Păcatul

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 8
Păcatul

I. Milostivirea și păcatul

1846. Evanghelia este revelarea, în Isus Cristos, a îndurării lui Dumnezeu față de păcătoși[1]. Îngerul îi vestește lui Iosif: „Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21). La fel se poate spune despre Euharistie, sacrament al Răscumpărării: „Acesta este sângele meu, sângele legământului, care pentru mulți se va vărsa spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28).

1847. „Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi”[2]. Primirea îndurării lui cere de la noi mărturisirea păcatelor noastre. „Dacă spunem: «N-avem păcat», ne amăgim și adevărul nu este în noi. Dacă ne recunoaștem păcatele, El este credincios și drept, așa încât ne va ierta păcatele și ne va curăța de orice nedreptate” (1 In 1, 8-9).

1848. După cum afirmă sfântul Paul: „Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul”. Dar pentru a-și împlini lucrarea, harul trebuie să descopere păcatul ca să ne convertească inima și să ne dăruiască „dreptatea pentru viața veșnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5, 20-21). Ca un medic care examinează rana înainte de a o pansa, Dumnezeu, prin Cuvântul și prin Duhul său, aruncă o lumină vie asupra păcatului:

      Convertirea necesită vădirea de păcat; implică judecata interioară a conștiinței, și aceasta, fiind o dovadă a acțiunii Duhului adevărului înlăuntrul omului, devine în același timp un nou început al împărtășirii harului și iubirii: „Primiți-l pe Duhul Sfânt”. Astfel, în această „vădire de păcat” descoperim o dublă dăruire: dăruirea adevărului conștiinței și dăruirea certitudinii răscumpărării. Duhul adevărului este Sfătuitorul și Mângâietorul[3].

II. Definiția păcatului

1849. Păcatul este o greșeală împotriva rațiunii, a adevărului, a conștiinței drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu și împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe față de anumite bunuri. El rănește natura omului și lovește în solidaritatea umană. A fost definit ca „un cuvânt, un act sau o dorință contrare legii veșnice”[4].

1850. Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: „Împotriva ta, doar împotriva ta am greșit și ceea ce este rău în ochii tăi am făcut” (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu față de noi și ne îndepărtează inimile de ea. Ca și păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voința de a deveni „ca niște dumnezei”, cunoscând și determinând binele și răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel „iubire de sine până la disprețul față de Dumnezeu”[5]. Prin această trufașă înălțare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlinește mântuirea[6].

1851. Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul își arată cel mai bine violența și multiplicitatea: necredință, ură ucigașă, respingere și batjocuri din partea conducătorilor și a poporului, lașitatea lui Pilat și cruzimea soldaților, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru și părăsirea din partea ucenicilor. Totuși, chiar în ceasul întunericului și al Stăpânitorului lumii acesteia[7], jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.

III. Diversitatea păcatelor

1852. Varietatea păcatelor este mare. Scriptura oferă mai multe liste. Scrisoarea către galateni pune în opoziție faptele trupului și roadele Duhului: „Sunt vădite faptele trupului, și anume: adulterul, necurăția, desfrânarea, idolatria, vrăjitoria, urile, gâlceava, gelozia, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, ereziile, pizmuirile, bețiile, chefurile și cele asemenea cu acestea și vă spun dinainte, precum v-am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (5, 19-21)[8].

1853. Păcatele pot fi deosebite după obiectul lor, ca orice act uman, sau după virtuțile cărora li se opun, prin exces sau prin lipsă, sau după poruncile pe care le încalcă. Ele pot fi orânduite și după cum se referă la Dumnezeu, la aproapele sau la sine însuși; pot fi împărțite și în păcate spirituale sau trupești și, de asemenea, în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea. Rădăcina păcatului este în inima omului, în voința lui liberă, după învățătura Domnului: „Căci din inimă vin gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase, hulirile – acestea sunt cele care îl fac pe om necurat” (Mt 15, 19-20). Tot în inimă sălășluiește iubirea, principiul faptelor bune și curate, pe care o rănește păcatul.

IV. Gravitatea păcatului: păcat de moarte și lesne-iertător

1854. Păcatele trebuie să fie evaluate în funcție de gravitatea lor. Deja perceptibilă în Scriptură[9], distincția între păcat de moarte și păcat lesne-iertător s-a impus în tradiția Bisericii. Experiența oamenilor o întărește.

1855. Păcatul de moarte nimicește iubirea în inima omului printr-o încălcare gravă a Legii lui Dumnezeu; el îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, care este scopul ultim și fericirea lui, preferându-i un bine inferior. Păcatul lesne-iertător lasă să subziste iubirea, chiar dacă o lovește și o rănește.

1856. De vreme ce păcatul de moarte atacă în noi principiul vital care este iubirea, e nevoie de o nouă inițiativă a îndurării lui Dumnezeu și de o convertire a inimii, care se îndeplinește în mod normal în cadrul sacramentului Reconcilierii:

      Când voința se îndreaptă spre un lucru care este în sine contrar iubirii prin care suntem orientați spre scopul ultim, atunci păcatul, prin însuși obiectul său, are de ce să fie de moarte, (…) fie că este împotriva iubirii de Dumnezeu, cum ar fi blasfemia, sperjurul etc., fie că este împotriva iubirii de aproapele, ca omuciderea, adulterul etc. (…) În schimb, atunci când voința păcătosului se îndreaptă uneori spre un lucru ce cuprinde în sine o dezordine, dar nu este contrar iubirii de Dumnezeu și de aproapele, cum ar fi cuvintele deșarte, râsul nepotrivit etc., astfel de păcate sunt veniale[10].

1857. Pentru ca un păcat să fie de moarte, sunt cerute simultan trei condiții: „Este păcat de moarte orice păcat care are drept obiect o materie gravă și care este săvârșit cu conștiință deplină și cu consimțământ deliberat”[11].

1858. Materia gravă este precizată de cele Zece Porunci, conform răspunsului lui Isus către tânărul bogat: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu înșeli; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Mc 10, 19). Gravitatea păcatelor este mai mult sau mai puțin mare: un omor este mai grav decât un furt. Calitatea persoanelor lezate intră și ea în discuție: violența exercitată împotriva părinților este, de la sine, mai gravă decât cea împotriva unui străin.

1859. Păcatul de moarte cere conștiință deplină și consimțământ total. El presupune cunoașterea caracterului păcătos al actului, a opoziției lui față de Legea lui Dumnezeu. El implică și un consimțământ suficient de liber pentru a fi o alegere personală. Ignoranța afectată și împietrirea inimii[12] nu scad caracterul voluntar al păcatului, ci îl sporesc.

1860. Ignoranța involuntară poate să micșoreze, dacă nu să anuleze, imputabilitatea unei greșeli grave. Se presupune însă că nimeni nu ignoră principiile legii morale, care sunt înscrise în conștiința oricărui om. Impulsurile sensibilității, pasiunile, pot și ele să atenueze caracterul voluntar și liber al greșelii, ca și presiunile exterioare sau tulburările patologice. Păcatul săvârșit din răutate, printr-o alegere deliberată a răului, este cel mai grav.

1861. Păcatul de moarte este o posibilitate radicală a libertății umane, ca și iubirea. El atrage pierderea iubirii și lipsirea de harul sfințitor, adică de starea de har. Dacă nu este răscumpărat de căință și de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăția lui Cristos și moartea veșnică a Iadului, deoarece libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive, fără întoarcere. Totuși, dacă putem aprecia că un act este în sine o greșeală gravă, trebuie să încredințăm judecata asupra persoanelor dreptății și îndurării lui Dumnezeu.

1862. Omul săvârșește un păcat lesne-iertător când nu respectă, în materie ușoară, măsura prescrisă de legea morală, sau când nu ascultă de legea morală în materie gravă, dar fără conștiință deplină sau fără consimțământ total.

1863. Păcatul venial slăbește iubirea; el vădește o afecțiune dezordonată față de bunurile create; împiedică progresul sufletului în exercitarea virtuților și în practica binelui moral; e vrednic de pedepse vremelnice. Păcatul lesne-iertător deliberat și rămas fără căință dispune treptat la săvârșirea păcatului de moarte. Totuși, păcatul venial nu ne opune voinței și prieteniei divine; nu rupe legământul cu Dumnezeu. Este omenește reparabil, cu harul lui Dumnezeu. „El nu privează de harul sfințitor, de prietenia cu Dumnezeu, de iubire și, deci, nici de fericirea veșnică”[13]:

      Omul nu se poate feri de orice păcat atât cât este în trup, cel puțin de păcatele ușoare. Dar să nu nesocotești aceste păcate pe care le numim ușoare: dacă nu ții seama de ele când le cântărești, să tremuri când le numeri. Multe obiecte ușoare adunate laolaltă atârnă greu; multe picături umplu un fluviu; multe grăunțe fac o grămadă. Atunci, ce speranță ne rămâne? Înainte de toate, mărturisirea[14].

1864. „Oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va afla iertare în veac, ci e vinovat de un păcat veșnic” (Mc 3, 29)[15]. Îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaște margini, dar cel care refuză în mod deliberat să o primească prin căință respinge iertarea păcatelor sale și mântuirea oferită de Duhul Sfînt[16]. O asemenea împietrire poate duce la nepocăința finală și la pierzarea veșnică.

V. Proliferarea păcatului

1865. Păcatul duce la obișnuința păcatului; el dă naștere viciului prin repetarea acelorași acte. Rezultă înclinații perverse, care întunecă conștiința și corup aprecierea concretă a binelui și a răului. Astfel, păcatul tinde să se reproducă și să se întărească, dar nu poate distruge simțul moral până la rădăcină.

1866. Viciile pot fi catalogate după virtuțile cărora li se opun, sau pot fi legate de păcatele capitale, pe care experiența creștină le-a distins urmându-i pe Sfântul Ioan Cassian și pe Sfântul Grigore cel Mare[17]. Sunt numite „capitale” pentru că generează alte păcate, alte vicii. Ele sunt: trufia, avariția, invidia, mânia, necurăția, lăcomia și lenea.

1867. Tradiția catehetică amintește că există și păcate strigătoare la cer. Strigă către cer: sângele lui Abel[18]; păcatul sodomiților[19]; glasul poporului asuprit în Egipt[20]; plângerea străinului, a văduvei și a orfanului[21]; nedreptatea față de salariat[22].

1868. Păcatul este un act personal. În plus, avem o responsabilitate în păcatele săvârșite de alții, atunci când cooperăm la ele:

      – participând la ele direct și voit;

      – poruncindu-le, sfătuindu-le, lăudându-le sau aprobându-le;

      – nedezvăluindu-le sau neîmpiedecându-le atunci când suntem datori să o facem;

      – ocrotindu-i pe cei care săvârșesc răul.

1869. Astfel, păcatul îi face pe oameni complici, face să domnească între ei concupiscența, violența și nedreptatea. Păcatele provoacă situații sociale și instituții contrare Bunătății divine. „Structurile păcatului” sunt expresia și efectul păcatelor personale. Ele își împing victimele să comită, la rândul lor, răul. Într-un sens analogic, ele constituie un „păcat social”[23].

PE SCURT

1870. „Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare ca să se îndure de toți” (Rom 11, 32).

1871. Păcatul reprezintă „un cuvânt, o faptă sau o dorință care se împotrivesc legii veșnice”[24]. Este o ofensă adusă lui Dumnezeu. El se ridică împotriva lui Dumnezeu într-o neascultare opusă ascultării lui Cristos.

1872. Păcatul este un act contrar rațiunii. El rănește natura omului și lovește în solidaritatea umană.

1873. Rădăcina tuturor păcatelor este în inima omului. Speciile și gravitatea lor se măsoară, în primul rând, în funcție de obiect.

1874. A alege în mod deliberat, adică știind și voind, un lucru care este în mod grav contrar legii divine și scopului ultim al omului înseamnă a săvârși un păcat de moarte. Acesta nimicește în noi iubirea, fără de care fericirea veșnică este imposibilă. Dacă nu e urmat de căință, el atrage moartea veșnică.

1875. Păcatul lesne-iertător constituie o dezordine morală reparabilă prin iubirea pe care o lasă să subziste în noi.

1876. Repetarea păcatelor, chiar și veniale, dă naștere viciilor, printre care se disting păcatele capitale.

Note

[1] Cf. Lc 15.
[2] Sf. Augustin, Serm. 169, 11, 13.
[3] DeV 31.
[4] Sf. Augustin, Faust. 22; Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 71, 6.
[5] Sf. Augustin, Civ. 14, 28.
[6] Cf. Fil 2, 6-9.
[7] Cf. In 14, 30.
[8] Cf. Rom 1, 28-32; 1 Cor 6, 9-10; Ef 5, 3-5; Col 3, 5-8; 1 Tim 1, 9-10; 2 Tim 3, 2-5.
[9] Cf. 1 In 5, 16-17.
[10] Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 88, 2.
[11] RP 17.
[12] Cf. Mc 3, 5-6; Lc 16, 19-31.
[13] RP 17.
[14] Sf. Augustin, Ep. Io. 1, 6.
[15] Cf. Mt 12, 32; Lc 12, 10.
[16] Cf. DeV 46.
[17] Mor. 31, 45.
[18] Cf. Gen 4, 10.
[19] Cf. Gen 18, 20; 19, 13.
[20] Cf. Ex 3, 7-10.
[21] Cf. Ex 22, 20-22.
[22] Cf. Dt 24, 14-15; Iac 5, 4.
[23] Cf. RP 16.
[24] Sf. Augustin, Faust. 22; Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 71, 6.