S-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul

Isus Cristos a înviat din morți și a rămas pe pământ timp de patruzeci de zile, în mod vizibil. În a patruzecea zi, s-a înălțat la ceruri. Așa după cum relatează Sf. Luca, Isus tocmai le spusese discipolilor că vor primi puterea Duhului Sfânt: „Și după ce a spus toate acestea, sub privirile lor, El a fost înălțat și un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii ațintiți spre cer și El se înălța, iată că le-au apărut doi bărbați în haine albe și le-au spus: ‘Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer'” (Fapte 1,9-11).

Înălțarea lui Isus la ceruri a fost un eveniment istoric. El a părăsit cu adevărat pământul și a fost văzut ridicându-se fizic la ceruri. Totuși, „cerurile” în care a mers nu sunt „cerurile fizice” cu soare, lună și stele. Când Sf. Paul spune că „S-a ridicat deasupra tuturor cerurilor” (Efeseni 4,10), aceasta nu înseamnă că s-a înălțat numai deasupra regiunilor stelare, ci și deasupra tuturor „cerurilor spirituale”. Locul lui Isus în ceruri este mai presus de îngeri și sfinți. El s-a ridicat chiar la Tronul lui Dumnezeu Tatăl și se află acum „la dreapta Sa în ceruri, deasupra oricărui principat și oricărei puteri, stăpâniri și domnii și deasupra oricărui nume rostit nu numai în lumea aceasta, ci și în aceea care va veni” (Efeseni 1,20-21).

Expresia „la dreapta Tatălui” nu trebuie luată literal, ci simbolic, atunci când vorbim despre Dumnezeu. Cristos, ca Dumnezeu, „șade de-a dreapta Tatălui” fiindcă El este egal cu Tatăl. Ca om, stă „la dreapta Tatălui”, adică, având cea mai înaltă perfecțiune posibilă pentru o ființă creată, este cel mai aproape de Dumnezeu. Iată la ce râvnea diavolul când spunea: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stele… voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14,13-14). Dar numai Cristos s-a ridicat la acea înălțime. La aceasta s-a referit atunci când și-a aplicat Lui însuși profeția mesianică a lui David: „Domnul a spus Domnului Meu: ‘Șezi la dreapta Mea'” (Psalm 109,1).

De ce Înălțarea? Biserica ne învață că Cristos s-a înălțat la cer fiindcă cerul i se cuvenea datorită naturii Sale divine. În mod firesc, totul se întoarce la locul său de origine. Cristos își avea originea în Dumnezeu, care este mai presus de toate. Fără îndoială că și sfinții se află tot în cer, dar ei nu au ajuns acolo așa cum a făcut-o Isus. El s-a înălțat prin propria Sa putere, în timp ce sfinții sunt duși în cer prin puterea lui Cristos.

De asemenea, cerul i se cuvenea lui Cristos ca rod al izbânzii Sale. El fusese trimis de Tatăl în lume ca să-l înfrângă pe diavol, și El l-a învins pe cel care era prințul acestei lumi. Iată de ce El a meritat să fie înălțat mai presus de toate, și ne-a promis că vom fi părtași la înălțarea Sa, cu condiția ca și noi, la fel ca El – și cu harul Lui – să izbândim asupra duhului cel rău. „Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu Mine pe tronul Meu, așa cum și Eu am învins și stau cu Tatăl Meu pe tronul Lui” (Apocalips 3,21).

În sfârșit, înălțarea lui Isus a fost răsplata pentru smerenia Sa. Fiindcă nimeni nu a fost mai smerit decât Cristos, Lui i se cuvine să fie mai înălțat decât oricine altcineva. Deși era Dumnezeu, El a ales să fie om. Și deși era Domnul tuturor, a ales să devină slujitor și a fost ascultător până la moarte, și încă moartea pe Cruce. A meritat așadar să fie ridicat în înălțimile cerurilor. De ce? Fiindcă umilința este calea care duce la înălțare.

Învățăturile Înălțării. Fiecare mister de credință este destinat să ne învețe ceva – iar Înălțarea nu face excepție. Prin înălțarea lui Isus la cer, se întărește credința noastră în El, ca Domn și călăuzitor al nostru. Cât timp a trăit între noi, ne-a învățat cum trebuie să ne ducem viața, astfel încât, asemenea Lui, să putem ajunge și noi în ceruri. El ne-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc” (Ioan 14,2). Îl vom vedea astfel în gloria cerească, dacă însă vom fi dispuși să suferim așa cum a făcut-o El, să fim respinși și ignorați. Înălțarea Domnului nostru ne întărește încrederea în puterea Lui de a mijloci pentru noi la Tatăl ceresc. Aceasta înseamnă de fapt preoția veșnică a lui Isus, prin care „El poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, fiindcă este întotdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evrei 7,25).

Înălțarea la ceruri a lui Isus este în același timp un motiv puternic de a-l iubi. Am fost făcuți de Dumnezeu din nimic, dar suntem destinați să îl avem pe Dumnezeul cel Viu în forma noastră umană, trupească, dar numai dacă învățăm să nu punem preț pe lucrurile vremelnice. Sf. Paul ne atrage de altfel atenția: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus, unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetați la cele de sus și nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3,1-2). Prețul renunțării la plăcerile pământești pare să fie mare. Dar merită din plin efortul, fiindcă este mult mai important să îl vedem pe Cristos că ne așteaptă să îi stăm alături în locuința noastră veșnică.