Porunca a treia

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci

CAPITOLUL ÎNTÂI
„Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău
și din tot cugetul tău”

ARTICOLUL 3
Porunca a treia

Adu-ți aminte de ziua sabatului, ca să o sfințești. Șase zile lucrează și fă-ți toate treburile; dar a șaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru (Ex 20, 8-10)[1].

Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru sabat; așa încât, Fiul Omului este stăpân chiar și al sabatului (Mc 2, 27-28).

I. Ziua sabatului

2168. Porunca a treia a Decalogului reamintește sfințenia sabatului: „A șaptea zi este un sabat; o odihnă deplină consacrată Domnului” (Ex 31, 15).

2169. În această privință, Scriptura amintește creația: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și tot ce se află în ele, dar s-a odihnit în ziua a șaptea. De aceea, Domnul a binecuvântat ziua sabatului și a sfințit-o” (Ex 20, 11).

2170. Scriptura revelează în ziua Domnului și un memorial al eliberării lui Israel din robia Egiptului: „Amintește-ți că ai fost rob în țara Egiptului și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână puternică și braț întins. De aceea, Domnul Dumnezeul tău îți poruncește să ții ziua sabatului” (Dt 5, 15).

2171. Dumnezeu i-a încredințat lui Israel sabatul ca să-l păstreze în semn de legământ nepieritor[2]. Sabatul este pentru Domnul, este rezervat cu sfințenie laudei lui Dumnezeu, a lucrării lui creatoare și a faptelor lui mântuitoare în folosul lui Israel.

2172. Modul de a acționa al lui Dumnezeu este modelul acțiunii umane. Dacă Dumnezeu „s-a odihnit și și-a tras sufletul” în ziua a șaptea (Ex 31, 17), și omul trebuie să „se odihnească” și să-i lase și pe ceilalți, mai ales pe săraci, „să-și tragă sufletul” (Ex 23, 12). Sabatul face să înceteze lucrul zilnic și acordă un răgaz. Este o zi de protest împotriva robiei muncii și a cultului banului[3].

2173. Evanghelia relatează numeroase incidente în care Isus este acuzat că încalcă legea sabatului. Dar niciodată Isus nu încalcă sfințenia acestei zile[4]. El îi dă cu autoritate interpretarea autentică: „Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru sabat” (Mc 2, 27). Cu compasiune, Cristos își îngăduie „în ziua sabatului să facă binele mai curând decât răul, să salveze o viață mai degrabă decât să o piardă” (Mc 3, 4). Sabatul este ziua Domnului îndurărilor și a cinstirii lui Dumnezeu[5]. „Fiul Omului este stăpân și al sabatului” (Mt 2, 28).

II. Ziua Domnului

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim într-însa (Ps 118, 24).

Ziua Învierii: noua creație

2174. Isus a înviat din morți „în prima zi a săptămânii” (Mt 28, 1; Mc 16, 2; Lc 24, 1; In 20, 1). Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos amintește prima creație. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat[6], semnifică noua creație inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creștini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului (He kyriake heméra, dies dominica), „duminica”:

      Noi ne adunăm cu toții în ziua soarelui, pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoțând din întuneric materia, a creat lumea și pentru că, tot în această zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți[7].

Duminica – desăvârșirea sabatului

2175. Duminica se distinge net de sabat, după care urmează cronologic în fiecare săptămână, și pe care îl înlocuiește, pentru creștini, din punct de vedere al prescripției rituale. Ea duce la împlinire, în Paștele lui Cristos, adevărul spiritual al sabatului iudaic și vestește odihna veșnică a omului în Dumnezeu. Căci cultul legii pregătea misterul lui Cristos, iar ceea ce se îndeplinea prin el prefigura aspecte relative la Cristos[8]:

      Cei care trăiau după vechea rânduială a lucrurilor au ajuns la speranța nouă; nu mai respectă sabatul, ci Ziua Domnului, în care viața noastră este binecuvântată prin El și prin moartea lui[9].

2176. Celebrarea duminicii respectă prescripția morală întipărită firesc în inima omului, de „a-i da lui Dumnezeu un cult extern, vizibil, public și regulat sub semnul bunăvoinței lui universale față de oameni”[10]. Cultul duminical desăvârșește preceptul moral al Vechiului Legământ, al cărui ritm și spirit îl reia, celebrându-l în fiecare săptămână pe Creatorul și Răscumpărătorul poporului său.

Liturghia duminicală

2177. Celebrarea duminicală a Zilei și a Euharistiei Domnului este în centrul vieții Bisericii. „Duminica în care, în numele tradiției apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie să fie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”[11].

      „În același fel trebuie să fie respectate zilele Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, a Epifaniei, a Înălțării și a Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos, Ziua Sfintei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a Neprihănitei Zămisliri și a Adormirii ei, a Sfântului Iosif, a sfinților Apostoli Petru și Paul și a tuturor sfinților”[12].@

2178. Această practică a adunării creștine datează de la începuturile epocii apostolice[13]. Scrisoarea către evrei reamintește: „Nu părăsiți adunarea, așa cum au unii obiceiul; ci încurajați-vă unii pe alții” (Evr 10, 25).

      Tradiția păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: „Veniți devreme la biserică, apropiați-vă de Domnul și mărturisiți-vă păcatele, căiți-vă în rugăciune. (…) Luați parte la sfânta și dumnezeiasca liturgie, terminați-vă rugăciunea și nu plecați înainte de încheiere. (…) Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune și odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa[14].

2179. „Parohia este o comunitate determinată de credincioși, care este constituită în mod stabil în cadrul unei Biserici particulare, și a cărei grijă pastorală este încredințată parohului, ca unui păstor propriu, sub autoritatea Episcopului diecezan”[15]. Ea este locul în care toți credincioșii se pot aduna pentru celebrarea duminicală a Euharistiei. Parohia inițiază poporul creștin la exprimarea obișnuită a vieții liturgice și îl adună în această celebrare; ea învață doctrina mântuitoare a lui Cristos; practică iubirea Domnului în fapte bune și frățești:

      Nu te poți ruga acasă ca la biserică, unde sunt cei mulți, unde strigătul este înălțat către Dumnezeu dintr-o singură inimă. Acolo este ceva mai mult, unirea cugetelor, armonia sufletelor, legătura dragostei, rugăciunea preoților[16].

Obligativitatea duminicii

2180. Porunca Bisericii determină și precizează Legea Domnului: „Duminica și în celelalte sărbători de poruncă, credincioșii sunt obligați să participe la Liturghie”[17]. „Obligația de a participa la Liturghie o îndeplinește cel care asistă la Liturghia celebrată după ritul catolic în ziua sărbătorii sau în seara zilei precedente”[18].

2181. Liturghia duminicală întemeiază și întărește întregul comportament creștin. De aceea, credincioșii sunt obligați să participe la Liturghie în sărbătorile de poruncă, în afara cazului că sunt împiedicați de un motiv serios (de exemplu, boala, îngrijirea sugarilor) sau sunt dispensați de păstorul propriu[19]. Cei care cu bună-știință încalcă această obligație comit un păcat grav.

2182. Participarea la celebrarea comunitară a Liturghiei duminicale este o mărturie de apartenență și fidelitate față de Cristos și Biserica sa. Credincioșii își dovedesc prin aceasta comuniunea în credință și dragoste. Ei dau, în același timp, mărturie despre sfințenia lui Dumnezeu și despre speranța mântuirii lor. Se întăresc reciproc sub călăuzirea Duhului Sfânt.

2183. „Dacă, din lipsă de preoți sau din alte motive importante, participarea la celebrarea euharistică este imposibilă, se recomandă insistent credincioșilor să participe la Liturgia Cuvântului, dacă există, în biserica parohială sau într-un alt loc sacru, celebrată după dispozițiile Episcopului diecezan, sau să consacre un timp rugăciunii, singuri sau în familie, sau, dacă se poate, în grupuri de familii”[20].

Zi de har și de încetare a lucrului

2184. După cum Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a șaptea după toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2, 2), viața umană este ritmată de muncă și odihnă. Instituția Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea de a se bucura de un timp de odihnă și răgaz suficient ca să-și cultive viața familială, culturală, socială și religioasă[21].

2185. Duminica și în celelalte sărbători de poruncă, credincioșii trebuie să se abțină de la munci sau activități care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie și de la cuvenita destindere a minții și a trupului[22]. Trebuințele familiei sau o mare utilitate socială constituie justificări legitime față de porunca odihnei duminicale. Credincioșii trebuie să vegheze ca asemenea justificări legitime să nu introducă obiceiuri dăunătoare religiei, vieții de familie și sănătății.

      Iubirea de adevăr caută sfântul răgaz, nevoia iubirii primește munca dreaptă[23].

2186. Creștinii care dispun de timp liber să-și amintească de frații lor care au aceleași trebuințe și aceleași drepturi și nu se pot odihni din cauza sărăciei și a mizeriei. Prin tradiție, duminica este consacrată de pietatea creștină faptelor bune și slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor sau bătrânilor. Creștinii trebuie să sfințească duminica și dăruind familiei și celor apropiați timpul și grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil reflecției, tăcerii, studiului și meditației, care favorizează creșterea vieții lăuntrice și creștine.

2187. Sfințirea duminicii și a zilelor de sărbătoare cere un efort comun. Fiecare creștin trebuie să evite să impună altora fără necesitate ceva care i-ar împiedica să respecte ziua Domnului. Când obiceiurile (sporturi, restaurante etc.) și necesitățile sociale (servicii publice etc.) solicită din partea unora să muncească duminica, fiecare are răspunderea de a-și asigura un timp de răgaz suficient. Credincioșii trebuie să aibă grijă, cu moderație și iubire, să evite excesele și violența la care duc uneori distracțiile de masă. În ciuda constrângerilor economice, puterea publică trebuie să se îngrijească să asigure cetățenilor un timp destinat odihnei și cultului divin. Patronii au aceeași obligație față de angajații lor.

2188. Respectând libertatea religioasă și binele comun, creștinii trebuie să lupte pentru recunoașterea duminicilor și sărbătorilor Bisericii ca sărbători legale. Ei trebuie să dea tuturor un exemplu public de rugăciune, de respect și de bucurie și să-și apere tradițiile ca o contribuție prețioasă la viața spirituală a societății omenești. Dacă legislația țării sau alte motive obligă la muncă duminica, această zi să fie trăită totuși ca ziua eliberării noastre, care ne face să participăm la această „întrunire sărbătorească”, la această „adunare a celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri” (Evr 12, 22-23).

PE SCURT

2189. „Păzește ziua sabatului ca să o sfințești” (Dt 5, 12). „Ziua a șaptea va fi zi de odihnă deplină, consacrată Domnului” (Ex 31, 15).

2190. Sabatul, care reprezenta desăvârșirea primei creații, este înlocuit de duminică, ce amintește noua creație, inaugurată la Învierea lui Cristos.

2191. Biserica celebrează ziua Învierii lui Cristos în a opta zi, care e numită, pe bună dreptate, Ziua Domnului sau duminica[24].

2192. „Duminica (…) trebuie să fie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”[25]. „Duminica și în celelalte sărbători de poruncă, credincioșii sunt obligați să participe la Liturghie”[26].

2193. „Duminica și în celelalte sărbători de poruncă, credincioșii trebuie să se abțină de la munci sau activități care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie și de la cuvenita destindere a minții și a trupului”[27].

2194. Instituția duminicii oferă tuturor posibilitatea „de a se bucura de un timp de odihnă și răgaz suficient ca să-și cultive viața familială, culturală, socială și religioasă”[28].

2195. Fiecare creștin trebuie să evite să impună altora, fără necesitate, ceva care i-ar împiedica să respecte Ziua Domnului.

Note

[1] Cf. Dt 5, 12-15.
[2] Cf. Ex 31, 16.
[3] Cf. Neh 13, 15-22; 2 Cron 36, 21.
[4] Cf. Mc 1, 21; In 9, 16.
[5] Cf. Mt 12, 5; In 7, 23.
[6] Cf. Mc 16, 1; Mt 28, 1.
[7] Sf. Iustin, Apol. 1, 67.
[8] Cf. 1 Cor 10, 11.
[9] Sf. Ignațiu de Antiohia, Magn. 9, 1.
[10] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 122, 4.
[11] CIC, can. 1246, § 1.
[12] CIC, can. 1246, § 1.
[13] Cf. Fapte 2, 42-46; 1 Cor 11, 17.
[14] Autor anonim, Serm. dom.
[15] CIC, can. 515, § 1.
[16] Sf. Ioan Chrysostom, Incomprehens. 3, 6.
[17] CIC, can. 1247.
[18] CIC, can. 1248, § 1.
[19] Cf. CIC, can. 1245.
[20] CIC, can. 1248, § 2.
[21] Cf. GS 67, § 3.
[22] Cf. CIC, can. 1247.
[23] Sf. Augustin, Civ. 19, 19.
[24] Cf. SC 106.
[25] CIC, can. 1246, § 1.
[26] CIC, can. 1247.
[27] CIC, can. 1247.
[28] GS 67, § 3.