Căinţa şi propunerea
60. Ce este căința?
Căința este o durere a sufletului și o ură împotriva păcatelor făcute, cu propunerea de a nu mai păcătui.
EXPLICAȚIE: Când un copil supără pe părinți, aceștia nu-l iartă până ce el nu le arată că-i pare rău de supărarea pricinuită. Tot așa și noi prin păcate am supărat pe Tatăl nostru ceresc, de aceea se cuvine, și este chiar drept, pentru ca să dobândim iertarea, să-i arătăm că avem căință, adică ne pare rău că l-am supărat și urâm păcatele așa că am voi să le distrugem dacă ne-ar fi cu putință; dar, dacă acum nu putem face să nu le fi săvârșit, cel puțin să făgăduim a nu le mai face pe viitor.
61. Este de-ajuns să ne căim de păcate numai cu gura?
Nu este destul ca să ne căim de păcate numai cu gura, dar trebuie să ne căim din toată inima, căința trebuie să fie lăuntrică.
EXPLICAȚIE: Păcatul este un gând, o vorbă, o faptă împotriva voinței lui Dumnezeu. Dacă noi ne-am căi numai cu gura de acest rău, ar fi ca și cum n-am avea nici o părere de rău. De aceea Sfântul Duh zice: «Întoarceți-vă spre mine cu toată inima voastră… și rupeți-vă inimile voastre, iar nu hainele». (Ioel II. 12-13)
62. Trebuie să ne căim de toate păcatele făcute?
Da, trebuie să ne căim cel puțin de toate păcatele de moarte, adică căința trebuie să fie universală.
EXPLICAȚIE: Dacă numai de un singur păcat de moarte nu ne căim, nu putem dobândi iertarea, căci harul lui Dumnezeu nu se poate împărți, ori îl dobândim întreg ori deloc. Dumnezeu nu poate fi împreună cu păcatul de moarte, căci acesta este ofensa cea mai mare, ce poate să i se facă. De aceea, până când din inimă nu se urăsc toate păcatele de moarte, nu se dobândește harul lui Dumnezeu, și prin urmare nici spovada făcută cu o astfel de căință, nu este bună.
Idolii lui Cromațiu. Pe timpul împăratului Deoclețian, Cromațiu fost prefect al Romei, era necăjit de podagră. Aflând că Trancviliu se însănătoși, primind Botezul, chemă pe sf. Sebastian. Acesta îi zise, că dacă vrea să se vindece, trebuie să creadă în Isus Cristos, să se boteze și să distrugă idolii ce-i avea. Cromațiu consimți dar nu i-a fost mai bine. Dar Sfinții îi ziseră clar că ori nu avea credință în Isus Cristos, ori mai ținea ascuns vre-un idol. Atunci Cromațiu mărturisi că avea într-o odăiță o edicolă de cristal, care o păstrase pentru că e prețioasă și era o podoabă pentru casă. Sfinții îl convinseră că Dumnezeu tocmai de aceea nu-l însănătoși. Cromațiu distruse și acea edicolă, și pe loc a fost însănătoșit. Tot așa numai un singur păcat de moarte, de care păcătosul nu se căiește, împiedică însănătoșirea sufletului, adică nu primește harul lui Dumnezeu.
63. Cum trebuie să mai fie căința?
Căința mai trebuie să fie și suprafirească adică pentru că am supărat pe Dumnezeu sau pentru că ne-am făcut vrednici de iad.
EXPLICAȚIE: Nu trebuie să ne căim de păcate pentru că ele ne-au pricinuit vreo pagubă sau rușine; căci atunci această căință nu atinge pe Dumnezeu, pe care l-am supărat, și de aceea nu ne folosește nimic pentru mântuire. Păcatul este ofensa lui Dumnezeu și de aceea trebuie să ne căim pentru că l-am supărat pe El.
După moarte. Un tânăr trăise o viață stricată și scandaloasă în orașul său. Lovit de o boală primejdioasă a făcut o spovadă generală din toată viața, și primi sfintele Taine plângând. După moartea lui toți rămaseră edificați și mulțumeau lui Dumnezeu. Trecând câteva zile, el se arătă unui prieten de-al său și plângând îi zise, că era condamnat la iad: «Cum se poate aceasta, întrebă prietenul, odată ce te-ai căit ți-ai plâns păcatele înainte de moarte?». Iar el răspunse: «Ah! Dacă căința mea ar fi fost sinceră (adevărată). Din contra durerea mea a fost numai naturală: m-am căit numai pentru că moartea era aproape și nimic mai mult. De aceea lacrimile acelea nu mi-au folosit la nimic și eu sunt condamnat». Dădu un urlet îngrozitor și dispăru.
(Cesario Arvisenit)
64. De câte feluri este căința?
Căința este de două feluri: desăvârșită și nedesăvârșită.
65. Când este căința nedesăvârșită?
Căința este nedesăvârșită, când ne căim de păcatele noastre, pentru că prin ele am pierdut Împărăția Cerului, și ne-am făcut vrednici de pedeapsa veșnică a Iadului.
EXPLICAȚIE: Când ne căim pentru că prin păcate am pierdut Cerul și ne-am făcut vrednici de iad, căința aceasta este imperfectă sau nedesăvârșit pentru că urâm păcatul de frica pedepselor lui Dumnezeu, și prin urmare pentru un oarecare interes propriu. Totuși prin această căință dobândim iertare dar numai în sacramentul Pocăinței.
66. Când este căința desăvârșită?
Căința este desăvârșită, când ne căim de păcatele noastre:
1) pentru că prin ele am mâniat pe Dumnezeu de la care avem toate bunurile și care ne iubește mai mult decât cel mai bun părinte;
2) pentru că prin păcatele noastre am mâniat pe Isus Cristos, care s-a făcut om, a suferit și a murit pe cruce pentru noi.
EXPLICAȚIE: Această căință este perfectă sau desăvârșită pentru că ne căim de păcate pentru că prin ele am supărat pe Dumnezeu, Tatăl nostru, care din iubire nea făcut și ne-a dat nenumărate haruri. Prin urmare această căință trebuie să izvorască din dragostea către Dumnezeu Tatăl și către Dumnezeu Fiul, adică Isus Cristos, care, răscumpărându-ne din păcate, ne-a arătat cea mai mare dragoste, ce poate avea un Dumnezeu pentru oameni.
67. Ce dobândim prin căința desăvârșită unită cu dorința de a ne spovedi?
Prin căința desăvârșită unită cu dorința de a ne spovedi, dobândim îndată iertarea păcatelor.
EXPLICAȚIE: Căința desăvârșit ne dobândește iertarea păcatelor, pentru că, precum am spus mai sus, izvorăște din dragoste; însuși Isus Cristos a spus despre Magdalena că i s-au iertat multe păcate pentru că a iubit mult. Dar cine a făcut într-adevăr o căință perfectă și a obținut iertarea păcatelor, rămâne dator să-și mărturisească aceleași păcate, când va avea ocazia. Dumnezeu i-a iertat păcatele cu condiția ca păcătosul să se supună perfect voinței lui, care este ca să-și mărturisească păcatele, dacă vrea să se mântuiască.
Durerea Sf. Petru. Căința Sf. Petru, pentru că se lepădase de trei ori de Cristos, a fost desăvârșită. Nu a fost nici amenințarea, nici frica de pedeapsa care l-a mișcat să se căiască, ci o privire a lui Isus a fost de ajuns. În Evanghelia Sf. Luca c. 22 v. 61, scrie: «Domnul s-a întors să privească pe Petru și… Petru ieși afară și plânse amar».
Amintirea dragostei lui Isus și a nerecunoștinței sale au fost pricina durerii lui. A primit iertarea deplină de greșeala sa, dar și-a plâns păcatul pentru toată viața. Pe obrazul lui din amândouă părțile se formară ca două șănțulețe din pricina lacrimilor ce le vărsa într-una.
68. Pentru ca spovada să fie bună este de trebuință căința desăvârșită?
Pentru ca spovada să fie bună, ajunge căința nedesăvârșită.
EXPLICAȚIE: Această căință nedesăvârșită, cum s-a spus mai spus, izvorăște dintr-un interes propriu al nostru, că ne temem de pedepsele lui Dumnezeu, sau, considerând urâciunea păcatului, ne este rușine să știm că suntem pătați de așa ceva. S-ar putea asemăna aceasta cu un fitil, care îndată se aprinde, dacă îi dăm foc; tot așa această căință slabă se aprinde în sacramentul Pocăinței și prin absolvire (dezlegare) nimicește orice pată a păcatului.
Sf. Francisc de Sales spovedea într-o zi o persoană, care acuza cu indiferență păcatele cele mai mari ce le făcuse. Penitentul îl întrebă: «Părinte, îți este rău?». «Nu, nu mi-e rău, dar ție îți este rău». Persoana aceea nu înțelese, și urmă spovada cu indiferență ca și mai înainte. Sfântul Arhiepiscop nu mai putea și plângea mereu. Celălalt îl întrebă din nou pentru ce plânge: «Ah! Adăugă sfântul, plâng pentru că tu nu plângi». La aceste cuvinte penitentul înțelese starea sufletului său, adică faptul că nu avea nici o căință, și fiind mișcat, își mărturisi păcatele cu lacrimi în ochi. Sfântul îi dădu dezlegare, iar apoi îl îmbrățișă, îndemnându-l să fie statornic în bine.
(Viața sf. Francisc)
69. În afară de sacramentul Pocăinței, când trebuie să deșteptăm în noi căința desăvârșită?
În afară de sacramentul Pocăinței, trebuie să deșteptăm în noi căința desăvârșită când ne aflăm în primejdie de moarte, însă e bine s-o trezim ori de câte ori am avut nefericirea să facem un păcat de moarte, și nu avem prilej de a ne mărturisi.
EXPLICAȚIE: Dumnezeu în bunătatea sa ne-a dat sacramentul Pocăinței pentru iertarea păcatelor, dar când e cu neputință a ne spovedi, ne-a lăsat căința desăvârșită, altfel El n-ar fi asigurat bine mântuirea noastră, pentru că într-un caz de moarte neașteptată, fiind omul în păcate, nu s-ar putea mântui, neavând aproape un preot.
I. David săvârșise mari păcate și trăia ca și cum n-ar fi fost nimic. Dumnezeu îi trimise pe profetul Natan, care îl dojeni pentru fărădelegile lui și îl amenință cu mari pedepse din partea lui Dumnezeu. David recunoscu greșelile sale și se căi pentru că supărase pe Domnul: «Am păcătuit, zise, împotriva Domnului». Iată căința desăvârșită.
Iar Natan în numele lui Dumnezeu îi adăugă: «Domnul ți-a iertat păcatele». (R. XII)
II. Un act de căință. La 8 Decembrie 1881 s-a întâmplat un groaznic incendiu la Teatrul cel mare din Viena. Mai mult de o mie de oameni au rămas victima focului. Toți pompierii, militarii, un număr foarte mare de oameni, căutau să salveze cât mai mult, dar nimeni nu se gândea la cele dintâi galerii. Într-una din acestea erau mai mult de douăzeci de persoane, între care un băiețel numit Carol împreună cu mătușa sa. Flăcările înaintau spre dânșii, groaza îi consuma cu zile. De odată Carol îi zice mătușii: «Părintele Müler mi-a spus la catehism că în primejdie de moarte trebuie să facem un act de căință; prin urmare să-l facem».
Se puse în genunchi cu mătușa sa și spuse actul de căință cu atâta evlavie și afect încât toți cei de față, evrei, protestanți, au căzut în genunchi și repetau cuvintele acelui îngeraș.
În momentul când toți se credeau pierduți, un om sări pe fereastra din apropiere și spărgând-o dădu de dânșii îngenunchiați și reuși să-și salveze pe toți.
(Schouppe v. III)
70. Ce este propunerea?
Propunerea este o voință tare de a ne îndrepta viața și de a nu mai face nici un păcat.
EXPLICAȚIE: Cine se căiește de păcate, le urăște și ar vrea să nu le fi făcut, dar neputându-se aceasta, se hotărăște a nu mai păcătui pe viitor. Iată un copil, care supără pe tatăl său printr-o neascultare; îi pare rău, se căiește și-i cere iertare; dar în același timp făgăduiește că n-ar să mai fie neascultător. Tot așa, cine are căință adevărată de păcatele sale, trebuie să aibă și propunere, adică să făgăduiască lui Dumnezeu că nu va mai păcătui.
71. La ce trebuie să fie hotărât cel ce are căință și propunere adevărată?
Cel ce are căință și propunere adevărată trebuie să fie hotărât a se feri cel puțin de toate păcatele de moarte, și de prilejul de aproape ce duce la păcatul de moarte.
72. Ce înțelegi prin prilejul de aproape?
Prin prilejul de aproape înțeleg o persoană, o tovărășie, un loc, un joc sau altele prin care omul poate fi dus cu ușurință la păcat mare.
EXPLICAȚIE: precum căința trebuie să cuprindă toate păcatele de moarte, tot așa trebuie să fie și propunerea. Adică păcătosul trebuie să se hotărască că nu va mai face nici un păcat de moarte. Pe lângă aceasta, trebuie să se hotărască de a fugi de orice ocazie, adică de orice persoană, tovărășie, joc sau orice l-ar duce la păcat. Așa întâlnirea tinerilor noaptea, sau în locuri ascunse sunt ocazii de păcat. De aceea cine vrea să dobândească iertare de păcatele acestea, trebuie să se hotărască precum că nu va mai avea noaptea astfel de întâlniri. Cine nu se ferește de prilejuri de păcat, este un semn că puțin îi pasă de mântuirea sa, și sfârșește prin a cădea în același păcat, după cum zice Sfântul Duh: «Cine iubește primejdia va pieri într-însa».
73. Putem dobândi iertarea păcatelor fără căință și propunere?
Fără căință și propunere nu putem dobândi iertarea păcatelor.
EXPLICAȚIE: Cine pretinde iertarea păcatelor sale fără căință și propunere își bate joc de Dumnezeu ca și copilul, care, după ce a supărat pe tatăl său, pretinde să fie iertat fără să-i ceară iertare, adică fără să-i arate tatălui că îi pare rău de greșeala făcută și fără să-i făgăduiască că se va îndrepta.
74. Când trebuie să deșteptăm în noi căința?
Mergând la spovadă trebuie să deșteptăm în noi căința înainte de a mărturisi păcatele, sau cel puțin înainte de a primi de la preot dezlegarea păcatelor (absolvirea).
EXPLICAȚIE: Dacă păcătosul n-are căință și propunere adevărată, cel puțin când preotul îi dă dezlegarea păcatelor (absoluțiunea), n-are nici un folos de acea spovadă; păcatele nu-i sunt iertate, și mai face un nou păcat, dacă n-a făcut căința și propunerea din nepăsare.
I. Cel din urmă pahar de vin. Carol XII regele Suediei, îmbătându-se, vorbi cu puțin respect către mama sa. A doua zi, află de aceasta, îi păru foarte rău. Merse să ceară iertare de la mama sa, și porunci să i se aducă un pahar cu vin, pe care îl bău în față ei, zicându-i: «Pentru a nu mai cădea în greșeală ce o plâng, acesta va fi cel din urmă pahar de vin ce îl mai beau».
II. Nu mai sunt acela. Doi tineri duceau o viață foarte destrăbălată. Mai apoi unul se întoarse la Dumnezeu. În una din zile, întâlnindu-se cel convertit cu tovarășul său, trecu pe lângă el fără să-l salute. Acesta, oprindu-l, îi zise: «Ce, nu mă mai cunoști? Sunt cutare». Celălalt îi răspunse: «Eu nu mai sunt același; m-am schimbat». O de ați putea spune toți după spovadă, nu mai sunt cel de mai înainte!
III. Sunt condamnat. Pr. Vega și Pr. Segneri povestesc că un tânăr bogat ducea o viață scandaloasă. Pentru a mulțumi pe soția sa, care era foarte evlavioasă, se spovedea deseori la un preot foarte indulgent (îngăduitor), care îl dezlega cu mare ușurință.
Domnul acesta muri și după câteva zile muri și preotul. Într-o noapte soția lui vede că intră în odaia sa doi nenorociți înconjurați de flăcări. Sărmana rămase înlemnită și tremură de groază. Și iată că unul din nenorociți îi zise: «Eu sunt sufletul bărbatului tău și acesta este duhovnicul meu. Amândoi suntem condamnați. Eu pentru că m-am spovedit fără căință și fără propunerea de a fugi de ocaziile de păcat, iar duhovnicul pentru că, deși mă vedea rău dispus (nepregătit), totuși mă dezlega cu prea mare ușurință». Zicând aceste cuvinte au dispărut.
(Gerola V. III)
75. Spune actul de căință.
Doamne Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima de toate păcatele mele și le urăsc mai mult decât orice alt lucru, pentru că prin ele am pierdut harul tăi și împărăția cerului, și m-am făcut vrednic de pedeapsa veșnică a iadului; dar mai mult mă căiesc, pentru că păcătuind te-am mâniat pe tine, Părintele meu, Mântuitorul meu și Dumnezeul meu atât de mare și atât de bun. Pentru aceasta mă hotărăsc, cu ajutorul harului Tău să nu mai păcătuiesc, și să fug de orice prilej de păcat.
Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.