Înmormântarea creştină

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creștin

SECȚIUNEA A DOUA
Cele șapte sacramente ale Bisericii

CAPITOLUL AL PATRULEA
Celelalte celebrări liturgice

ARTICOLUL 2
Înmormântarea creștină

1680. Toate sacramentele, și, în primul rând, cele ale inițierii creștine, aveau ca scop cel din urmă Paște al fiului lui Dumnezeu, și anume acela care, prin moarte, îl introduce în Viața Împărăției. Atunci se împlinește ceea ce mărturisea în credință și speranță: „Aștept Învierea morților și Viața veacului ce va veni”[1].

I. Cel din urmă Paște al creștinului

1681. Sensul creștin al morții se manifestă în lumina Misterului pascal al morții și învierii lui Cristos, în care se află singura noastră speranță. Creștinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup și se sălășluiește la Domnul” (2 Cor 5, 8).

1682. Ziua morții inaugurează pentru creștin, la capătul vieții sale sacramentale, desăvârșirea nașterii din nou începute la Botez, „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”, conferită de ungerea Duhului Sfânt și participarea la Ospățul Împărăției anticipat în Euharistie, chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări.

1683. Ca Mamă, Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creștin în timpul peregrinării lui pământești; ea îl însoțește la capătul drumului pentru a-l încredința „în mâinile Tatălui”. Ea oferă Tatălui, în Cristos, pe fiul harului lui și încredințează pământului, întru speranță, sămânța trupului care va învia în slavă[2]. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică; binecuvântările care o preced și care o urmează sunt sacramentalii.

II. Celebrarea înmormântării

1684. Înmormântarea creștină nu-i acordă defunctului nici sacrament, nici sacramentaliu, deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. Cu toate acestea, ea este o celebrare liturgică a Bisericii[3]. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul, precum și să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii și să-i vestească viața cea veșnică.

1685. Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morții creștine și răspund situațiilor și tradițiilor fiecărei regiuni, chiar în ceea ce privește culoarea liturgică[4].

1686. Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării, corespunzând la trei locuri ale desfășurării ei (casa, biserica, cimitirul) și în funcție de importanța pe care i-o dau familia, obiceiurile locale, cultura și pietatea populară. Această desfășurare este, de altfel, comună tuturor tradițiilor liturgice și cuprinde patru momente principale:

1687. Primirea din partea comunității. Un salut de credință deschide celebrarea. Cei apropiați defunctului sunt primiți cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranță[5]). Comunitatea care se adună pentru rugăciune așteaptă și „cuvintele vieții veșnice”. Moartea unui membru al comunității (sau comemorarea ei, sau a șaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depășirea perspectivelor „acestei lumi” și să-i atragă pe credincioși în perspectivele autentice ale credinței în Cristos cel înviat.

1688. Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă, cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioși mai puțin asidui la liturgie, precum și prieteni necreștini ai defunctului. Omilia, în special, trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru”[6] și să lumineze misterul morții creștine în lumina lui Cristos cel înviat.

1689. Jertfa euharistică. Atunci când celebrarea are loc în biserică, Euharistia este inima realității pascale a morții creștine[7]. Atunci Biserica își exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui, în Duhul Sfânt, jertfa morții și învierii lui Cristos, ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate și de consecințele lor și să fie primit în plinătatea pascală a ospățului Împărăției[8]. Prin Euharistia celebrată astfel, comunitatea credincioșilor, în special familia defunctului, învață să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”, împărtășindu-se cu Trupul lui Cristos, al cărui mădular viu este și acela, și apoi rugându-se pentru el și împreună cu el.

1690. Rămasul-bun adresat defunctului și „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creștină îl adresează unuia dintre membrii săi, înainte ca trupul lui să fie așezat în mormânt”[9]. Tradiția bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului:

      Prin acest salut final, „se cântă pentru plecarea lui din această viață și pentru despărțirea lui, dar și pentru că există o comuniune și o unire. Într-adevăr, chiar când murim, nu suntem nicidecum despărțiți unii de alții, căci toți străbatem același drum și ne vom regăsi în același loc. Nu vom fi niciodată despărțiți, căci trăim pentru Cristos și acum suntem uniți cu Cristos; mergându-i în întâmpinare, (…) vom fi cu toții împreună în Cristos”[10].

Note

[1] Simbolul Niceno-constantinopolitan.
[2] Cf. 1 Cor 15, 42-44.
[3] Cf. SC 81-82.
[4] Cf. SC 81.
[5] Cf. 1 Tes 4, 18.
[6] OEx 41.
[7] Cf. OEx 1.
[8] Cf. OEx 57.
[9] OEx 10.
[10] Sf. Simeon din Tesalonic, Sep.