Legea morală

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL AL TREILEA
Mântuirea lui Dumnezeu:
legea și harul

1949. Chemat la fericire, dar rănit de păcat, omul are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Ajutorul divin îi vine în Cristos, prin legea care îl călăuzește și în harul care îl susține:

      Lucrați cu frică și cutremur la mântuirea voastră: căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi și voirea, și făptuirea, după bunăvoință (Fil 2, 12-13).

ARTICOLUL 1
Legea morală

1950. Legea morală este lucrarea Înțelepciunii divine. Poate fi definită, în sens biblic, ca o povățuire părintească, o pedagogie a lui Dumnezeu. Ea prescrie omului căile, regulile de purtare care duc spre fericirea făgăduită; interzice căile răului, care abat de la Dumnezeu și de la iubirea lui. Este, în același timp, fermă în precepte și atrăgătoare în făgăduințe.

1951. Legea este o regulă de purtare promulgată de autoritatea competentă în vederea binelui comun. Legea morală presupune ordinea rațională ce a fost stabilită între creaturi, pentru binele lor și în vederea scopului lor, de puterea, înțelepciunea și bunătatea Creatorului. Orice lege își află în legea veșnică adevărul prim și ultim. Legea este declarată și stabilită de rațiune ca o participare la Providența Dumnezeului celui viu, Creatorul și Răscumpărătorul tuturor. „Această orânduire a rațiunii, iată ce se numește lege”[1].

      Dintre toate făpturile însuflețite, numai omul se poate lăuda că a fost vrednic să primească de la Dumnezeu o lege: animal înzestrat cu rațiune, în stare să înțeleagă și să discearnă, el își va orândui purtarea folosindu-și libertatea și rațiunea în supunere față de Cel care i-a încredințat totul[2].

1952. Expresiile legii morale sunt diferite și sunt toate coordonate între ele: legea veșnică, izvorul în Dumnezeu al tuturor legilor; legea naturală; legea revelată, care cuprinde Legea veche și Legea nouă, evanghelică; în sfârșit, legile civile și ecleziastice.

1953. Legea morală își găsește în Cristos plinătatea și unitatea. Isus Cristos în persoană este calea desăvârșirii. El este scopul legii, căci numai El învață și dăruiește dreptatea lui Dumnezeu: „Căci scopul legii este Cristos, pentru îndreptățirea oricăruia care crede” (Rom 10, 4).

I. Legea morală naturală

1954. Omul participă la înțelepciunea și la bunătatea Creatorului, care îi conferă stăpânirea asupra propriilor acte și capacitatea de a se îndrepta spre adevăr și spre bine. Legea naturală exprimă simțul moral originar, care îi îngăduie omului să discearnă prin rațiune ce sunt binele și răul, adevărul și minciuna:

      Legea naturală e scrisă și gravată în sufletul tuturor și al fiecărui om, pentru că ea este rațiunea umană care îi poruncește să facă binele și-i interzice să păcătuiască. (…) Dar această prescripție a rațiunii omenești n-ar fi în stare să aibă putere de lege, dacă n-ar fi vocea și interpreta unei rațiuni mai înalte, căreia mintea și libertatea noastră trebuie să-i fie supuse[3].

1955. Legea „divină și naturală”[4] îi arată omului calea pe care trebuie să o urmeze ca să înfăptuiască binele și să-și atingă scopul. Legea naturală enunță preceptele primare și esențiale ce guvernează viața morală. Ea are drept pivot aspirația și supunerea față de Dumnezeu, izvorul și judecătorul a tot binele, precum și perceperea aproapelui ca egal cu tine însuși. Este expusă, în principalele sale precepte, în Decalog. Această lege este numită naturală, nu prin referire la natura ființelor iraționale, ci pentru că rațiunea care o promulgă este proprie naturii umane:

      Oare unde sunt înscrise aceste reguli, dacă nu în cartea luminii, pe care o numim Adevăr? Acolo e scrisă orice lege dreaptă, de acolo trece în inima omului care înfăptuiește dreptatea, nu mutându-se în el, ci punându-și în el amprenta, ca o pecete care, de pe un inel, se întipărește în ceară, dar fără a părăsi inelul[5].

      Legea naturală nu e nimic altceva decât lumina inteligenței puse în noi de Dumnezeu; prin ea cunoaștem ce trebuie să facem și ce trebuie să evităm. Această lumină sau această lege Dumnezeu a dăruit-o creației[6].

1956. Fiind prezentă în inima fiecărui om și stabilită de rațiune, legea naturală este universală în preceptele ei și autoritatea ei se extinde la toți oamenii. Ea exprimă demnitatea persoanei și determină baza drepturilor și îndatoririlor ei fundamentale:

      Există, desigur, o lege adevărată – e dreapta rațiune; ea e conformă naturii, răspândită la toți oamenii; e neschimbătoare și veșnică; poruncile ei cheamă la datorie, iar opreliștile ei îndepărtează de greșeală. (…) E o nelegiuire să o înlocuiești cu o lege contrară. E oprit să-i nesocotești fie și o singură prescripție; și nimeni nu are puterea de a o abroga în întregime[7].

1957. Aplicarea legii naturale e foarte variată; ea poate pretinde o reflecție adaptată la multiplicitatea condițiilor de viață, în funcție de locuri, epoci și împrejurări. Totuși, în diversitatea culturilor, legea naturală rămâne ca o regulă care îi leagă între ei pe oameni și le impune, dincolo de diferențele inevitabile, principii comune.

1958. Legea naturală este imuabilă[8] și permanentă, de-a lungul variațiilor istoriei; ea dăinuie sub fluxul ideilor și al moravurilor și le sprijină progresul. Regulile care o exprimă rămân substanțial valabile. Chiar dacă i se neagă până și principiile, ea nu poate fi nimicită și nici înlăturată din inima omului. Reapare mereu în viața indivizilor și a societăților:

      Furtul este, cu siguranță, pedepsit de legea ta, Doamne, și de legea care este înscrisă în inima omului și pe care nici fărădelegea nu o poate șterge[9].

1959. Operă foarte bună a Creatorului, legea naturală oferă fundamentele solide pe care omul își poate construi edificiul regulilor morale ce îi vor călăuzi alegerile. Ea așază și baza morală indispensabilă pentru edificarea comunității oamenilor. În sfârșit, ea oferă baza necesară legii civile, care se leagă de ea fie printr-o reflecție care trage concluziile principiilor ei, fie prin adăugiri de natură pozitivă și juridică.

1960. Preceptele legii naturale nu sunt percepute de toți în mod limpede și nemijlocit. În situația actuală, harul și revelația sunt necesare omului păcătos pentru ca adevărurile religioase și morale să poată fi cunoscute „de toți, fără greutate, cu certitudine fermă și fără amestec de eroare”[10]. Legea naturală oferă legii revelate și harului o temelie pregătită de Dumnezeu și armonizată cu lucrarea Duhului.

II. Legea veche

1961. Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul nostru, l-a ales pe Israel ca popor al său și i-a revelat Legea sa, pregătind astfel venirea lui Cristos. Legea lui Moise exprimă multe adevăruri care sunt în mod natural accesibile rațiunii. Acestea sunt declarate și autentificate în interiorul Legământului mântuirii.

1962. Legea veche este primul stadiu al legii revelate. Prescripțiile ei morale sunt rezumate în cele zece porunci. Preceptele Decalogului pun fundamentele vocației omului, făurit după chipul lui Dumnezeu; ele interzic ceea ce este contrar iubirii față de Dumnezeu și de aproapele și prescriu ceea ce este esențial. Decalogul este o lumină oferită conștiinței oricărui om pentru a-i manifesta chemarea și căile lui Dumnezeu și a-l ocroti împotriva răului:

      Dumnezeu a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu citeau în inimile lor[11].

1963. Conform tradiției creștine, Legea sfântă[12], spirituală[13] și bună[14] este încă imperfectă. Ca un pedagog[15], ea arată ce trebuie făcut, dar nu dă prin sine puterea, harul Duhului, pentru a fi împlinită. Din cauza păcatului, pe care nu-l poate înlătura, ea rămâne o lege a robiei. După Sfântul Paul, ea are, mai ales, drept funcție să denunțe și să vădească păcatul, care alcătuiește o „lege a poftei”[16] în inima omului. Totuși, Legea rămâne prima etapă în drum spre Împărăție. Ea pregătește și dispune poporul ales și pe fiecare creștin la convertire și la credința în Dumnezeul mântuitor. Oferă învățătură care dăinuie pentru totdeauna, ca și cuvântul lui Dumnezeu.

1964. Legea veche este o pregătire la Evanghelie. „Legea este profeție și pedagogie a realităților viitoare”[17]. Ea profețește și prefigurează lucrarea eliberării de păcat, care se va împlini cu Cristos, furnizează Noului Testament imaginile, „tipurile”, simbolurile pentru a exprima viața conform Duhului. În sfârșit, Legea se completează prin învățătura cărților sapiențiale și ale profeților, care o orientează spre Noul Legământ și spre Împărăția cerurilor.

      Au existat, (…) sub regimul Vechiului Legământ, oameni care aveau iubirea și harul Duhului Sfânt și aspirau, înainte de toate, la făgăduințele spirituale și veșnice, lucru prin care țineau de Legea cea nouă. Dimpotrivă, există sub Noul Legământ oameni trupești încă îndepărtați de desăvârșirea Legii celei noi: pentru a-i îndemna la faptele de virtute, au fost necesare teama de pedeapsă și anumite făgăduințe vremelnice, chiar sub Noul Legământ. În orice caz, chiar dacă Legea veche prescria iubirea, ea nu-l dăruia pe Duhul Sfânt, prin care „iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre” (Rom 5, 5)[18].

III. Legea cea nouă sau Legea evanghelică

1965. Legea cea nouă sau Legea evanghelică este perfecțiunea aici, pe pământ, a Legii divine, naturale și revelate. Ea este lucrarea lui Cristos și se exprimă îndeosebi în Cuvântarea de pe munte. Este și lucrarea Duhului Sfânt și, prin El, devine legea lăuntrică a iubirii: „Voi încheia cu casa lui Israel un legământ nou. (…) Voi pune legile mele în cugetul lor, le voi întipări în inima lor și Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu” (Evr 8, 8-10)[19].

1966. Legea cea nouă este harul Duhului Sfânt dăruit credincioșilor prin credința în Cristos. Ea lucrează prin iubire, se folosește de cuvântarea Domnului pentru a ne învăța ce trebuie să facem și de sacramente pentru a ne împărtăși harul de a înfăptui:

      Cel care va voi să mediteze cu pietate și perspicacitate Cuvântarea pe care Domnul a rostit-o pe munte, așa cum o citim în Evanghelia Sfântului Matei, va găsi în ea, fără îndoială, codul desăvârșit al vieții creștine. (…) Această Cuvântare conține toate preceptele, toate învățăturile menite să călăuzească viața creștină[20].

1967. Legea evanghelică „împlinește”[21], purifică, depășește și duce la perfecțiune Legea veche. În Fericiri, ea împlinește făgăduințele divine, înălțându-le și orientându-le spre „Împărăția cerurilor”. Ea se adresează celor care sunt dispuși a primi cu credință această speranță nouă: cei săraci, smeriți, cei mâhniți, cei curați cu inima, cei prigoniți pentru Cristos, trasând astfel căile surprinzătoare ale Împărăției.

1968. Legea evanghelică împlinește poruncile Legii. Cuvântarea Domnului, departe de a anula sau a devaloriza prescripțiile morale ale Legii vechi, le degajă virtualitățile ascunse și face să se nască din ele exigențe noi: îi revelează tot adevărul divin și uman. Nu adaugă precepte exterioare noi, dar ajunge să reformeze rădăcina actelor, inima, acolo unde omul alege între pur și impur[22], unde cresc credința, speranța și iubirea și, cu ele, celelalte virtuți. Evanghelia duce astfel Legea la plinătate prin imitarea perfecțiunii Tatălui ceresc[23], prin iertarea dușmanilor și prin rugăciunea pentru prigonitori, după exemplul generozității divine[24].

1969. Legea cea nouă pune în practică actele religiei: pomana, rugăciunea și postul, îndreptându-le spre „Tatăl care vede în ascuns”, împotriva dorinței „de a fi văzut de oameni”[25]. Rugăciunea ei este „Tatăl nostru”[26].

1970. Legea evanghelică implică alegerea decisivă între „cele două căi”[27] și punerea în practică a cuvintelor Domnului[28]; se rezumă în regula de aur: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor, căci aceasta este Legea și Profeții” (Mt 7, 12)[29].

      Toată Legea evanghelică se cuprinde în porunca cea nouă a lui Isus (In 13, 34): să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El[30].

1971. La cuvântarea Domnului se cuvine să adăugăm cateheza morală a învățăturilor apostolice, ca Rom 12-15; 1 Cor 12-13; Col 3-4; Ef 4-5 etc. Această doctrină transmite învățătura Domnului cu autoritatea apostolilor, mai ales, prin expunerea virtuților care decurg din credința în Cristos și pe care le însuflețește iubirea, principalul dar al Duhului Sfânt. „Iubirea să vă fie nefățarnică. (…) Iubiți-vă unii pe alții cu dragoste frățească, (…) bucurați-vă în speranță, în suferință fiți răbdători, în rugăciune, statornici, luați parte la nevoile sfinților, dornici să fiți primitori” (Rom 12, 9-13). Această cateheză ne învață și să tratăm cazurile de conștiință în lumina relației noastre cu Cristos și cu Biserica[31].

1972. Legea cea nouă este numită legea iubirii, pentru că îl face pe om să acționeze prin iubirea pe care o revarsă Duhul Sfânt, mai degrabă decât prin frică; legea harului, pentru că, prin credință și sacramente, ea conferă puterea harului pentru a acționa; legea libertății[32], pentru că ne eliberează de observanțele rituale și juridice ale Legii vechi, ne înclină să acționăm în mod spontan sub impulsul iubirii și, în sfârșit, ne trece de la condiția servitorului, „care nu știe ce face stăpânul”, la cea de prieten al lui Cristos, „căci toate câte le-am auzit de la Tatăl meu, vi le-am făcut cunoscute” (In 15, 15), sau la cea de fiu moștenitor[33].

1973. Pe lângă precepte, Legea cea nouă cuprinde și sfaturile evanghelice. Distincția tradițională între poruncile lui Dumnezeu și sfaturile evanghelice se stabilește în raport cu iubirea, perfecțiunea vieții creștine. Preceptele au drept scop să îndepărteze ceea ce este incompatibil cu iubirea. Sfaturile sunt menite să îndepărteze ceea ce, chiar fără a-i fi contrar, poate constitui o piedică pentru dezvoltarea iubirii[34].

1974. Sfaturile evanghelice manifestă plinătatea vie a iubirii, care nu se satură să dea tot mai mult. Ele îi atestă elanul și ne solicită promptitudinea spirituală. Perfecțiunea Legii noi constă esențialmente în preceptele iubirii față de Dumnezeu și de aproapele. Sfaturile arată căi mai directe, mijloace mai lesnicioase și sunt de practicat după vocația fiecăruia:

      [Dumnezeu] nu vrea ca fiecare să respecte toate sfaturile, ci numai pe acelea care se potrivesc cu diversitatea persoanelor, a timpurilor, a ocaziilor și a puterilor, după cum o cere iubirea. Căci ea, ca regină a tuturor virtuților, a tuturor poruncilor, a tuturor sfaturilor, cu alte cuvinte, a tuturor legilor și a tuturor acțiunilor creștine, le dă tuturor rangul, ordinea, timpul și valoarea[35].

PE SCURT

1975. Conform Scripturii, Legea este o învățătură părintească a lui Dumnezeu, care prescrie omului căile ce duc la fericirea făgăduită și interzic căile răului.

1976. „Legea este poruncă a rațiunii în vederea binelui comun, promulgată de cel care are în grijă o comunitate”[36].

1977. Cristos este scopul legii[37]; numai El învață și dăruiește dreptatea lui Dumnezeu.

1978. Legea naturală este o participare la înțelepciunea și la bunătatea lui Dumnezeu din partea omului, plăsmuit după chipul Creatorului său. Ea exprimă demnitatea persoanei umane și formează baza drepturilor și îndatoririlor ei fundamentale.

1979. Legea naturală este imuabilă, permanentă de-a lungul istoriei. Regulile care o exprimă rămân în mod substanțial valabile. Ea este o bază necesară edificării regulilor morale și legii civile.

1980. Legea veche este primul stadiu al legii revelate. Prescripțiile ei morale sunt rezumate în cele Zece Porunci.

1981. Legea lui Moise conține multe adevăruri în mod natural accesibile rațiunii. Dumnezeu le-a revelat pentru că oamenii nu le citeau în inima lor.

1982. Legea veche este o pregătire la Evanghelie.

1983. Legea cea nouă este harul Duhului Sfânt, primit prin credința în Cristos, care lucrează prin iubire. Ea se exprimă, mai ales, în Cuvântarea de pe munte a Domnului și se folosește de sacramente pentru a ne împărtăși harul.

1984. Legea evanghelică împlinește, depășește și duce la desăvârșire Legea veche: făgăduințele ei – prin Fericirile Împărăției cerurilor, poruncile ei – reformând rădăcina actelor, inima.

1985. Legea cea nouă este legea iubirii, legea harului, legea libertății.

1986. În afară de precepte, Legea cea nouă cuprinde și sfaturile evanghelice: „Sfințenia Bisericii este susținută în mod deosebit de multele sfaturi pe care Domnul, în Evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi”[38].

Note

[1] Leon XIII, Enc. Libertas praestantissimum, citându-l pe Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 90, 1.
[2] Tertullian, Marc. 2, 4.
[3] Leon XIII, Enc. Libertas praestantissimum.
[4] GS 89, § 1.
[5] Sf. Augustin, Trin. 14, 15, 21.
[6] Sf. Toma Aq., Dec. praec. 1.
[7] Cicero, Rep. 3, 22, 33.
[8] Cf. GS 10.
[9] Sf. Augustin, Conf. 2, 4, 9.
[10] Pius XII, Enc. Humani generis: DS 3876.
[11] Sf. Augustin, Psal. 57, 1.
[12] Cf. Rom 7, 12.
[13] Cf. Rom 7, 14.
[14] Cf. Rom 7, 16.
[15] Cf. Gal 3, 24.
[16] Cf. Rom 7.
[17] Sf. Irineu, Haer. 4, 15, 1.
[18] Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 107, 1, ad 2.
[19] Cf. Ier 31, 31-34.
[20] Sf. Augustin, Serm. Dom. 1, 1
[21] Cf. Mt 5, 17-19.
[22] Cf. Mt 15, 18-19.
[23] Cf. Mt 5, 48.
[24] Cf. Mt 5, 44.
[25] Cf. Mt 6, 1-6; 16-18.
[26] Mt 6, 9-13.
[27] Cf. Mt 7, 13-14.
[28] Cf. Mt 7, 21-27.
[29] Cf. Lc 6, 31.
[30] Cf. In 15, 12.
[31] Cf. Rom 14; 1 Cor 5-10.
[32] Cf. Iac 1, 25; 2, 12.
[33] Cf. Gal 4, 1-7. 21-31; Rom 8, 15.
[34] Cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 184, 3.
[35] Sf. Francisc de Sales, Amour 8, 6.
[36] Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 90, 4.
[37] Cf. Rom 10, 4.
[38] LG 42.