Omul – chip al lui Dumnezeu

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

1691. „Creștinule, recunoaște-ți demnitatea. Fiindcă ești părtaș acum la firea dumnezeiască, nu voi să te întorci la decăderea vieții tale trecute. Amintește-ți cărui Cap îi aparții și cărui Trup îi ești mădular. Amintește-ți că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina și Împărăția lui Dumnezeu”[1].

1692. Simbolul credinței a proclamat măreția darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creației și, mai mult, prin răscumpărare și sfințire. Ceea ce credința mărturisește, sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”, creștinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1, 12; 1 In 3, 1), „părtași la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4). Recunoscându-și în credință noua demnitate, creștinii sunt chemați să ducă de acum înainte o „viață vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1, 27). Prin sacramente și rugăciune, ei primesc harul lui Cristos și darurile Duhului lui, care îi fac capabili de ea.

1693. Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui[2]. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârșită cu El. La fel, și ucenicii săi sunt chemați să trăiască sub privirea Tatălui, „care vede în ascuns”[3], ca să devină „desăvârșiți, așa cum Tatăl ceresc este desăvârșit” (Mt 5, 47).

1694. Încorporați în Cristos prin Botez[4], creștinii sunt „morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6, 11), fiind părtași, astfel, la viața celui Înviat[5]. Urmându-l pe Cristos și fiind în comuniune cu El[6], creștinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți, și să umble întru iubire” (Ef 5, 1), conformându-și gândurile, cuvintele și faptele „simțămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2, 5) și urmându-i exemplele[7].

1695. „Îndreptățiți prin numele Domnului Isus Cristos și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11), „sfințiți și chemați să fie sfinți” (1 Cor 1, 2), creștinii au devenit „Templul Duhului Sfînt„[8]. Acest „Duh al Fiului” îi învață să se roage Tatălui[9] și, devenind viața lor, îi face să lucreze[10] în așa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5, 22) printr-o iubire arătată în fapte. Vindecând rănile păcatului, Duhul Sfânt ne „înnoiește lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4, 23), ne luminează și ne întărește ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5, 8) prin „toată bunătatea, dreptatea și adevărul” (Ef 5, 9).

1696. Calea lui Cristos „duce la viață”, o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7, 13)[11]. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. Ea e menită să arate importanța deciziilor morale pentru mântuirea noastră. „Există două căi, una a vieții, cealaltă a morții; dar între ele este o mare deosebire”[12].

1697. În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria și exigențele căii lui Cristos[13]. Cateheza „vieții noi” (Rom 6, 4) în Cristos va fi:

      – o cateheză a Duhului Sfânt, Maestrul interior al vieții după Cristos, oaspete blând și prieten care inspiră, călăuzește, îndreaptă și întărește această viață;

      – o cateheză a harului, căci prin har am fost mântuiți și tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viața veșnică;

      – o cateheză a Fericirilor, căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri, singurul drum spre fericirea veșnică la care aspiră inima omului;

      – o cateheză a păcatului și a iertării, căci, fără să se recunoască păcătos, omul nu poate să cunoască adevărul despre sine, condiție a purtării drepte, și, fără oferirea iertării, el n-ar putea suporta acest adevăr;

      – o cateheză a virtuților umane, care-l fac pe om să-și dea seama de frumusețea și puterea de atracție a dispozițiilor drepte pentru bine;

      – o cateheză a virtuților creștine a credinței, a speranței și a iubirii, care se inspiră din exemplul minunat al sfinților;

      – o cateheză a dublei porunci a dragostei, dezvoltată în Decalog;

      – o cateheză eclezială, căci viața creștină poate să crească, să se dezvolte și să fie împărtășită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtășirea sfinților”.

1698. Referința cea dintâi și cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuși, care este „calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Privindu-l în credință, creștinii pot nădăjdui că El însuși își va înfăptui în ei făgăduințele și, iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit, pot face faptele care corespund demnității lor:

      Vă rog să țineți seama că Isus Cristos, Domnul nostru, este adevăratul vostru Cap și că voi sunteți mădularele sale. El este al vostru, așa cum capul este al mădularelor sale; tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui, Inima lui, Trupul lui, Sufletul lui și toate facultățile lui, iar voi trebuie să le folosiți ca pe niște lucruri care sunt ale voastre, ca să-l slujiți, să-l lăudați, să-l iubiți și să-l preamăriți pe Dumnezeu. Voi sunteți ai lui, așa cum mădularele sunt ale capului lor. Și El dorește fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi, pentru slujirea și slava Tatălui, ca de niște lucruri care sunt ale lui[14].

      Pentru mine, a trăi este Cristos (Fil 1, 21).

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

1699. Viața în Duhul Sfânt împlinește vocația omului (capitolul întâi). Ea este alcătuită din iubire divină și solidaritate umană (capitolul al doilea). Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

1700. Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1); ea se împlinește în vocația la fericirea divină (articolul 2). E propriu ființei umane să tindă în mod liber la această desăvârșire (articolul 3). Prin actele sale deliberate (articolul 4), persoana umană se conformează, sau nu, binelui făgăduit de Dumnezeu și atestat de conștiința morală (articolul 5). Oamenii se edifică pe ei înșiși și cresc din interior: ei fac din întreaga lor viață sensibilă și spirituală o materie primă pentru creșterea lor (articolul 6). Cu ajutorul harului, ei înaintează în virtute (articolul 7), ocolesc păcatul și, dacă l-au comis, se încredințează, asemenea fiului risipitor[15], îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). Astfel, ei ajung la desăvârșirea iubirii.

ARTICOLUL 1
Omul – chip al lui Dumnezeu

1701. „Cristos, (…) prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării Proprii”[16]. Întru Cristos, „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15)[17], omul a fost creat după „chipul și asemănarea” Creatorului. În Cristos, Răscumpărătorul și Mântuitorul, chipul divin, desfigurat în om de cel dintâi păcat, a fost refăcut în frumusețea sa de la început și înnobilat de harul lui Dumnezeu[18].

1702. Chipul divin este prezent în fiecare om. El strălucește în comuniunea dintre persoane, după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. capitolul al doilea).

1703. Înzestrată cu un suflet „spiritual și nemuritor”[19], persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși”[20]. Încă de la zămislirea ei, este menită fericirii veșnice.

1704. Persoana umană este părtașă la lumina și la puterea Duhului dumnezeiesc. Prin rațiune, ea este capabilă să înțeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. Prin voința sa, e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. Își află desăvârșirea în căutarea și iubirea adevărului și a binelui[21].

1705. În virtutea sufletului său și a puterilor spirituale ale inteligenței și voinței, omul este înzestrat cu libertate, „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”[22].

1706. Prin rațiune, omul recunoaște glasul lui Dumnezeu, care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele și să fugă de rău”[23]. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conștiință și care își află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Exercitarea vieții morale atestă demnitatea persoanei.

1707. „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei, omul a abuzat de libertatea sa”[24]. El a căzut în ispită și a săvârșit răul. El păstrează dorința binelui, dar firea sa poartă rana păcatului strămoșesc. A devenit predispus la rău și supus greșelii:

      Omul este împărțit în sine însuși. De aceea, întreaga viață a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine și rău, între lumină și întuneric[25].

1708. Prin pătimirea sa, Cristos ne-a eliberat de Satana și de păcat. El a meritat pentru noi viața nouă în Duhul Sfânt. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi.

1709. Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. Această adopțiune filială îl transformă, dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. Ea îl face în stare să acționeze corect și să facă binele. În unire cu Mântuitorul său, ucenicul ajunge la desăvârșirea dragostei, la sfințenie. Maturizată în har, viața morală înflorește în viață veșnică, în gloria cerului.

PE SCURT

1710. „Cristos (..) îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii”[26].

1711. Înzestrată cu suflet spiritual, cu inteligență și voință, persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu și menită fericirii veșnice. Ea se îndreaptă spre desăvârșire în căutarea și iubirea adevărului și a binelui[27].

1712. Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”[28].

1713. Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele și să evite răul”[29]. Această lege răsună în conștiința lui.

1714. Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greșelii și predispus la rău în exercitarea libertății sale.

1715. Cel care crede în Cristos are viața nouă în Duhul Sfânt. Viața morală, crescută și maturizată în har, e menită să se împlinească în gloria cerului.

Note

[1] Sf. Leon cel Mare, Serm. 21, 2-3.
[2] Cf. In 8, 29.
[3] Cf. Mt 6, 6.
[4] Cf. Rom 6, 5.
[5] Cf. Col 2, 12.
[6] Cf. In 15, 5.
[7] Cf. In 13, 12-16.
[8] Cf. 1 Cor 6, 19.
[9] Cf. Gal 4, 6.
[10] Cf. Gal 5, 25.
[11] Cf. Dt 30, 15-20.
[12] Didahé 1, 1.
[13] Cf. CT 29. – 14.
[14] Sf. Ioan Eudes, Cord. 1, 5.
[15] Cf. Lc 15, 11-31.
[16] GS 22.
[17] Cf. 2 Cor 4, 4.
[18] Cf. GS 22.
[19] GS 14.
[20] GS 24, § 3.
[21] Cf. GS 15, § 2.
[22] GS 17.
[23] GS 16.
[24] GS 13, § 1.
[25] GS 13, § 2.
[26] GS 22, § 1.
[27] GS 15, § 2.
[28] GS 17.
[29] GS 16.