Despre credinţă

32. Omul se mântuiește numai prin credință.

Istoria acestei afirmații se află în crezul fondatorului protestantismului, Martin Luther. Știm deja că el s-a făcut preot fără a avea vocație pentru aceasta, ci doar pentru că îi era teamă să se pună rău cu Dumnezeu, dacă nu și-ar fi împlinit jurământul pe care i l-a făcut într-un moment de mare spaimă, simțind că îl lovește fulgerul pe un tovarăș de călătorie.

Ajungând preot, Luther se găsi în fața problemei de a trebui să-și păstreze castitatea fără a avea acest dar. Tentațiile trupului îl dominau, după cum el însuși afirmă în scrisorile sale, și-i era teamă să nu se osândească pentru aceasta. Mai mult, citind Biblia, întâlnește următorul pasaj din sfântul Paul: „Omul nu este justificat prin faptele Legii, ci doar prin credința în Isus Cristos” (Gal 2,16). În acest fel a crezut Luther că a găsit soluția pentru problema sa. Și-a spus: „Deja este rezolvată problema mea. Împlinirea Legii lui Dumnezeu nu mă salvează. Ceea ce mă salvează este credința în Isus Cristos. Așa că nu contează păcatele pe care le săvârșesc, cu condiția de a avea credință”.

Acest lucru este afirmat și de către Martorii lui Iehova, adventiști, mormoni, penticostali, evanghelici etc.

Dar noi ne întrebăm: de ce atunci când un tânăr i-a spus lui Isus Cristos: „Învățătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viața veșnică?”, Isus, în loc să-i răspundă: „Singurul lucru pe care trebuie să-l faci pentru a te mântui este să ai credință”, i-a spus: „Dacă vrei să intri în viața veșnică, păzește poruncile”? (Mt 19,17). Dacă nu vom crede aceste cuvinte ale lui Isus, vom ajunge și noi la indiferența protestanților cât privește practicarea carității.

Dacă noi, crezând că pentru a ne mântui și a fi sfinți este absolut necesar să împlinim faptele pe care le poruncește Legea lui Dumnezeu, suntem atât de răi și perverși, cum vom fi atunci când vom fi convinși de faptul că împlinirea faptelor Legii lui Dumnezeu nu îndreptățește pe nimeni și că este de ajuns credința pentru a obține mântuirea?

Noi, catolicii, spunem: „Omul nu este îndreptățit doar prin împlinirea faptelor Legii lui Dumnezeu, ci, în primul rând, prin credința în Isus Cristos. Însă împlinirea faptelor pe care le poruncește Legea lui Dumnezeu în cele zece porunci este absolut necesară pentru a fi sfânt”.

33. Pentru a ne mântui ajunge credința; nu avem nevoie de fapte bune.

Biblia spune:

1. „Dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic” (1Cor 13,2) .

2. „Ce folos, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte; oare poate credința să-l mântuiască?” (Iac 2,14).

3. „Deci vedeți că omul ajunge la justificare prin fapte și nu numai prin credință” (Iac 2,24).

4. „După cum trupul fără duh este mort, la fel și credința fără fapte este moartă” (Iac 2,26).

Mântuirea a obținut-o Cristos în mod gratuit, nu pentru că noi suntem sfinți, ci pentru că el și-a vărsat sângele și și-a oferit meritele pentru păcatele noastre. Mântuirea noastră este un dar absolut gratuit din partea Domnului nostru, Isus Cristos.

Totuși, locul nostru în veșnicie depinde de faptele bune pe care le-am făcut pe pământ, pentru că Biblia ne spune acest lucru:

a) „Fiecare își va primi plata proprie după munca proprie” (1Cor 3,8).

b) „Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi și atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut” (Mt 16,27).

c) „Dumnezeu va răsplăti pe fiecare după faptele sale” (cf. Rom 2,6).

d) „Fiecare să-și cerceteze fapta și atunci va găsi motiv de laudă numai față de sine și nu față de alții, căci fiecare își va purta povara” (Gal 6,4-5).

e) „A ta, Doamne, este îndurarea, pentru că tu dai fiecăruia după faptele sale” (Ps 62[61],13).

f) „A mai fost deschisă și o altă carte, cea care este a vieții. Și au fost judecați morții după cele scrise în cărți, după faptele lor” (Ap 20,12).

Noi, catolicii, acceptăm că fără credință nimeni nu se poate mântui; că noi suntem mântuiți prin credința în Fiul lui Dumnezeu; că fără credință este imposibil să-i fim pe plac lui Dumnezeu.

Dar, de asemenea, recunoaștem: credința trebuie să fie însoțită de fapte, pentru că așa ne spune Sfânta Carte: „Iată, eu vin curând și răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după ceea ce a făcut” (Ap 22,12).