De unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi

Există o singură judecată finală pentru rasa umană. Prin Dumnezeu a fost creată la început lumea și la El suntem hărăziți să ne întoarcem în veșnicie. Ce poate fi mai puțin evident este faptul că același Dumnezeu Atotputernic s-a făcut om în persoana lui Cristos. Prin urmare, Isus Cristos are dreptul divin de a judeca lumea. Trebuie făcută însă deosebirea între judecata pe care Domnul o face pentru fiecare dintre noi în momentul morții și judecata familiei omenești, care va avea loc la sfârșitul lumii. Prima se numește judecata particulară, iar a doua – judecata universală. Ele nu înseamnă același lucru.

Judecata particulară

Judecata particulară a fiecărei persoane în momentul morții va fi făcută de Isus Cristos. Așa cum ne învață Biserica, imediat după moarte, destinul etern al fiecărui suflet în parte se hotărăște prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Sufletele care părăsesc trupul în starea harului sfințitor, dar au nevoie de purificare, sunt curățate în purgatoriu. Sufletele care sunt perfect pure sunt de îndată primite în viziunea beatifică a Preasfintei Treimi. Sufletele decedaților care au păcate de moarte sunt trimise imediat la pedeapsa veșnică, a cărei intensitate depinde de gravitatea păcatului comis. Mărturiile biblice privind judecata particulară sunt în principal indirecte. Deși nu există un pasaj din Biblie care să afirme în mod explicit această dogmă, există o serie de texte care vorbesc despre răsplata imediată după moarte. Sfânta Scriptură menționează astfel implicit judecata particulară.

Astfel, Isus vorbește despre Lazăr și despre bogat ca primindu-și fiecare răsplata, respectiv pedeapsa, imediat după moarte. Tâlharului celui bun, Isus îi promite pe Calvar că sufletul lui, îndată ce îi va părăsi trupul, se va afla în starea celor fericiți: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Luca 23,43). Sf. Paul tânjește să fie despărțit de trup, ca să poată fi prezent cu Domnul, înțelegând clar moartea ca fiind un câștig pentru el (Filipeni 1,21-23). Și în Vechiul Testament se menționează răsplata primită în ceasul morții (Ecclesiastic 11,28-29).

Aceasta este și învățătura marilor părinți ai Bisericii, ca Sf. Augustin și Sf. Efrem. Ei vorbesc despre două „veniri de pe urmă ale lui Cristos”. Prima este în momentul morții, iar a doua în ziua de pe urmă a întregii rase umane. Așa cum relevă faptele martirilor din primele secole ale creștinismului și liturgia, martirii erau convinși de răsplata promptă pentru loialitatea față de Cristos. Această credință se vede în străvechea practică a cinstirii și invocării sfinților, chiar și a acelora care nu au fost martiri. Practica Bisericii de a canoniza sfinți confirmă de fapt credința tradițională în existența judecății particulare, din momentul în care părăsim timpul și intrăm în eternitate.

Judecata universală

Puține sunt adevărurile mai frecvent și mai clar proclamate în Scripturi decât acela despre judecata universală. Profeții din Vechiul Testament se referă la această judecată când vorbesc despre „Ziua Domnului” (Ioil 2,31; Isaia 2,12), atunci când toate națiunile vor fi chemate să fie judecate de Domnul tuturor. În Noul Testament, cea de a doua venire a Domnului (Parusia), ca Judecător al Lumii, este întrețesută cu întregul mister al mântuirii. Cuvintele Domnului despre Ziua de Apoi ocupă în întregime capitolul 25 din Evanghelia Sf. Matei, formând de fapt introducerea la lunga istorisire a patimilor lui Isus din capitolul 26.

Cele două parabole. Capitolul 25 se deschide cu două parabole, despre cinci fecioare înțelepte și cinci nechibzuite, și despre stăpânul care pleacă în călătorie și lasă celor trei slujitori o sumă diferită de bani, pe care să o folosească cu înțelepciune cât timp el lipsește. În prima parabolă, fecioarele nechibzuite nu aduc suficient ulei pentru candelele lor cu care să îl întâmpine pe mire (Cristos). În momentul în care ajung totuși la nuntă, găsesc ușa închisă. Mirele le spune: „Adevăr vă spun, nu vă cunosc”. Apoi Isus ne atrage atenția : „Vegheați, așadar, căci nu știți nici ziua, nici ceasul” (Matei 25,1-13). În a doua parabolă, stăpânul (Cristos) se întoarce din călătorie și le cere slujitorilor să dea socoteală de ceea ce au făcut cu banii. Cei care primiseră cinci și respectiv doi talanți i-au folosit cu înțelepciune și au dobândit încă cinci, respectiv încă doi talanți. Amândoi au fost lăudați de stăpân și răsplătiți cu generozitate. Dar cel care primise numai un talant l-a îngropat și s-a scuzat pentru neîndeplinirea sarcinilor. El a fost aruncat afară, în întuneric. Acolo va fi plânset și scrâșnirea dinților.

Profeție despre Ziua de Apoi. Anticipând profeția despre judecata universală, Cristos anunță distrugerea Ierusalimului (Matei 24,1-51). Logica acestei previziuni este clară. Așa după cum Ierusalimul însuși va fi distrus, la fel judecata finală a omenirii va avea loc cu siguranță. Deosebit de instructive sunt detaliile pe care le oferă Isus despre modul în care va fi judecată lumea (capitolul 25): „Când va veni Fiul Omului în gloria Lui, împreună cu toți îngerii, atunci se va așeza pe tronul Său de mărire”. Cine va fi judecat? „Și se vor aduna înaintea Lui toate națiunile, iar El îi va despărți pe unii de alții, așa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga”.

Cum vom fi judecați? Pe baza iubirii altruiste pe care am practicat-o: „Atunci regele va spune celor de la dreapta Sa: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la Mine'” (Matei 25,34-36). Atunci, cei mântuiți Îl vor întreba pe Cristos când L-au slujit astfel, iar El le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații Mei cei mai mici, Mie mi-ați făcut”.

Urmează apoi același dialog cu cei condamnați. Lor li se va spune: „Plecați de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui!” Ei vor fi condamnați pe aceleași criterii în baza cărora au fost mântuiți primii. „Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, Mie nu mi-ați făcut”. Profeția despre judecata universală se încheie cu unul dintre cele mai importante versete din Biblie. Cristos spune că aceia care nu au practicat caritatea „vor merge în chinul veșnic”, iar cei care au venit în întâmpinarea nevoilor celorlalți cu iubire altruistă, „cei drepți”, vor merge ” în viața cea veșnică” (Matei 25,31-46). El folosește același cuvânt, „veșnic”, în limba greacă aionios, ca să descrie atât chinurile fără sfârșit ale iadului cât și bucuria fără sfârșit a cerurilor.