Sacramentul Căsătoriei

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creștin

SECȚIUNEA A DOUA
Cele șapte sacramente ale Bisericii

CAPITOLUL AL TREILEA
Sacramentele de slujire a comuniunii

ARTICOLUL 7
Sacramentul Căsătoriei

1601. „Legământul căsătoriei, prin care un bărbat și o femeie formează împreună o comunitate pe viață, rânduit prin însăși natura sa spre binele soților, precum și spre nașterea și educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, printre cei botezați, la demnitatea de sacrament”[1].

I. Căsătoria în planul lui Dumnezeu

1602. Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului și femeii după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[2] și se încheie cu viziunea „nunții Mielului” (Ap. 19, 7. 9). De la un capăt la altul, Scriptura vorbește despre căsătorie și despre „misterul” ei, despre întemeierea ei și despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat, despre originea și despre scopul ei, despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii, despre greutățile izvorâte din păcat și despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7, 39), în noul legământ dintre Cristos și Biserică[3].

Căsătoria în ordinea creației

1603. „Comunitatea intimă de viață și de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator și înzestrată de El cu legi proprii. Dumnezeu însuși este Autorul căsătoriei[4]„. Vocația la căsătorie este înscrisă în însăși natura bărbatului și a femeii, așa cum au ieșit din mâna Creatorului. Căsătoria nu este o instituție pur omenească, în ciuda numeroaselor variații pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor, în diferite culturi, structuri sociale și atitudini spirituale. Aceste diversități nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune și permanente. Cu toate că demnitatea acestei instituții nu se bucură pretutindeni de aceeași strălucire[5], în toate culturile există totuși un anumit simț al măreției unirii dintre soți, pentru că „binele persoanei și al societății umane și creștine este strâns legat de bunul mers al comunității conjugale și familiale”[6].

1604. Dumnezeu, care l-a creat pe om din iubire, l-a și chemat la iubire, vocația fundamentală și înnăscută a oricărei ființe umane. Căci omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[7], care este El însuși Iubire[8]. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie, iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute și nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubește pe om. Este bună, foarte bună în ochii Creatorului[9]. Iar această iubire, pe care Dumnezeu o binecuvântează, e menită să fie rodnică și să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creației: „Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți»” (Gen 1, 28).

1605. Faptul că bărbatul și femeia sunt creați unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. Femeia, „carne din carnea lui”, ființa aflată față în față cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru”[10]. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și amândoi vor fi un singur trup”[11]. Domnul însuși arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieților celor doi, reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel, ei nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6).

Căsătoria sub regimul păcatului

1606. Orice om face experiența răului, în jurul său și în sine însuși. Această experiență se face simțită și în relațiile dintre bărbat și femeie. Dintotdeauna, unirea dintre ei a fost amenințată de discordie, de spiritul de dominare, de infidelitate, de gelozie și de conflicte ce pot ajunge până la ură și despărțire. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puțin acut și poate fi mai mult sau mai puțin depășită, în funcție de culturi, de epoci, de indivizi, însă pare a avea un caracter universal.

1607. Potrivit credinței, această dezordine, pe care noi o constatăm cu durere, nu provine din natura bărbatului și a femeii, nici din natura relațiilor dintre ei, ci din păcat. Fiind ruptură cu Dumnezeu, primul păcat are drept primă consecință ruperea comuniunii de la început dintre bărbat și femeie. Relațiile lor sunt deformate de învinovățiri reciproce[12]; atracția lor reciprocă, darul Creatorului[13], se schimbă în raporturi de dominare și de poftă[14]; frumoasa vocație a bărbatului și a femeii de a fi rodnici, de a se înmulți și de a supune pământul[15] este împovărată de suferințele nașterii și osteneala câștigării pâinii[16].

1608. Ordinea creației dăinuie totuși, chiar dacă este grav tulburată. Ca să vindece rănile păcatului, bărbatul și femeia au nevoie de ajutorul harului, pe care Dumnezeu, în nesfârșita sa bunătate, nu li l-a refuzat niciodată[17]. Fără acest ajutor, bărbatul și femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieților lor, unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”.

Căsătoria sub pedagogia Legii

1609. În milostivirea sa, Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. Suferințele ce decurg din păcat, „durerile nașterii” (Gen. 3, 16), munca „în sudoarea frunții” (Gen. 3, 19) constituie și remedii ce atenuează daunele păcatului. După cădere, căsătoria ajută la învingerea închistării în sine, a egoismului, a căutării propriei plăceri și la deschidere spre celălalt, spre ajutorul reciproc, spre dăruirea de sine.

1610. Conștiința morală privind unitatea și indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. Poligamia patriarhilor și a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. Totuși, legea dată lui Moise urmărește ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat, chiar dacă, așa cum spune Domnul, această lege poartă încă urmele „învârtoșării inimii” omului, din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii[18].

1611. Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive și fidele[19], profeții au pregătit conștiința Poporului ales pentru o înțelegere aprofundată a unicității și a indisolubilității căsătoriei[20]. Cartea lui Rut și cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simț al căsătoriei, despre fidelitatea și tandrețea dintre soți. În Cântarea Cântărilor, Tradiția a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omenești, oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu, iubire „tare ca moartea”, pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8, 6-7).

Căsătoria în Domnul

1612. Legământul nupțial dintre Dumnezeu și poporul său, Israel, pregătise noul și veșnicul Legământ, prin care Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se și dându-și viața, s-a unit, într-un fel, cu întreaga omenire mântuită de El[21], pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. 19, 7. 9).

1613. La începutul vieții sale publice, Isus înfăptuiește primul său semn – la cererea Mamei sale – la o petrecere de nuntă[22]. Biserica acordă o mare importanță prezenței lui Isus la nunta din Cana. Vede în ea confirmarea bunătății căsătoriei și vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenței lui Cristos.

1614. În predica sa, Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat și femeie, așa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea, dată de Moise, ca bărbatul să-și lase femeia, era o cedare în fața învârtoșării inimii[23]; legătura conjugală dintre bărbat și femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuși a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19, 6).

1615. Această insistență fără echivoc asupra indisolubilității legăturii conjugale a putut crea nedumerire și apărea ca o cerință irealizabilă[24]. Isus nu i-a încărcat totuși pe soți cu o povară imposibil de purtat și prea apăsătoare[25], mai grea decât Legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea inițială a creației, tulburată de păcat, oferă El însuși tăria și harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăției lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Cristos, renunțând la ei înșiși, luându-și fiecare crucea[26], soții vor putea „înțelege”[27] sensul originar al căsătoriei și o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Acest har al Căsătoriei creștine este un rod al Crucii lui Cristos, izvor al oricărei vieți creștine.

1616. Acest lucru vrea să ne facă să-l înțelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbați, iubiți-le pe femeile voastre, așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea, ca să o sfințească” (Ef 5, 25-26), adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup». Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos și la Biserică!” (Ef 5, 31-32).

1617. Întreaga viață creștină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos și Biserică. Deja Botezul, care introduce în Poporul lui Dumnezeu, este un mister nupțial: este – ca să spunem așa – baia nunții[28], care precedă ospățul de nuntă, Euharistia. Căsătoria creștină devine, la rândul ei, semn eficient, sacrament al legământului dintre Cristos și Biserică. Deoarece semnifică și împărtășește harul acestui legământ, căsătoria dintre creștini este un adevărat sacrament al Noului Legământ[29].

Fecioria de dragul Împărăției

1618. Cristos este centrul oricărei vieți creștine. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături, familiale ori sociale[30]. Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbați și femei ce au renunțat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge[31], ca să se îngrijească de cele ale Domnului, ca să caute a-i fi bineplăcuți[32], ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine[33]. Cristos însuși i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viață, al cărui model rămâne El însuși:

      Sunt eunuci care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt eunuci făcuți de mâinile oamenilor; și sunt alții care s-au făcut ei înșiși eunuci pentru Împărăția cerurilor. Cine poate înțelege, să înțeleagă (Mt 19, 12).

1619. Fecioria pentru Împărăția cerurilor este o desfășurare a harului baptismal, un semn puternic al preeminenței legăturii cu Cristos, al așteptării înflăcărate a întoarcerii lui, un semn ce amintește și felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece[34].

1620. Atât sacramentul Căsătoriei, cât și fecioria pentru Împărăția lui Dumnezeu vin de la Domnul însuși. El este cel care le dă sens și dăruiește harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinței sale[35]. Prețuirea fecioriei pentru Împărăție[36] și sensul creștin al căsătoriei sunt inseparabile și se sprijină reciproc:

      Cine defăimează căsătoria știrbește totodată și slava fecioriei; cine o laudă sporește și admirația cuvenită fecioriei. (…) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparație cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine, dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelență[37].

II. Celebrarea căsătoriei

1621. În ritul latin, celebrarea căsătoriei între doi credincioși catolici are loc, în mod normal, în cadrul Sfintei Liturgii, datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos[38]. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ, prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica, Mireasa lui preaiubită, pentru care s-a dăruit pe sine însuși[39]. Se cuvine așadar ca soții să-și pecetluiască consimțământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieți, unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa, care se face prezentă în Jertfa euharistică, și primind Euharistia, pentru ca, împărtășindu-se din același Trup și din același Sânge al lui Cristos, să „formeze un singur trup” în Cristos[40].

1622. „Ca gest sacramental de sfințire, celebrarea liturgică a Căsătoriei (…) trebuie să fie prin ea însăși validă, demnă și rodnică”[41]. Se cuvine deci ca viitorii soți să se pregătească sufletește pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinței.

1623. În Biserica latină, se consideră în mod obișnuit că mirii sunt aceia care, ca slujitori ai harului lui Cristos, își conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei, exprimându-și consimțământul în fața Bisericii. În liturgiile orientale, slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul, care, după ce a primit consimțământul reciproc al mirilor, îi încununează pe mire și pe mireasă, ca semn al legământului matrimonial.

1624. Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare și de epicleză, prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu, îndeosebi asupra miresei. În epicleza acestui sacrament, mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos și Biserică[42]. El este pecetea legământului lor, izvorul mereu oferit al iubirii lor, puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor.

III. Consimțământul matrimonial

1625. Protagoniștii legământului matrimonial sunt un bărbat și o femeie, botezați, liberi de a încheia Căsătoria și care își exprimă în mod liber consimțământul. „A fi liber” înseamnă:

      – a nu fi supus constrângerii;

      – a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească.

1626. Biserica socotește exprimarea consimțământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”[43]. Dacă lipsește consimțământul, nu există Căsătorie.

1627. Consimțământul constă într-un „act uman, prin care soții se dăruiesc și se primesc reciproc”[44]: „Eu te iau de soție, eu te iau de soț”[45]. Acest consimțământ, care îi leagă pe soți între ei, își găsește împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”[46].

1628. Consimțământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părțile contractante, liber de violență sau teamă gravă din exterior[47]. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimțământ[48]. Dacă această libertate lipsește, căsătoria este invalidă.

1629. Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă și neavenită[49], după examinarea situației de către tribunalul bisericesc competent, Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”, adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. În acest caz, contractanții sunt liberi să se căsătorească, chiar dacă rămân datori să respecte obligațiile naturale ale unei legături anterioare[50].

1630. Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primește consimțământul mirilor în numele Bisericii și dă binecuvântarea Bisericii. Prezența slujitorului Bisericii (precum și a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei.

1631. De aceea, Biserica cere în mod normal pentru credincioșii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei[51]. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive:

      – căsătoria sacramentală este un act liturgic. De aceea, se cuvine ca ea să fie celebrată în liturgia publică a Bisericii;

      – căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială, creează drepturi și datorii în Biserică, între soți și față de copii;

      – deoarece căsătoria este o stare de viață în Biserică, e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde, obligația de a avea martori);

      – caracterul public al consimțământului ocrotește „Da”-ul o dată dat și ajută la păstrarea lui cu fidelitate.

1632. Pentru ca „Da”-ul soților să fie un act liber și responsabil și pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omenești și creștine solide și trainice, pregătirea pentru căsătorie este de primă importanță:

      Exemplul și învățătura date de părinți și de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri.

      Rolul păstorilor și al comunității creștine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane și creștine ale căsătoriei și ale familiei[52], cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulți tineri cunosc experiența căminelor distruse, care nu mai asigură în mod suficient această inițiere:

      Tinerii trebuie să fie instruiți în mod corespunzător și la timp, în primul rând, chiar în sânul familiei, în privința demnității, funcției și exprimării iubirii conjugale, pentru ca, formați întru curăție, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie[53].

Căsătoriile mixte și disparitatea de cult

1633. În numeroase țări apare destul de frecvent situația căsătoriei mixte (între o persoană catolică și una botezată necatolic). Ea cere o atenție deosebită din partea soților și a păstorilor. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică și una nebotezată) cere o circumspecție și mai mare.

1634. Diferența de confesiune între soți nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie, atunci când aceștia reușesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie și să învețe unul de la celălalt modul în care fiecare își trăiește fidelitatea față de Cristos. Însă dificultățile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. Ele se datorează faptului că separarea dintre creștini încă nu a fost depășită. Soții riscă să resimtă drama dezbinării creștinilor chiar în sânul căminului lor. Disparitatea de cult poate cauza dificultăți și mai grave. Divergențele cu privire la credință, însăși concepția despre căsătorie, dar și mentalitățile religioase diferite pot constitui o sursă de tensiune în căsnicie, în special, în legătură cu educația copiilor. Atunci poate apărea o tentație: indiferența religioasă.

1635. După dreptul în vigoare în Biserica latină, o căsătorie mixtă are nevoie, pentru liceitate, de permisiunea expresă a autorității bisericești[54]. În cazul disparității de cult, este cerută, pentru validitatea căsătoriei, o dispensă expresă de la acest impediment[55]. Această permisiune, sau această dispensă, presupune că ambele părți cunosc și nu exclud scopurile și proprietățile esențiale ale căsătoriei, ca și obligațiile contractate de partea catolică în ceea ce privește botezul și educarea copiilor în Biserica catolică[56].

1636. În multe locuri, datorită dialogului ecumenic, comunitățile creștine implicate au putut să inițieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-și trăiască situația lor deosebită în lumina credinței. Ea trebuie să-i ajute, de asemenea, să depășească tensiunile între obligațiile soților unul față de celălalt și față de comunitățile lor bisericești. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credință și respectul față de ceea ce îi separă.

1637. În căsătoriile cu disparitate de cult, partea catolică are o obligație deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (1 Cor 7, 14). Este o mare bucurie pentru soțul creștin și pentru Biserică dacă această „sfințire” duce la convertirea liberă a celuilalt soț la credința creștină[57]. Iubirea conjugală sinceră, practicarea virtuților familiale cu smerenie și răbdare și rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soțul necredincios să primească harul convertirii.

IV. Efectele sacramentului Căsătoriei

1638. „Din căsătoria validă se naște între soți o legătură care, prin natura ei, este veșnică și exclusivă; mai mult, în căsătoria creștină, soții sunt întăriți și, într-un fel, consacrați printr-un sacrament special pentru îndatoririle și demnitatea stării lor”[58].

Legătura matrimonială

1639. Consimțământul prin care mirii se dăruiesc și se primesc reciproc este pecetluit de Dumnezeu însuși[59]. Din legământul lor „se naște, chiar și în fața societății, o instituție stabilă, din orânduire divină”[60]. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”[61].

1640. Așadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuși, astfel încât căsătoria încheiată și consumată între botezați nu poate fi desfăcută niciodată. Această legătură, care izvorăște din actul uman liber al mirilor și din consumarea căsătoriei, este o realitate irevocabilă și care dă naștere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunțe împotriva acestei orânduieli a înțelepciunii divine[62].

Harul sacramentului Căsătoriei

1641. „În starea și în ordinea lor de viață, [soții creștini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”[63]. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârșească iubirea soților, să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Prin acest har, ei „se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală, în acceptarea și educarea copiilor”[64].

1642. Cristos este izvorul acestui har. „După cum Dumnezeu a ieșit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire și fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei”[65]. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, luându-și crucea, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt[66], să fie „supuși unul altuia, întru frica lui Cristos” (Ef 5, 21) și să se iubească cu o iubire supranaturală, delicată și rodnică. În bucuriile iubirii lor și în viața lor familială, El le dăruiește, încă de pe pământ, o pregustare a ospățului de nuntă al Mielului:

      Cum aș putea să descriu mulțumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o unește, Jertfa euharistică o întărește, binecuvântarea o pecetluiește; îngerii o vestesc și Tatăl ceresc o confirmă? (…) Ce cuplu este acela a doi creștini, uniți de o singură nădejde, de o singură dorință, de o singură rânduială, de aceeași slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiași Tată, slujitori ai aceluiași Stăpân: nimic nu-i desparte, nici în spirit, nici în trup; dimpotrivă, sunt cu adevărat doi într-un singur trup. Acolo unde trupul este unul singur, unul este și spiritul[67].

V. Binefacerile și exigențele iubirii conjugale

1643. „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei – impulsul trupului și al instinctului, forța sentimentului și a afectivității, năzuința spiritului și a voinței; ea are în vedere o unitate profund personală, cea care, dincolo de unirea într-un singur trup, duce la înfăptuirea unei singure inimi și a unui singur suflet; ea pretinde indisolubilitatea și fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă și se deschide spre rodnicie. Cu alte cuvinte, e vorba de însușirile normale ale oricărei iubiri conjugale, însă cu o semnificație nouă, care nu numai că le purifică și le consolidează, ci le și înalță la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creștine”[68].

Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei

1644. Iubirea soților pretinde, prin însăși natura sa, unitatea și indisolubilitatea comunității lor de persoane, care le cuprinde întreaga viață: „Astfel, nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6)[69]. „Ei sunt chemați să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelității de zi cu zi față de făgăduința de dăruire reciprocă și totală pe care o comportă căsătoria”[70]. Această comuniune umană este întărită, purificată și desăvârșită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. Ea se aprofundează prin viața comună de credință și prin Euharistia primită în comun.

1645. „Demnitatea personală egală, ce trebuie recunoscută bărbatului și femeii în afecțiunea lor reciprocă și deplină, face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”[71]. Poligamia este contrară acestei demnități egale și iubirii conjugale ce este unică și exclusivă[72].

Fidelitatea iubirii conjugale

1646. Iubirea conjugală pretinde soților, prin însăși natura sa, o fidelitate inviolabilă. Aceasta este consecința dăruirii de sine reciproce a soților. Iubirea cere să fie definitivă. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. „Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum și binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubilă dintre ei”[73].

1647. Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu față de legământul său, a lui Cristos față de Biserica sa. Prin sacramentul Căsătoriei, soții primesc dreptul să reprezinte această fidelitate și să dea mărturie despre ea. Din sacrament, indisolubilitatea căsătoriei primește un sens nou și mai profund.

1648. Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viața de o ființă umană. De aceea, este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubește cu o iubire definitivă și irevocabilă, că soții sunt părtași la această iubire, că ea îi susține și că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. Soții care, cu harul lui Dumnezeu, dau această mărturie, adesea în condiții foarte grele, merită recunoștința și sprijinul comunității bisericești[74].

1649. Există totuși situații în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. În asemenea cazuri, Biserica admite separarea fizică a soților și sfârșitul coabitării. Soții nu încetează să fie soț și soție în fața lui Dumnezeu; ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. În această situație dificilă, soluția cea mai bună ar fi, pe cât posibil, împăcarea. Comunitatea creștină este chemată să ajute aceste persoane să-și trăiască situația creștinește, în fidelitate față de legătura căsătoriei lor, care rămâne indisolubilă[75].

1650. În zilele noastre, în multe țări, există numeroși catolici ce recurg la divorț după legile civile și care contractează, din punct de vedere civil, o nouă unire. Biserica susține, din fidelitate față de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa și va lua o alta săvârșește adulter cu ea. Iar femeia, de-și va lăsa bărbatul și se va mărita cu altul, săvârșește adulter”: Mc 10, 11-12), că nu poate recunoaște ca validă o nouă unire, dacă prima căsătorie era validă. Dacă cei divorțați s-au căsătorit civil, se află într-o situație ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. De aceea, ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică, atâta timp cât persistă această situație. Din același motiv, ei nu pot exercita anumite responsabilități bisericești. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinței nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului și al fidelității față de Cristos și care s-au angajat să trăiască în continență completă.

1651. Față de creștinii ce trăiesc în această situație și care adesea își păstrează credința și doresc să-și educe creștinește copiii, preoții și întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă, pentru ca ei să nu se considere separați de Biserică, la viața căreia pot și trebuie să participe, ca botezați: Vor fi îndemnați să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să asiste la Jertfa Liturghiei, să stăruie în rugăciune, să contribuie la faptele de caritate și la inițiativele comunității în folosul dreptății, să-și educe copiii în credința creștină, să cultive spiritul și faptele de pocăință, pentru a implora astfel, zi de zi, harul lui Dumnezeu[76].

Deschiderea față de rodnicie

1652. „Prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor, și prin aceasta își află încununarea”[77]:

      Copiii sunt darul cel mai prețios al căsătoriei și contribuie în cea mai mare măsură la binele părinților înșiși. Dumnezeu, care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2, 18) și care „l-a făcut pe om de la început bărbat și femeie” (Mt 19, 4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat și pe femeie, zicând: „Creșteți și înmulțiți-vă” (Gen 1, 28). Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum și întreaga structură a vieții de familie, care izvorăște din ea, tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soți să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului și a Mântuitorului, care, prin ei, își sporește și își îmbogățește neîncetat familia[78].

1653. Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieții morale, spirituale și supranaturale, pe care părinții le transmit copiilor lor prin educație. Părinții sunt principalii și cei dintâi educatori ai copiilor lor[79]. În acest sens, misiunea fundamentală a căsătoriei și a familiei este să fie în slujba vieții[80].

1654. Soții cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuși să aibă o viață conjugală plină de sens din punct de vedere uman și creștin. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carității, întrajutorării și sacrificiului.

VI. Biserica familială

1655. Cristos a voit să se nască și să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif și a Mariei. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, „împreună cu toată casa lor”, deveniseră credincioși[81]. Atunci când se converteau, doreau ca și „toată casa lor” să fie mântuită[82]. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viață creștină într-o lume necredincioasă.

1656. În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină și chiar ostilă credinței, familiile credincioase sunt de primă importanță, fiind focare de credință vie și strălucitoare. De aceea, Conciliul al II-lea din Vatican numește familia, după o veche expresie, Ecclesia domestica[83]. În sânul familiei, părinții sunt, „pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței” și veghează „la vocația proprie a fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre”[84].

1657. Aici se exercită în mod privilegiat preoția baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, „prin primirea sacramentelor, prin rugăciune și mulțumire, prin mărturia unei vieți sfinte, prin abnegație și dragoste activă”[85]. Căminul este astfel prima școală de viață creștină și „o școală de dezvoltare umană”[86]. Aici se învață răbdarea și bucuria muncii, iubirea frățească, iertarea generoasă, mereu repetată, și mai ales cultul divin prin rugăciune și oferirea vieții.

1658. Mai trebuie amintite anumite persoane care, din cauza condițiilor concrete în care trebuie să trăiască – și de multe ori fără să vrea – sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus și merită deci afecțiunea și grija atentă a Bisericii și, în special, a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Multe dintre ele rămân fără familie umană, de multe ori din cauza stării de sărăcie. Printre ei, unii își trăiesc situația în spiritul Fericirilor, slujindu-l pe Dumnezeu și pe aproapele în mod exemplar. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă ușile căminelor, „Bisericile familiale”, și ale marii familii, care este Biserica. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa și familia tuturor, în special a celor «osteniți și împovărați» (Mt 11, 28)”[87].

PE SCURT

1659. Sfântul Paul spune: „Bărbaților, iubiți-le pe femeile voastre, după cum și Cristos a iubit Biserica. (…) Taina aceasta mare este; o spun cu privire la Cristos și la Biserică” (Ef 5, 25. 32).

1660. Legământul matrimonial, prin care un bărbat și o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viață și de iubire, a fost întemeiat și înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Prin natura sa, este rânduit spre binele soților și spre procrearea și educarea copiilor. Între cei botezați, el a fost înălțat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament[88].

1661. Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos și Biserică. El dăruiește soților harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos și-a iubit Biserica; harul sacramentului desăvârșește astfel iubirea umană a soților, le consolidează unitatea indisolubilă și îi sfințește pe calea vieții veșnice[89].

1662. Căsătoria se întemeiază pe consimțământul contractanților, adică pe voința de a se dărui reciproc și definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel și rodnic.

1663. Deoarece căsătoria îi stabilește pe soți într-o stare publică de viață în Biserică, se cuvine ca celebrarea ei să fie publică, în cadrul unei celebrări liturgice, în fața preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii), a martorilor și a adunării credincioșilor.

1664. Unitatea, indisolubilitatea și deschiderea spre rodnicie sunt esențiale căsătoriei. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei; divorțul separă ceea ce Dumnezeu a unit; refuzul rodniciei lipsește viața conjugală de „darul cel mai minunat”, copilul[90].

1665. Recăsătorirea celor divorțați, cât timp e încă în viață soțul legitim, contravine planului și Legii lui Dumnezeu învățate de Cristos. Ei nu sunt separați de Biserică, dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. Ei își vor desfășura viața creștină în mod deosebit educându-și copiii în credință.

1666. Căminul creștin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinței. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”, fiind o comunitate a harului și a rugăciunii, o școală a virtuților umane și a carității creștine.

Note

[1] CIC, can. 1055, § 1.
[2] Cf. Gen. 1, 26-27.
[3] Cf. Ef. 5, 31-32.
[4] GS 48, § 1.
[5] Cf. GS 47, § 2.
[6] GS 47, § 1.
[7] Cf. Gen 1, 27.
[8] Cf. 1 In 4, 8. 16.
[9] Cf. Gen 1, 31.
[10] Cf. Ps 121, 2.
[11] Gen. 2, 18-25.
[12] Cf. Gen 3, 12.
[13] Cf. Gen 2, 22.
[14] Cf. Gen 3, 16b.
[15] Cf. Gen 1, 28.
[16] Cf. Gen. 3, 16-19.
[17] Cf. Gen. 3, 21.
[18] Cf. Mt 19, 8; Dt 24, 1.
[19] Cf. Os. 1-3; Is 54; 62; Ier 2-3; 31; Ez 16; 23.
[20] Cf. Mal 2, 13-17.
[21] Cf. GS 22.
[22] Cf. In 2, 1-11.
[23] Cf. Mt 19, 8.
[24] Cf. Mt 9, 10.
[25] Cf. Mt 11, 29-30.
[26] Cf. Mc 8, 34.
[27] Cf. Mt 19, 11.
[28] Cf. Ef 5, 26-27.
[29] Cf. DS 1800; CIC, can. 1055, § 2.
[30] Cf. Lc 14, 26; Mc 10, 28-31.
[31] Cf. Ap 14, 4.
[32] Cf. 1 Cor 7, 32.
[33] Cf. Mt 25, 6.
[34] Cf. Mc 12, 25; 1 Cor 7, 31.
[35] Cf. Mt 19, 3-12.
[36] Cf. LG 42; PC 12; OT 10.
[37] Cf. Sf. Ioan Chrysostom, Virg. 10, 1; cf. FC 16.
[38] Cf. SC 61.
[39] Cf. LG 6.
[40] Cf. 1 Cor 10, 17.
[41] FC 67.
[42] Cf. Ef 5, 32.
[43] CIC, can. 1057, § 1.
[44] GS 48, § 1; cf. CIC, can. 1057, § 2.
[45] OcM 1145.
[46] Cf. Gen 2, 24; Mc 10, 8; Ef 5, 31.
[47] Cf. CIC, can. 1103.
[48] CIC, can. 1057, § 1.
[49] Cf. CIC, can. 1095-1107.
[50] Cf. CIC, can. 1071.
[51] Cf. Cc. Trid.: DS 1813-1816; CIC, can. 1108.
[52] Cf. CIC, can. 1063.
[53] GS 49, § 3.
[54] Cf. CIC, can. 1124.
[55] Cf. CIC, can. 1086.
[56] Cf. CIC, can. 1125.
[57] Cf. 1 Cor 7, 16.
[58] CIC, can. 1134.
[59] Cf. Mc 10, 9.
[60] GS 48, § 1.
[61] GS 48, § 2.
[62] Cf. CIC, can. 1141.
[63] LG 11.
[64] LG 11; Cf. LG 41.
[65] GS 48, § 2.
[66] Cf. Gal 6, 2.
[67] Tertullian, Ux. 2, 9; cf. FC 13.
[68] FC 13.
[69] Cf. Gen 2, 24.
[70] FC 19.
[71] GS 49, § 2.
[72] Cf. FC 19.
[73] GS 48, § 1.
[74] Cf. FC 20.
[75] Cf. FC 83; CIC, can. 1151-1155.
[76] FC 84.
[77] GS 48, § 2.
[78] GS 50 § 1.
[79] Cf. GE 3.
[80] Cf. FC 28.
[81] Cf. Fapte 18, 8.
[82] Cf. Fapte 16, 31 și 11, l4.
[83] LG 11; cf. FC 21.
[84] LG 11.
[85] LG 10.
[86] GS 52, § 1.
[87] FC 85.
[88] Cf. GS 48, § 1; CIC, can. 1055, § 1.
[89] Cf. Cc. Trid.: DS 1799.
[90] Cf. GS 50, § 1.