Calea rugăciunii

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină

CAPITOLUL AL DOILEA
Tradiția rugăciunii

ARTICOLUL 2
Calea rugăciunii

2663. În tradiția vie a rugăciunii, fiecare Biserică propune credincioșilor săi, după contextul istoric, social și cultural, limbajul rugăciunii lor: cuvinte, melodii, gesturi și iconografie. Magisteriul[1] este cel care trebuie să discearnă fidelitatea acestor căi de rugăciune față de tradiția credinței apostolice; păstorilor și cateheților le revine rolul de a-i explica sensul, care e mereu relativ la Isus Cristos.

Rugăciunea către Tatăl

2664. Nu există o altă cale a rugăciunii creștine în afară de Cristos. Fie că rugăciunea noastră este comunitară sau personală, vocală sau lăuntrică, ea ajunge la Tatăl numai dacă ne rugăm „în numele” lui Isus. Isus este deci calea prin care Duhul Sfânt ne învață să ne rugăm lui Dumnezeu, Tatăl nostru.

Rugăciunea către Isus

2665. Rugăciunea Bisericii, hrănită din Cuvântul lui Dumnezeu și din celebrarea liturgiei, ne învață să ne rugăm Domnului Isus. Chiar dacă se adresează mai cu seamă Tatălui, ea cuprinde totuși, în toate tradițiile liturgice, forme de rugăciune adresate lui Cristos. Anumiți psalmi, după actualizarea lor în Rugăciunea Bisericii, ca și Noul Testament, ne pun pe buze și ne imprimă în inimi invocațiile acestei rugăciuni către Cristos: Fiule al lui Dumnezeu, Cuvinte al lui Dumnezeu, Doamne, Mântuitorule, Mielul lui Dumnezeu, Rege, Fiule Preaiubit, Fiule al Fecioarei, Bunule Păstor, Viața noastră, Lumina noastră, Nădejdea noastră, Învierea noastră, Iubitorule de oameni…

2666. Dar numele care cuprinde totul este cel pe care Fiul lui Dumnezeu îl primește la Întrupare: ISUS. Numele divin este de nerostit pentru buzele omenești[2], dar, asumându-și firea noastră omenească, Cuvântul lui Dumnezeu ni-l încredințează, iar noi putem să-l invocăm: „Isuse”, „YHWH mântuiește”[3]. Numele lui Isus conține totul: pe Dumnezeu și pe om și toată economia creației și a mântuirii. A ne ruga „Isuse” înseamnă a-l invoca, a-l chema în noi. Numele lui este singurul care conține Prezența pe care o semnifică. Isus este înviat și oricine îi invocă numele îl primește astfel pe Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit și care s-a dat pe sine pentru El[4].

2667. Această invocație foarte simplă de credință s-a dezvoltat sub felurite forme în tradiția rugăciunii, în Răsărit și în Apus. Formularea cea mai obișnuită, transmisă de monahii din Sinai, din Siria și de la Muntele Athos, este invocația: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!” Ea îmbină imnul cristologic, din Filipeni 2, 6-11, cu invocația vameșului și a celor care cerșeau lumina[5]. Prin aceasta, inima se pune în armonie și cu mizeria oamenilor, și cu milostivirea Mântuitorului lor.

2668. Invocarea Sfântului Nume al lui Isus este calea cea mai simplă a rugăciunii neîncetate. Repetată adesea de o inimă plină de smerită atenție, ea nu se pierde într-un „șuvoi de cuvinte”[6], ci „păstrează Cuvântul și aduce rod întru răbdare”[7]. Ea este cu putință „în orice clipă”, pentru că nu este o ocupație alături de o alta, ci unica ocupație, aceea de a-l iubi pe Dumnezeu, care însuflețește și transfigurează orice acțiune întru Cristos Isus.

2669. Rugăciunea Bisericii venerează și cinstește Inima lui Isus, după cum invocă Numele lui Preasfânt. Ea îl adoră pe Cuvântul Întrupat și Inima lui, care, din iubire pentru oameni, s-a lăsat străpunsă de păcatele noastre. Rugăciunea creștină urmează cu drag Calea Crucii pe urma Mântuitorului. Stațiunile, de la Pretoriu la Golgotha și la Mormânt, marchează etapele drumului lui Isus, care prin sfânta sa Cruce a răscumpărat lumea.

„Vino, Duhule Sfinte”

2670. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul», decât sub acțiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12, 3). De fiecare dată când începem să ne rugăm lui Isus, Duhul Sfânt este cel care, prin harul său prevenitor, ne atrage pe calea rugăciunii. De vreme ce el ne învață să ne rugăm, amintindu-ni-l pe Cristos, cum să nu ne rugăm și lui? Iată de ce Biserica ne invită să ne rugăm fierbinte, în fiecare zi, Duhului Sfânt, mai ales la începutul și la sfârșitul oricărei acțiuni mai însemnate. Dacă Duhul nu trebuie să fie adorat, cum mă îndumnezeiește El prin Botez? Iar dacă trebuie să fie adorat, nu se cuvine oare să i se aducă un cult deosebit?[8]

2671. Forma tradițională de a-l cere pe Duhul Sfânt este aceea de a-l invoca pe Tatăl, prin Cristos, Domnul nostru, ca să ni-l dea pe Duhul Mângâetor[9]. Isus insistă asupra acestei cereri în numele său, chiar în clipa în care făgăduiește dăruirea Duhului Adevărului[10]. Dar rugăciunea cea mai simplă și cea mai directă este și ea tradițională: „Vino, Duhule Sfinte”, iar fiecare tradiție liturgică a dezvoltat-o în antifone și în imnuri:

      Vino, Duhule Sfinte, umple inimile credincioșilor tăi și aprinde în ele focul iubirii tale![11] Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al Adevărului, care pretutindenea ești și toate le plinești, vistieria bunătăților și dătătorule de viață, vino și te așază întru noi și ne curățește de toată întinarea și mântuiește, bunule, sufletele noastre![12]

2672. Duhul Sfânt, a cărui ungere ne impregnează toată ființa, este Maestrul interior al rugăciunii creștine. El este făuritorul tradiției vii a rugăciunii. Desigur, există tot atâtea căi posibile ale rugăciunii câți oameni care se roagă, dar Duhul Sfânt este cel care acționează în toți și cu toți. În comuniune cu Duhul Sfânt, rugăciunea creștină este rugăciune în Biserică.

În comuniune cu sfânta Maică a lui Dumnezeu

2673. În rugăciune, Duhul Sfânt ne unește cu Persoana Fiului Unul-născut, în Firea lui omenească glorificată. Prin ea și în ea, rugăciunea noastră filială intră în comuniune, înlăuntrul Bisericii, cu Mama lui Isus[13].

2674. De la consimțământul dat în credință la Bunavestire, și păstrat fără șovăire sub Cruce, maternitatea Mariei îi cuprinde de acum încolo și pe frații și surorile Fiului Ei, „aflați încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări”[14]. Isus, unicul Mijlocitor, este calea rugăciunii noastre; Maria, Mama lui și Mama noastră, e întru totul transparentă pentru El: „arată calea” (Hodoghitria), este „Semnul” lui, după iconografia tradițională și în Orient, și în Occident.

2675. Pornind de la această cooperare deosebită a Mariei la acțiunea Duhului Sfânt, Bisericile au dezvoltat rugăciunea către Sfânta Maică a lui Dumnezeu, axând-o asupra Persoanei lui Cristos, manifestată în misterele sale. În nenumăratele imnuri și antifone în care se exprimă această rugăciune, alternează cu regularitate două mișcări: una îl „preamărește” pe Domnul pentru „lucrurile mari” pe care El le-a făcut pentru slujitoarea sa smerită și, prin ea, pentru toți oamenii[15]; cealaltă îi încredințează Maicii lui Isus rugile fierbinți și laudele fiilor lui Dumnezeu, pentru că Ea cunoaște acum omenirea, care este nuntită în ea cu Fiul lui Dumnezeu.

2676. Această îndoită mișcare a rugăciunii către Maria și-a găsit o expresie privilegiată în rugăciunea Ave Maria:

      „Bucură-te, Marie”. Salutul Îngerului Gabriel deschide rugăciunea. Prin mijlocirea Îngerului său, Dumnezeu însuși o salută pe Maria. Rugăciunea noastră cutează să reia salutul adresat Mariei, cu privirea pe care Dumnezeu a aruncat-o asupra umilei sale slujitoare[16], și să se bucure de bucuria pe care El o află în ea[17].

      „Plină de har, Domnul este cu tine”: Cele două cuvinte ale salutării Îngerului se luminează reciproc. Maria este plină de har pentru că Domnul este cu ea. Harul cu care ea este copleșită este prezența Celui care este Izvorul oricărui har. „Bucură-te, (…) fiica Ierusalimului, (…) Domnul este în sânul tău” (Sof 3, 14. 17a). Maria, în care vine să locuiască Domnul Însuși, este în persoană fiica Sionului, Chivotul Legii, locul unde sălășluiește slava Domnului: ea este „locuința lui Dumnezeu cu oamenii” (Ap 21, 3). „Plină de har”, ea este dăruită cu totul Celui care vine să locuiască în ea și pe care ea îl va dărui lumii.

      „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. După salutul Îngerului, ni-l însușim pe cel al Elisabetei. „Plină de Duhul Sfânt” (Lc 1, 41), Elisabeta este prima dintr-un lung șir de generații, care o proclamă pe Maria fericită[18]: „Fericită tu, care ai crezut…” (Lc 1, 45); Maria este „binecuvântată între femei” pentru că ea a crezut în împlinirea cuvântului Domnului. Abraham, prin credința sa, a devenit o binecuvântare pentru „toate neamurile pământului” (Gen 12, 3). Prin credința ei, Maria a devenit mama celor care cred, datorită căreia toate neamurile pământului îl primesc pe Cel care este însăși binecuvântarea lui Dumnezeu: „binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”.

2677. „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi…” Împreună cu Elisabeta, ne minunăm și noi: „Cum de mi-este dat să vină la mine Mama Domnului meu?” (Lc 1, 43) Pentru că ni-l dă pe Isus, Fiul ei, Maria este Mama lui Dumnezeu și mama noastră; putem să-i încredințăm toate grijile și toate cererile noastre: ea se roagă pentru noi, așa cum s-a rugat și pentru ea însăși: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Încredințându-ne rugăciunii ei, noi ne încredințăm, împreună cu ea, voinței lui Dumnezeu: „Facă-se voia ta”.

      „Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. Cerându-i Mariei să se roage pentru noi, recunoaștem că suntem doar niște bieți păcătoși și ne adresăm „Maicii milostivirii”, Celei Preasfinte. Ne încredințăm ei „acum”, în ziua de azi a vieților noastre. Iar încrederea noastră crește, spre a-i lăsa în seamă de pe acum „ceasul morții noastre”. Fie ca ea să fie atunci de față, ca la moartea pe Cruce a Fiului său, iar în ceasul trecerii noastre să ne întâmpine ca mama noastră[19], spre a ne duce la Fiul său, Isus, în Paradis.

2678. Pietatea medievală a Apusului a dezvoltat rugăciunea Rozariului, ca o substituire pentru popor a Rugăciunii Orelor. În Răsărit, forma litanică a Acatistului și a Paraclisului a rămas mai aproape de oficiul coral al Bisericilor bizantine, în vreme ce tradițiile armeană, coptă și siriacă au preferat imnurile și cântările populare către Maica Domnului. Dar în Ave Maria, în Troparele Născătoarei de Dumnezeu (theotokia), în imnurile Sfântului Efrem sau ale Sfântului Grigore din Narek, tradiția rugăciunii rămâne fundamental aceeași.

2679. Maria este Rugătoarea desăvârșită, figură a Bisericii. Când ne rugăm ei, aderăm împreună cu ea la planul Tatălui, care îl trimite pe Fiul său pentru a-i mântui pe toți oamenii. Ca și ucenicul cel mult iubit, noi o primim „întru ale noastre”[20] pe Maica lui Isus, devenită Mama tuturor celor vii. Putem să ne rugăm împreună cu ea și să ne rugăm ei. Rugăciunea Bisericii este ca și purtată de rugăciunea Mariei, cu care este unită în speranță[21].

PE SCURT

2680. Rugăciunea este adresată mai cu seamă Tatălui; de asemenea, ea se îndreaptă către Isus, mai ales prin invocarea sfântului său nume: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!”

2681. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul», decât sub acțiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12, 3). Biserica ne îndeamnă să-l invocăm pe Duhul Sfânt ca pe Maestrul interior al rugăciunii creștine.

2682. În virtutea cooperării ei deosebite la acțiunea Duhului Sfânt, Bisericii îi place să se roage în comuniune cu Fecioara Maria, pentru a preamări împreună cu Ea lucrurile mari pe care i le-a făcut Dumnezeu și pentru a-i încredința rugi fierbinți și laude.

Note

[1] Cf. DV 10.
[2] Cf. Ex 3, 14; 33, 19-23.
[3] Cf. Mt 1, 21.
[4] Cf. Rom 10, 13; Fapte 2, 21; 3, 15-16; Gal 2, 20.
[5] Cf. Mc 10, 46-52; Lc 18, 13.
[6] Cf. Mt. 6, 7.
[7] Cf. Lc 8, 15.
[8] Sf. Grigore din Nazianz, Or. theol. 5, 28.
[9] Cf. Lc 11, 13.
[10] Cf. In 14, 16-17; 15, 26; 16, 13.
[11] Cf. Secvența Rusaliilor.
[12] Liturgia bizantină, Troparul vecerniei Rusaliilor, reluat la începutul oricărei rugăciuni.
[13] Cf. Fapte 1, 14.
[14] LG 62.
[15] Cf. Lc 1, 46-55.
[16] Cf. Lc 1, 48.
[17] Cf. Sof 3, 17b.
[18] Cf. Lc 1, 48.
[19] Cf. In 19, 27.
[20] Cf. In 19, 27.
[21] Cf. LG 68-69.