpul și la împrejurările în care de obicei păcătuiești, și astfel poți să-ți amintești cu ușurință atât de numărul cât și de felul păcatelor.
I. Tu povestești, nu mărturisești păcatele. Un tânăr povesti el singur că, spovedindu-se odată la Sf. Francisc de Sales, observase că, cu cât el continua să spună păcatele, Sfântul cu atât mai tare plângea. Tânărul, uimit de aceasta îl întrebă pentru ce plânge. Sfântul îi răspunse: «Plâng pentru că tu îmi povestești păcatele, și nu le mărturisești». Din acest fapt învață că la spovadă să nu povestești păcatele tale, dar să le mărturisești cu inima căită și cu dorința de a te îndrepta.
II. Pacea unei bune spovezi. Renumitul scriitor francez Chateaubriand povestește secretele și necazurile copilăriei sale. De fiecare dată când mergea la spovadă, duhovnicul îl întrebă cu neliniște presupunând ceea ce era adevărat, adică că mărturisea păcatele cele mici și tăcea pe cele mari. Dar iată zice el, că sosește timpul de întâia Împărtășanie și preotul cu mai multă insistență mă întrebă: «Nu-mi ascunzi nimic?». – «Nu părinte», am răspuns. Duhovnicul, reculegându-se, se pregătea să-mi dea dezlegare. Eu m-am cutremurat. Dacă ar fi fost deasupra capului meu un trăsnet, nu m-ar fi înspăimântat mai tare decât mâinile preotului ridicate spre a-mi da dezlegare (absolvire). Eu n-am spus tot, am exclamat, începând a plânge. Duhovnicul mișcat mă îmbrățișă. Atunci cu lacrimi în ochi, mărturisi totul cu mare greu, dar spre mângâierea mea. Preotul plin de bucurie ridică din nouă mâinile spre a face să cadă ca roua, iertarea lui Dumnezeu. N-aș fi putut gusta o mângâiere și o liniște mai mare, chiar dacă ar fi luat de pe mine greutatea unui munte. Plângeam de mângâiere. Pot spune că eu din acea zi am devenit un om cinstit: mai înainte simțeam că n-aș fi putut trăi cu remușcările conștiinței mele.
(Scüller, Rep.)
79. Suntem datori a mărturisi și păcatele ușoare sau lesne-iertătoare?
Nu suntem datori să mărturisim si păcatele ușoare sau lesne-iertătoare, dar este bine dacă le mărturisim.
EXPLICAȚIE: Dacă n-ai păcate de moarte, atunci pentru ca preotul să-ți poată da dezlegare, trebuie să-i spui cel puțin unele din păcatele mici sau lesne-iertătoare. Dar fiindcă de multe ori e greu să deosebești sau te îndoiești dacă un păcat e de moarte ori nu, e bine să-l mărturisești, sau să întrebi pe duhovnic dacă acel păcat e de moarte ori nu, pentru ca să te căiești de dânsul și să te ferești de a-l mai face pe viitor.
Sunt păcate de regină? Ugubert, regele Angrilei, avea o fiică care, fiind cerută de soție de mai mulți principi din Europa, refuză pe toți, zicând că nu vrea un alt mire decât pe Isus Cristos.
Făcând-se călugăriță, muri după câteva luni de viață sfântă. Ce s-ar crede? N-ai fi jurat că s-a mântuit? Dar, ascultați. O doamnă rugându-se pentru dânsa, într-o noapte auzi un mare zgomot, și văzu o femeie înconjurată de foc, ținută în lanțuri de diavoli, care zise: «Să știi că sunt sufletul fiicei lui Ugubert, și sunt condamnată». «Dar cum condamnată, și pentru ce?» «Să știi că eu pe când eram tânără puneam un paj să-mi citească o carte. Acel paj, luând cartea, îmi săruta mâna, din această pricină îmi veniră gânduri rele și într-o zi consimți lor. Dar săvârșind păcatul, am alergat să mă spovedesc, duhovnicul însă răcnind la mine zise: Acestea sunt păcate de regină? Eu, rușinându-mă, i-am spus că am visat. Astfel am făcut un sacrilegiu, și așa am urmat toată viață». Zicând acestea, dispăru.
(Laghi Ist. cat.)
80. Ce păcat face acela care ascunde la spovadă vreun păcat de moarte?
Acela care ascunde la spovadă un păcat de moarte, de care-și aduce aminte, nu are nici un folos din acea spovadă și face un nou păcat de moarte.
81. Ce trebuie să facă acela, care n-a mărturisit vreun păcat de moarte?
Dacă nu l-a mărturisit, fiindcă l-a uitat fără voia sa, atunci este destul dacă-l mărturisește la spovada următoare. Dacă nu l-a mărturisit de rușine sau pentru că n-a făcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie să spună duhovnicului păcatul pe care l-a ascuns, să zică la câte spovezi na mărturisit acel păcat, și să mărturisească din nou toate păcatele, ce le-a spus la acele spovezi rău făcute.
EXPLICAȚIE: Diavolul, știind că printr-o spovadă bună sufletele se mântuiesc, ispitește pe penitenți ca cel puțin să ascundă vreun păcat, insuflându-le ori rușine, ori frică, ori chiar nepăsare, numai ca astfel săi amăgească că s-au spovedit, și apoi îi are în mâna sa. De aceea: 1. Cine n-a mărturisit vreun păcat de moarte, să știe că spovada lui este rea, ba a mai făcut un nou păcat mai mare, adică un sacrilegiu, și dacă în această stare primește sf. Împărtășanie, mai face un sacrilegiu și mai mare. Și rămâne astfel în păcate până când nu va face o bună spovadă, la care să spună la câte spovezi a tăcut acel păcat și de împărtășit în acea stare păcătoasă. 2. Cine însă n-a mărturisit un păcat, pentru că l-a uitat, este de ajuns să-l mărturisească la spovada viitoare, fără ca să mai spună păcatele mărturisite la alte spovezi. 3. Pentru o mai mare pace a conștiinței, este foarte bine ca să se facă o spovadă generală sau parțială, mai ales la întâia Împărtășanie, la căsătorie, sau la alte împrejurări mai însemnate din viața omului.
Moarte groaznică. Sf. Antonin, episcop de Florența (Italia), istorisește acest fapt. O tânără săvârșea un păcat împotriva celei mai frumoase virtuți, împotriva curăției. Învinsă de rușine nu-l spovedește, totuși urmează să primească sfintele sacramente, înmulțind astfel sacrilegiile. Dar ea n-are pace; conștiința o mustră încât nici nu poate dormi. Pentru a dobândi puțină liniște, întră într-o mănăstire, duce o viață exemplară și pocăită dar acel păcat tot îl tace… și astfel rănește tot mai mult inima iubitoare a Mirelui său ceresc, a lui Isus Cristos. Se îmbolnăvește greu și primește sf. taine. Dar și pe patul de moarte nu poate să-și învingă rușinea, și cu un nou sacrilegiu pune capăt lanțului negru și oribil al atâtor sacrilegii și moare. Toate surorile o plâng și se roagă pentru dânsa. După trei zile se arată într-un chip îngrozitor unei surori și-i zice: «Nu te mai ruga pentru mine. În spovezile mele am tăcut întotdeauna un mare păcat ce l-am făcut în anii cei dintâi ai mei. Pentru aceasta sunt condamnată. Vai de mine nenorocita! Puteam să mă mântuiesc cu așa de puțină osteneală!». Dădu un strigăt îngrozitor și dispăru pentru totdeauna.
(Gerola v. III)
82. Cum se începe spovada?
Ne îngenunchem înaintea duhovnicului, facem semnul sfintei cruci și apoi zicem: – «Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicului și ție, părinte, păcatele mele.» După aceea mărturisim păcatele noastre. La urmă spunem: – «Mă învinuiesc și de păcatele de care nu-mi aduc aminte, cer iertare de la Dumnezeu iar de la tine, Părinte, pocăință și dezlegare.»
EXPLICAȚIE: Mai înainte de a merge la scaunul de spovadă. 1. trebuie să-ți faci bine cercetarea cugetului, căința și propunerea cuvenită, altfel, pe lângă că silești pe preot să întrebe el toate, te pui în primejdie ca spovada să fie rea. 2. Mergând la spovadă, îngenunchează înainte preotului, fă semnul sf. cruci, spune: Mărturisesc… și spoi să-ți mărturisești păcatele cu smerenie, din inimă, nu cu prefăcătorie; să nu te dezvinovățești, învinuind pe alții, ci să-ți mărturisești păcatele tale fără multe vorbe zadarnice, care de multe ori încurcă mai multe pe duhovnic, și așa nu poate cunoaște bine starea de plâns a sufletului tău. 3. Să nu-ți fie frică sau rușine de preotul la care te spovedești, căci el este dator, sub păcat de moarte și sub pedepsele cele mai mari bisericești, a păstra secretul spovezii, a nu descoperi și a nu arăta în nici un chip ceea ce a auzit la scaunul de spovadă. Dumnezeu n-a permis niciodată ca sigiliul spovezii să fie violat, chiar nici de preoții cei mai răi și apostați.
I. Sfântul Filip Neri într-o zi spovedea pe o sărmană femeie, care se obișnuise a prelungi spovezile, povestind o mulțime de lucruri nefolositoare, ba chiar se dezvinovățea, dând vina pe bărbatul său. Sfântul o întrerupe, îi spune să-și mărturisească numai păcatele sale și nu mai mult. Dar, în zadar căci Ea urmă tot ca mai înainte. La sfârșit sfântul îi zice: «Bine, vei face pocăința următoare: pentru păcatele tale vei spune un Bucură-te Maria, pentru păcatele soțului tău vei posti trei zile numai cu pâine și apă». Femeia uimită, îi răspunse: «Dar n-am făcut eu acele păcate, ci soțul meu: deci el trebuie să-și facă pocăința.» iar Sf. Filip: «E adevărat că bărbatul tău a săvârșind acele păcate dar tu le-ai mărturisit, și de aceea tot tu trebuie să faci pocăința.» I-a închis ferestruica confesionalului în față și n-a mai ascultat-o.
(Viața Sf. Filip Neri)
II. Înapoierea diavolului. S. Antoniu, episcop de Florența (Italia) întâlni într-o biserică pe diavol. «Ce faci aici?», îl întrebă. Diavolul răspunse: «Fac o faptă bună, înapoiez. Când făceam ca creștinii să păcătuiască, eu le luam rușinea, acum că vor să se spovedească le-o dau înapoi».
III. Aproape de Kiew la Oratow se făcu un omor. Asasinul, care era învățătorul de acolo și organistul bisericii alergă să se spovedească la parohul său, Abatele Kabylowics, pentru ca acesta să nu poată presupune nimic asupra lui, mai cu seamă de frică ascunsese pușca și o batistă plină de sânge în sacristie. Apoi merse el singur și declară că în biserică este o pușcă ascunsă și cu siguranță că omorul s-a săvârșit cu dânsa. Se făcu anchetă și deoarece pușca era a parohului, iar acesta nu putea să descopere pe asasin, pentru a nu viola secretul spovezii, a fost dat pe mâna tribunalului, care l-a condamnat și la trimis în Siberia. După 15 ani organistul se afla pe moarte. Descoperi nelegiuirea lui, înștiințând autoritățile că el a fost asasinul și nu parohul. S-a telegrafiat imediat în Siberia pentru ca preotul să fie lăsat liber dar se răspunse că el murise cu câteva luni mai înainte. Iată eroismul adevărat! Acel preot a dus cu sine în mormânt secretul spovezii!
(Reichszeitung-Bon. 1180)
83. Ce este îndestularea?
Îndestularea este împlinirea pocăinței date de duhovnic.
84. Când trebuie să împlinim pocăința?
Trebuie să împlinim pocăința în timpul hotărât de duhovnic. Dacă el nu hotărăște timpul, atunci este bine s-o împlinim cât se poate mai repede, ca să n-o uităm.
EXPLICAȚIE: 1. După ce penitentul și-a mărturisit păcatele, duhovnicul, dacă judecă că este vrednic de iertare, îi dă absolvire (dezlegare) în numele lui Cristos, dacă însă vede că penitentul nu este vrednic de iertare, nu îl dezleagă; nu din rea-voință, ci pentru că penitentul nu este vrednic, fie că nu este dispus bine, adică n-are căință și propunere adevărată; fie că nu se hotărăște a fugi de ocaziile păcatului; fie că nu vrea că dea înapoi lucrul furat sau luat pe nedrept; fie că nu vrea să se împace cu dușmanii săi.
2. Dacă preotul dezleagă pe penitent, îi dă și o pocăință cuvenită cu păcatele lui. Păcatele îi sunt iertate prin sacramentul acesta al Pocăinței, care aplică meritele lui Isus Cristos. Totodată se iartă și pedeapsa veșnică a iadului, dar totuși rămâne o pedeapsă vremelnică ce trebuie ispășită în purgatoriu sau aici prin fapte bune, adică: a) prin posturi de bună voie; b) prin mortificațiuni de gură și limbă; c) pomeni făcute săracilor, orfanilor etc.; d) prin rugăciuni mai ales prin iaculatorii; e) în sfârșit prin sacramentalii. Această pocăință trebuie îndeplinită în timpul și în chipul cum a spus duhovnicul.
Dumnezeu iartă, dar vrea pocăință. În sf. Scriptură avem multe dovezi despre aceasta. Dumnezeu iartă pe Adam pentru că nu l-a ascultat, dar ca pocăință a fost dat afară din paradisul pământesc și trebui să muncească din greu, să se hrănească din sudoarea frunții sale și, la urmă, să moară. Israeliții au fost iertați de păcatul idolatriei prin rugăciunile lui Moise, dar au fost excluși din pământul făgăduit și au rătăcit patruzeci de ani în pustiu. David, pentru crimele sale, a fost iertat de Dumnezeu, după cum îl asigură profetul Natan, dar trebui să sufere pierderea fiului său, răscoala lui Absalon, și multe alte necazuri iau amărât viața. Sfântul Petru a fost iertat de Cristos pentru lepădarea sa, dar plânse și făcu pocăință până la moarte. Cristos iertă pe Maria Magdalena, și ea se retrase să ducă o viață pocăită într-o peșteră din Marsilia în Franța. Toate aceste fapte și altele multe dovedesc că Dumnezeu, deși iartă păcatul și pedeapsa veșnică, mai lasă și pedeapsă vremelnică, ce penitentul trebuie să o ispășească.
Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.