Călăuze pentru rugăciune

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină

CAPITOLUL AL DOILEA
Tradiția rugăciunii

ARTICOLUL 3
Călăuze pentru rugăciune

Un nor de martori

2683. Martorii care au mers înaintea noastră în Împărăție[1], mai ales cei pe care Biserica îi recunoaște drept „sfinți”, iau parte la tradiția vie a rugăciunii, prin pilda vieții lor, prin transmiterea scrierilor lor și prin rugăciunea lor astăzi. Ei îl contemplă pe Dumnezeu, îl laudă și nu încetează să se îngrijească de cei pe care i-au lăsat pe pământ. Intrând „în bucuria” Stăpânului lor, ei au fost „puși peste multe”[2]. Mijlocirea lor este cea mai înaltă slujire pe care o aduc planului lui Dumnezeu. Putem și se cuvine să-i rugăm să mijlocească pentru noi și pentru lumea întreagă.

2684. În împărtășirea sfinților, de-a lungul istoriei Bisericilor s-au dezvoltat diferite spiritualități. Charisma personală a unui martor al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni s-a putut transmite, așa cum a fost „duhul” lui Ilie la Eliseu[3] și la Ioan Botezătorul[4], pentru ca unii învățăcei să se împărtășească din acest duh[5]. O spiritualitate se află și la confluența altor curente, liturgice și teologice, și dă mărturie despre înculturarea credinței într-un anumit mediu omenesc și în istoria lui. Spiritualitățile creștine se împărtășesc din tradiția vie a rugăciunii și sunt călăuze indispensabile pentru credincioși. Ele reflectă, în bogata lor diversitate, Lumina unică și curată a Duhului Sfânt.

      „Duhul este într-adevăr sălașul sfinților, iar sfântul este sălașul propriu al Duhului, de vreme ce el se oferă să locuiască laolaltă cu Dumnezeu și este chemat la Templul lui”[6].

Slujitori ai rugăciunii

2685. Familia creștină este primul loc al educației la rugăciune. Întemeiată pe taina Căsătoriei, ea este „Biserica de acasă”, unde fiii lui Dumnezeu învață să se roage „ca Biserică” și să stăruie în rugăciune. Mai ales pentru copiii mici, rugăciunea zilnică din familie este prima mărturie a memoriei vii a Bisericii, trezită cu răbdare de Duhul Sfânt.

2686. Slujitorii hirotoniți sunt și ei răspunzători de educarea la rugăciune a fraților și a surorilor lor în Cristos. Slujitori ai Bunului Păstor, ei sunt orânduiți pentru a îndruma Poporul lui Dumnezeu către izvoarele vii ale rugăciunii: Cuvântul lui Dumnezeu, liturgia, viața teologală, veșnicul Astăzi al lui Dumnezeu în situații concrete[7].

2687. Numeroși călugări și-au consacrat întreaga viață rugăciunii. După anahoreții din deșertul Egiptului, pustnici, monahi și monahii și-au consacrat timpul laudei lui Dumnezeu și mijlocirii pentru poporul lui. Viața consacrată nu se susține și nu se răspândește fără rugăciune; ea e unul dintre izvoarele vii ale contemplației și ale vieții spirituale în Biserică.

2688. Catehizarea copiilor, a tinerilor și a adulților are drept țintă meditarea Cuvântului lui Dumnezeu în rugăciunea personală, actualizarea lui în rugăciunea liturgică și interiorizarea lui în orice timp, pentru ca el să dea roade într-o viață nouă. Cateheza este totodată momentul în care pietatea populară poate fi evaluată și educată[8]. Memorarea rugăciunilor fundamentale oferă un suport indispensabil vieții de rugăciune, dar este important ca înțelesul lor să fie gustat pe deplin[9].

2689. Grupurile de rugăciune, chiar „școlile de rugăciune”, sunt astăzi unul dintre semnele și resorturile înnoirii rugăciunii în Biserică, în măsura în care ele se adapă din izvoarele autentice ale rugăciunii creștine. Grija pentru comuniune este semnul adevăratei rugăciuni în Biserică.

2690. Duhul Sfânt le dă unora dintre credincioși daruri de înțelepciune, de credință și de discernământ, în vederea acelui bine comun care este rugăciunea (direcțiunea sau îndrumarea spirituală). Cei și cele care primesc astfel de daruri sunt adevărați slujitori ai Tradiției vii a rugăciunii:

      De aceea, sufletul care vrea să înainteze pe calea desăvârșirii trebuie, după sfatul Sfântului Ioan al Crucii, „să ia bine seama în mâinile cui se încredințează, căci așa cum va fi învățătorul, așa va fi și învățăcelul; cum va fi tatăl, așa va fi și fiul”. Și iar: „Nu numai că îndrumătorul trebuie să fie învățat și prudent, ci trebuie să fie și cu experiență. (…) Dacă îndrumătorul spiritual nu are experiența vieții spirituale, el nu este în stare să conducă într-acolo sufletele, pe care totuși Dumnezeu le cheamă, și nici măcar nu le va înțelege”[10].

Locuri favorabile pentru rugăciune

2691. Biserica, fiind casa lui Dumnezeu, este locul propriu al rugăciunii liturgice pentru comunitatea parohială. Ea este și locul privilegiat al adorării prezenței reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Alegerea unui loc favorabil nu este indiferentă pentru autenticitatea rugăciunii:

      – pentru rugăciunea personală, acesta poate fi un „colț de rugăciune”, cu Sfânta Scriptură și cu icoane, pentru a ne afla „acolo, în taină” în fața Tatălui nostru[11]. Într-o familie creștină, acest gen de mic oratoriu favorizează rugăciunea în comun;

      – în ținuturile în care există mănăstiri, vocația acestor comunități este de a înlesni împărtășirea Rugăciunii Orelor cu credincioșii și de a permite singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă[12];

      – pelerinajele evocă drumul nostru pe pământ către cer. Ele sunt în mod tradițional perioade privilegiate de înnoire în rugăciune. Sanctuarele sunt, pentru pelerinii ce caută izvoarele lor vii, locuri de excepție pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creștine.

PE SCURT

2692. În rugăciunea ei, Biserica peregrină este asociată Bisericii sfinților, a căror mijlocire o cere.

2693. Feluritele spiritualități creștine participă la tradiția vie a rugăciunii și sunt călăuze prețioase pentru viața spirituală.

2694. Familia creștină este primul loc al educării la rugăciune.

2695. Slujitorii hirotoniți, viața consacrată, cateheza, grupurile de rugăciune, „îndrumarea spirituală” asigură în Biserică un ajutor pentru rugăciune.

2696. Locurile cele mai favorabile pentru rugăciune sunt oratoriul personal sau familial, mănăstirile, sanctuarele de pelerinaj și, mai cu seamă, biserica, locul propriu al rugăciunii liturgice pentru comunitatea parohială și locul privilegiat al adorației euharistice.

Note

[1] Cf. Evr 12, 1.
[2] Cf. Mt 25, 21.
[3] Cf. 2 Rg 2, 9.
[4] Cf. Lc 1, 17.
[5] Cf. PC 2.
[6] Sf. Vasile, Spir. 26, 62.
[7] Cf. PO 4-6.
[8] Cf. CT 54.
[9] Cf. CT 55.
[10] Llama, strofa 3.
[11] Cf. Mt 6, 6.
[12] Cf. PC 7.