Cele şapte cereri

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA A DOUA
Rugăciunea Domnului:
„Tatăl nostru!”

ARTICOLUL 3
Cele șapte cereri

2803. După ce ne-am așezat în prezența lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru a-l adora, a-l iubi și a-l binecuvânta, Duhul filial face să se înalțe din inimile noastre șapte cereri, șapte binecuvântări. Primele trei, mai teologale, ne atrag către Slava Tatălui; ultimele patru, ca tot atâtea căi spre El, oferă mizeria noastră Harului său. „Adânc pe adânc cheamă” (Ps 42, 8).

2804. Primul val de cereri ne poartă spre El, pentru El: Numele tău, Împărăția ta, Voia ta! Este propriu iubirii să se gândească întâi la cel iubit. În fiecare dintre aceste trei cereri, noi nu „ne” numim pe noi, ci suntem cuprinși de „dorul fierbinte”, chiar de „angoasa” Fiului mult-iubit pentru Slava Tatălui său[1]: „Sfințească-se… Vie… Facă-se…”: aceste trei rugi sunt deja ascultate în Jertfa Mântuitorului Cristos, dar ele sunt întoarse acum, în speranță, către împlinirea finală, atâta vreme cât Dumnezeu nu este încă totul în toți[2].

2805. Cel de-al doilea val de cereri se desfășoară în mișcarea anumitor epicleze euharistice: este ofranda așteptărilor noastre și atrage privirea Părintelui îndurărilor. Ea urcă de la noi și se referă la noi acum, în această lume: „Dă-ne nouă… Ne iartă nouă… Nu ne duce… Ne mântuiește…”. Cea de a patra și cea de a cincea cerere privesc viața noastră ca atare, fie pentru a o hrăni, fie pentru a o vindeca de păcat; ultimele două privesc lupta noastră pentru izbânda Vieții, lupta însăși a rugăciunii.

2806. Prin primele trei cereri suntem întăriți în credință, umpluți de speranță și înflăcărați de iubire. Fiind creaturi și încă păcătoși, trebuie să cerem pentru noi, acest „noi” la dimensiunile lumii și ale istoriei, pe care îl oferim iubirii fără margini a Dumnezeului nostru. Căci prin Numele Cristosului său și prin Domnia Duhului său Sfânt își împlinește Tatăl nostru planul de mântuire, pentru noi și pentru lumea întreagă.

I. „Sfințească-se numele Tău”

2807. Termenul „a sfinți” trebuie să fie înțeles aici nu, în primul rând, în sensul său cauzativ (căci Dumnezeu singur sfințește, face sfânt), ci, mai degrabă, într-un înțeles estimativ: a recunoaște drept sfânt, a trata cu sfințenie. Astfel, în adorație, această invocație este înțeleasă uneori ca o laudă și ca o aducere de mulțumire[3]. Dar această cerere ne este arătată de Isus ca un optativ: o cerere, o dorință și o așteptare în care sunt angajați Dumnezeu și omul. De la prima cerere către Tatăl nostru, suntem cufundați în misterul intim al Dumnezeirii sale și în drama mântuirii umanității noastre. A-i cere ca numele său să se sfințească ne implică în „planul bunăvoinței sale, pe care-l rânduise mai dinainte”, „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața sa, în iubire”[4].

2808. În momentele hotărâtoare ale economiei sale, Dumnezeu își revelează Numele, dar îl revelează împlinindu-și lucrarea. Or, această lucrare nu se realizează în noi și pentru noi decât dacă numele lui este sfințit de noi și în noi.

2809. Sfințenia lui Dumnezeu este focarul inaccesibil al misterului său veșnic. Ceea ce se manifestă din ea în creație și în istorie e numit în Scriptură Slava, iradierea Maiestății lui[5]. Făcându-l pe om „după chipul și asemănarea sa” (Gen 1, 26), Dumnezeu „îl încununează cu slavă” (Ps 8, 6), dar omul, păcătuind, este „lipsit de Slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23). Ca atare, Dumnezeu își va manifesta Sfințenia revelându-și și dăruindu-și Numele spre a-l reface pe om „după chipul Creatorului său” (Col 3, 10).

2810. În făgăduința făcută lui Abraham și în jurământul ce o însoțește[6], Dumnezeu se angajează El însuși, dar fără a-și dezvălui numele. El începe să i-l dezvăluie lui Moise[7] și îl manifestă în ochii întregului popor, salvându-l de egipteni: „s-a acoperit cu Slavă”[8]. După Legământul de la Sinai, acest popor este „al său” și trebuie să fie un „neam sfânt” (sau „consacrat”; în ebraică este același cuvânt[9]), pentru că Numele lui Dumnezeu sălășluiește în el.

2811. Or, cu toată Legea sfântă pe care i-o dă și iarăși i-o dă Dumnezeul cel Sfânt („Fiți sfinți, pentru că Eu, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt”: Lev 19, 2) și cu toate că Domnul, „pentru Numele său”, este răbdător, poporul se îndepărtează de Sfântul lui Israel și „profanează numele lui printre neamuri”[10]. De aceea, drepții Vechiului Legământ, săracii întorși din exil și profeții au fost mistuiți de râvna pentru Numele sfânt.

2812. În sfârșit, în Isus ne este revelat și dat Numele Dumnezeului celui Sfânt, în trup, ca Mântuitor[11]: revelat prin ceea ce El Este, prin Cuvântul său și prin Jertfa sa[12]. Acesta este miezul rugăciunii sacerdotale: „Tată Sfânt, (…) pentru ei mă consfințesc pe mine însumi, pentru ca și ei să fie consfințiți în adevăr” (In 17, 19). Pentru că „sfințește” El însuși numele său[13], Isus ne „face cunoscut” Numele Tatălui[14]. La capătul Paștelui său, Tatăl îi dă „Numele care este mai presus de orice nume”: Isus „este Domn spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2, 9-11).

2813. În apa Botezului am fost „spălați, sfințiți, îndreptățiți prin Numele Domnului Isus Cristos și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). În toată viața noastră, Tatăl nostru „ne cheamă la sfințire” (1 Tes 4, 7) și, deoarece „prin El suntem în Cristos Isus, care s-a făcut pentru noi sfințire” (1 Cor 1, 30), Slava sa și viața noastră depind de sfințirea Numelui său în noi și de către noi. Iată cât de presantă este prima noastră cerere.

      Cine ar putea să-l sfințească pe Dumnezeu, de vreme ce El este cel care sfințește? Dar inspirându-ne din cuvântul „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (Lev 20, 26), noi cerem ca, sfințiți fiind prin Botez, să perseverăm în ceea ce am început să fim. Și aceasta o cerem în fiecare zi, căci zilnic ne lăsăm amăgiți de rău și trebuie să ne curățăm de păcate printr-o sfințire reluată fără încetare. (…) Recurgem deci la rugăciune, pentru ca această sfințenie să rămână în noi[15].

2814. Depinde în mod inseparabil de viața și de rugăciunea noastră ca numele său să fie sfințit printre neamuri:

      Noi îi cerem lui Dumnezeu să sfințească Numele său, căci prin sfințenie mântuiește și sfințește El toată creația. (…) Este vorba de Numele care dă mântuirea lumii pierdute, dar noi cerem ca acest Nume al lui Dumnezeu să fie sfințit în noi prin viața noastră. Căci dacă noi trăim cum se cuvine, Numele dumnezeiesc este binecuvântat; dar dacă noi trăim în chip nevrednic, el este hulit, după vorba Apostolului: „Numele lui Dumnezeu este hulit din pricina voastră printre neamuri” (Rom 2, 24)[16]. Ne rugăm deci pentru a merita să avem în sufletele noastre atâta sfințenie cât este de sfânt Numele Dumnezeului nostru[17].

      Când spunem „Sfințească-se Numele tău”, cerem ca el să fie sfințit în noi, care suntem în el, dar și în ceilalți pe care mila lui Dumnezeu îi așteaptă încă, pentru a da ascultare poruncii care ne obligă să ne rugăm pentru toți, chiar și pentru dușmanii noștri. Iată de ce noi nu spunem în mod expres: Sfințească-se Numele tău „în noi”, pentru că cerem ca el să fie sfințit în toți oamenii[18].

2815. Această cerere, care le cuprinde pe toate, este ascultată prin rugăciunea lui Cristos, ca și celelalte șase cereri care urmează. Rugăciunea către Tatăl nostru este rugăciunea noastră, dacă ne rugăm „în Numele” lui Isus[19]. Isus cere în rugăciunea lui sacerdotală: „Tată Sfânt, păzește-i în Numele tău pe aceia pe care mi i-ai dat!” (In 17, 11)

II. „Vie Împărăția ta”

2816. În Noul Testament, unul și același cuvânt, Basileia, poate fi tradus fie prin „regalitate” (nume abstract), fie prin „regat, împărăție” (nume concret), fie prin „domnie, stăpânire” (nume de acțiune). Împărăția lui Dumnezeu este mai înainte de noi; ea s-a apropiat în Cuvântul întrupat, este vestită de-a lungul întregii Evanghelii, a venit în moartea și Învierea lui Cristos. De la Cina cea de Taină și în Euharistie, Împărăția lui Dumnezeu vine, e în mijlocul nostru. Împărăția va veni în slavă atunci când Cristos o va încredința Tatălui Său:

      E posibil și ca Împărăția lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană, El, pe care îl chemăm prin năzuințele noastre în fiecare zi și căruia dorim să-i grăbim venirea prin așteptarea noastră. Așa cum El este Învierea noastră, pentru că înviem în El, tot astfel poate fi și Împărăția lui Dumnezeu, pentru că întru El vom domni[20].

2817. Această cerere este Marana tha!, strigătul Duhului și al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”:

      Chiar dacă această rugăciune nu ne-ar fi impus datoria de a cere venirea Împărăției, noi tot am fi înălțat spontan acest strigăt, arși de dorul de a ajunge să ne îmbrățișăm nădejdile. Sufletele martirilor, sub altar, îl cheamă pe Domnul cu strigăt mare: „Până când vei zăbovi, Doamne, să ceri socoteală locuitorilor pământului pentru sângele nostru?!” (Ap 6, 10) Căci trebuie, într-adevăr, să li se facă dreptate, la sfârșitul timpurilor. Doamne, grăbește deci venirea Împărăției tale![21]

2818. În rugăciunea Domnului este vorba, mai cu seamă, despre venirea de pe urmă a Împărăției lui Dumnezeu, prin întoarcerea lui Cristos[22]. Dar această dorință nu abate Biserica de la misiunea ei din această lume, ci, dimpotrivă, o angajează mai mult. Căci, după Rusalii, venirea Împărăției este lucrarea Duhului Domnului, trimis „să-i desăvârșească lucrarea în lume și să împlinească toată sfințirea”[23].

2819. „Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17). Vremurile de pe urmă, în care ne aflăm, sunt cele ale revărsării Duhului Sfânt. Prin urmare, s-a încleștat o luptă hotărâtoare între „carne” și Duh[24]. Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: „Vie Împărăția ta”. Trebuie să fi fost la școala lui Paul pentru a spune: „Să nu mai domnească așadar păcatul în trupul nostru muritor!” (Rom 6, 12) Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri și în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: „Vie Împărăția ta!”[25]

2820. Cu discernământ în Duh, creștinii trebuie să facă deosebirea între creșterea Împărăției lui Dumnezeu și progresul culturii și societății în care sunt inserați. Această deosebire nu este o separare. Chemarea omului la viața veșnică nu-i suprimă, ci îi întărește îndatorirea de a folosi energiile și mijloacele primite de la Creator pentru a sluji în această lume dreptatea și pacea[26].

2821. Această cerere este asumată și ascultată în rugăciunea lui Isus[27] prezentă și eficientă în Euharistie; ea dă roade în viața cea nouă conformă Fericirilor[28].

III. „Facă-se Voia ta precum în cer așa și pe pământ”

2822. Este Voia Tatălui nostru „ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). El „are îndelungă răbdare, vrând ca nimeni să nu piară” (2 Pt 3, 9)[29]. Porunca sa, care le rezumă pe toate celelalte, și care ne arată întreaga sa Voință, este „să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a iubit El” (In 13, 34)[30].

2823. „El ne-a dezvăluit taina voii sale, după placul bunăvoinței sale, ceea ce hotărâse mai înainte: (…) să adune totul sub un singur Cap, Cristos. (…) În El am fost făcuți și moștenitori, fiind mai dinainte rânduiți după planul Aceluia care pe toate le face după chibzuirea voinței sale” (Ef 1, 9-11). Noi cerem cu tărie să se îndeplinească întru totul acest plan binevoitor și pe pământ, așa cum este deja împlinit în cer.

2824. Voia Tatălui a fost împlinită în mod desăvârșit și o dată pentru totdeauna în Cristos și prin voința lui omenească. Isus a spus intrând în această lume: „Iată, vin să fac voia ta, Dumnezeule!” (Evr 10, 7; Ps 40, 7) Numai Isus poate spune: „Eu fac mereu ceea ce este pe placul lui” (In 8, 29). În rugăciunea din timpul agoniei, El consimte întru totul la Voința Tatălui: „Nu voia mea, ci a ta să fie!” (Lc 22, 42)[31] Iată de ce Isus „s-a dat pe sine pentru păcatele noastre (…) după voia lui Dumnezeu” (Gal 1, 4). „Și prin această voință noi am fost sfințiți, prin jertfirea trupului lui Isus Cristos” (Evr 10, 10).

2825. Isus, „deși era Fiu, a învățat ascultarea din ceea ce a pătimit” (Evr 5, 8). Cu atât mai mult noi, făpturi create și păcătoși, deveniți în El fii adoptivi, îi cerem Tatălui nostru să unească voința noastră cu cea a Fiului său, pentru a-i îndeplini Voia, planul de mântuire pentru viața lumii. Noi suntem cu totul incapabili de aceasta, dar, uniți cu Isus și cu puterea Duhului său Sfânt, putem să-i încredințăm voința noastră și să hotărâm să alegem ceea ce Fiul său a ales întotdeauna: să facă ceea ce îi este plăcut Tatălui[32]:

      Alipindu-ne de Cristos, putem să devenim un singur duh cu El, și astfel, să-i îndeplinim voința; atunci, ea va fi desăvârșit realizată și pe pământ, ca și în cer[33].

      Luați aminte cum Isus Cristos ne învață să fim smeriți, arătându-ne că virtutea nu depinde numai de truda noastră, ci și de harul lui Dumnezeu. El îi poruncește aici fiecărui credincios care se roagă să o facă în mod universal, pentru tot pământul. Căci El nu spune: „Facă-se Voia ta” în mine sau în voi, ci „pe pământ”, pe tot pământul: pentru ca de pe pământ să fie izgonită rătăcirea și pe pământ să domnească adevărul, viciul să fie nimicit și virtutea să înflorească, încât pământul să nu se mai deosebească de cer[34].

2826. Prin rugăciune putem „să deosebim care este Voia lui Dumnezeu” (Rom 12, 2)[35] și să dobândim „statornicia de a o îndeplini”[36]. Isus ne învață că intrarea în Împărăția Cerurilor se face nu prin cuvinte, ci „făcând Voia Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7, 21).

2827. „Dacă cineva face Voia lui Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă” (In 9, 31)[37]. Atât de mare este puterea rugăciunii Bisericii în numele Domnului ei, mai ales în Euharistie; ea este comuniune de mijlocire cu Preasfânta Maică a lui Dumnezeu[38] și cu toți sfinții care i-au fost „plăcuți” Domnului pentru că nu au vrut decât Voia lui:

      Putem, de asemenea, fără să rănim adevărul, să dăm cuvintelor „Facă-se Voia ta precum în cer așa și pe pământ” acest înțeles: în Biserică, la fel ca în Domnul nostru Isus Cristos; în Mireasa logodită lui, la fel ca în Mirele care a împlinit Voința Tatălui[39].

IV. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”

2828. „Dă-ne”: frumoasă este încrederea copiilor care așteaptă totul de la Tatăl lor. „El face să răsară Soarele său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5, 45) și El le dă tuturor ființelor „hrana lor la vreme potrivită” (Ps 104, 27). Isus ne învață această cerere: într-adevăr, ea îl slăvește pe Tatăl nostru, pentru că recunoaște cât este El de Bun, mai presus de orice bunătate.

2829. „Dă-ne nouă” este și exprimarea Legământului: noi suntem ai lui și El este al nostru, pentru noi. Dar prin acest „nouă” îl recunoaștem și drept Tatăl tuturor oamenilor și îl rugăm pentru ei toți, în mod solidar cu nevoile și cu suferințele lor.

2830. „Pâinea noastră”. Tatăl care ne dăruiește viața nu poate să nu ne dea hrana necesară vieții, toate bunurile „potrivite”, materiale și spirituale. În Cuvântarea de pe Munte, Isus insistă asupra acestei încrederi filiale care cooperează cu Providența Tatălui nostru[40]. El nu ne îndeamnă spre nici un fel de pasivitate[41], ci vrea să ne elibereze de orice grijă chinuitoare și de orice preocupare. E încredințarea filială a copiilor lui Dumnezeu:

      Celor care caută Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui, El le făgăduiește să le dea toate celelalte pe deasupra. Într-adevăr, totul îi aparține lui Dumnezeu: iar celui care îl are pe Dumnezeu, nu-i lipsește nimic, dacă el însuși nu e lipsit de fidelitate față de Dumnezeu[42].

2831. Dar existența unora care flămânzesc din lipsă de pâine dezvăluie și o altă adâncime a acestei cereri. Drama foametei din lume îi cheamă pe creștinii care se roagă cu adevărat la o răspundere efectivă față de frații lor, atât în comportamentele personale, cât și în solidaritatea lor cu familia umană. Această cerere din Rugăciunea Domnului nu poate fi despărțită de parabola săracului Lazăr[43] și de cea a Judecății de Apoi[44].

2832. Ca și drojdia din aluat, noutatea Împărăției trebuie să înalțe pământul prin Duhul lui Cristos[45]. Ea trebuie să se manifeste prin instaurarea dreptății în relațiile personale și în cele sociale, economice și internaționale, fără a uita vreodată că nu există nici o orânduire dreaptă dacă nu există oameni care vor să fie drepți.

2833. Este vorba despre pâinea „noastră”, „una” pentru „mulți”. Sărăcia din Fericiri este virtutea împărtășirii: ea cheamă la punerea în comun și la împărțirea bunurilor materiale și spirituale, nu din constrângere, ci din dragoste, pentru ca belșugul unora să acopere lipsurile altora[46].

2834. „Roagă-te și muncește”[47]. „Rugați-vă ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și munciți ca și cum totul ar depinde de voi”[48]. După ce ne-am îndeplinit munca, hrana rămâne un dar al Tatălui nostru; este bine să i-o cerem, aducându-i mulțumire. Acesta este sensul binecuvântării mesei într-o familie creștină.

2835. Această cerere, ca și răspunderea pe care o implică, se referă și la un alt fel de foame care îi chinuie pe oameni: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu” (Dt 8, 3)[49]: Cuvântul și Suflarea lui. Creștinii trebuie să-și întețească eforturile pentru a le „vesti Evanghelia celor săraci”. Există o foame pe pământ, „nu o foame de pâine, nici o sete de apă, ci aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8, 11). De aceea, înțelesul specific creștin al acestei a patra cereri se referă la Pâinea Vieții: Cuvântul lui Dumnezeu ce trebuie primit în credință, Trupul lui Cristos primit în Euharistie[50].

2836. „Astăzi” este, de asemenea, o expresie a încrederii. Domnul ne învață acest lucru[51]; n-o putea născoci prezumția noastră. De vreme ce este vorba, mai ales, despre Cuvântul său și despre Trupul Fiului său, acest „astăzi” nu este numai cel al timpului nostru muritor: el este veșnicul Astăzi al lui Dumnezeu:

      Dacă primești Pâinea în fiecare zi, fiecare zi este pentru tine „astăzi”. Dacă Cristos este al tău astăzi, El învie în fiecare zi pentru tine. Cum? „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi te-am născut” (Ps 2, 7). „Astăzi” este când învie Cristos[52].

2837. „Cea de toate zilele” (adică din ziua aceasta și din fiecare zi). Cuvântul epiousios nu mai apare în altă parte în Noul Testament. Luat în sens temporal, el este o reluare pedagogică a lui „astăzi”[53], pentru a ne întări într-o încredere „fără rezerve”. Luat în sens calitativ, el înseamnă „ceea ce este necesar pentru viață”, și, în sens larg, ceea ce este suficient pentru menținerea vieții[54]. Luat literalmente (epiousios: „suprasubstanțial”), el desemnează direct Pâinea Vieții, Trupul lui Cristos, „leacul nemuririi”[55], fără de care nu avem Viața în noi[56]. În sfârșit, legat de cel dinainte, sensul ceresc este vădit: „Ziua aceasta” este Ziua Domnului, cea a Ospățului Împărăției, anticipat în Euharistie, care este deja pregustarea Împărăției ce vine. De aceea, se cuvine ca Liturghia euharistică să fie celebrată în „fiecare zi”.

      Euharistia este Pâinea noastră cea de toate zilele. Virtutea proprie acestei hrane divine este o putere de unire: ea ne unește cu Trupul Mântuitorului și face din noi membrele sale, pentru ca noi să devenim ceea ce primim. (…) Această Pâine de toate zilele se mai află și în lecturile pe care le ascultați în fiecare zi în Biserică, în imnurile care se cântă și pe care le cântați. Toate acestea sunt necesare pelerinajului nostru[57].

      Tatăl din ceruri ne îndeamnă să cerem, ca niște copii ai cerului, Pâinea cerului[58]. Cristos „este El însuși pâinea care, semănată în Fecioară, dospită în carne, frământată în pătimire, coaptă în cuptorul mormântului, păstrată în Biserică, adusă pe altare, le oferă zilnic credincioșilor o hrană cerească”[59].

V. „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”

2838. Această cerere este uimitoare. Dacă ea n-ar cuprinde decât prima parte a frazei – „și ne iartă nouă greșelile noastre” -, ar putea fi inclusă, implicit, în primele trei cereri din Rugăciunea Domnului, de vreme ce Jertfa lui Cristos este „spre iertarea păcatelor”. Dar, conform celeilalte părți a frazei, cererea nu ne va fi ascultată decât dacă vom fi îndeplinit mai înainte o exigență. Cererea noastră este îndreptată către viitor, în vreme ce răspunsul nostru trebuie să o fi precedat; ele sunt legate printr-un cuvânt: „precum”.

„Și ne iartă nouă greșelile noastre…”

2839. Cu o cutezătoare încredere, noi am început să ne rugăm Tatălui nostru. Implorându-l ca Numele lui să fie sfințit, i-am cerut ca și noi să fim tot mai mult sfințiți. Dar, deși suntem înveșmântați cu haina Botezului, nu încetăm să păcătuim, să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Acum, în această nouă cerere, ne întoarcem la El, ca fiul risipitor[60], și ne recunoaștem păcătoși în fața lui, ca vameșul[61]. Cererea noastră începe printr-o „mărturisire”, în care mărturisim în același timp mizeria noastră și Milostivirea lui. Speranța noastră este neclintită, pentru că în Fiul lui „avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col 1, 14; Ef 1, 7). Semnul eficient și neîndoielnic al iertării lui îl aflăm în sacramentele Bisericii lui[62].

2840. Or, și e cutremurător, acest șuvoi al milostivirii nu poate pătrunde în inima noastră atâta vreme cât noi nu i-am iertat pe cei care ne-au greșit. Iubirea, ca și Trupul lui Cristos, e indivizibilă: nu putem să-l iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu ne iubim fratele și sora pe care-i vedem[63]. În refuzul de a-i ierta pe frații și pe surorile noastre, inima ni se închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui; în mărturisirea păcatului nostru, inima ne este deschisă către harul Lui.

2841. Această cerere este atât de importantă, încât ea este singura asupra căreia Domnul revine și pe care o dezvoltă în Cuvântarea de pe Munte[64]. O asemenea cerință crucială a tainei Legământului nu e în puterile omului. Dar „la Dumnezeu toate sunt cu putință”.

„… precum și noi iertăm greșiților noștri”

2842. Acest „precum” nu este unic în învățătura lui Isus: „Fiți desăvârșiți «precum» Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit” (Mt 5, 48); „Fiți milostivi «precum» Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6, 36); „Poruncă nouă vă dau: să vă iubiți unii pe alții «precum» v-am iubit Eu pe voi” (In 13, 34). A păzi porunca Domnului este cu neputință dacă ar fi vorba să imiți din exterior modelul divin. E vorba despre o participare vitală și venind „din adâncul inimii” la Sfințenia, la Îndurarea, la Iubirea Dumnezeului nostru. Numai Duhul, care este „Viața noastră”[65], poate face „ale noastre” aceleași simțiri care au fost în Cristos Isus[66]. Atunci, unitatea iertării devine posibilă, „iertându-ne unii pe alții «precum» Dumnezeu ne-a iertat în Cristos” (Ef 4, 32).

2843. Astfel prind viață cuvintele Domnului despre iertare, această iubire care iubește până la capătul iubirii[67]. Parabola servitorului nemilos, ce încoronează învățătura Domnului asupra comuniunii bisericești[68], se încheie cu această expresie: „Așa va face și Tatăl meu cu voi dacă fiecare nu-i iartă din inimă fratelui său”. Într-adevăr, acolo se leagă și se dezleagă totul: „în adâncul inimii„. Nu stă în puterea noastră să nu mai simțim și să uităm ofensa; dar inima care se oferă Duhului Sfânt transformă rana în compătimire și purifică memoria, transformând ofensa în mijlocire.

2844. Rugăciunea creștină ajunge până la iertarea dușmanilor[69]. Ea îl transfigurează pe ucenic, configurându-l Învățătorului. Iertarea este o culme a rugăciunii creștine; darul rugăciunii nu poate fi primit decât într-o inimă aflată în armonie cu compătimirea divină. Iertarea dă mărturie și că, în lumea noastră, iubirea e mai tare ca păcatul. Martirii de ieri și de azi dau mereu această mărturie lui Isus. Iertarea este condiția fundamentală a Reconcilierii[70] fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor și a oamenilor între ei[71].

2845. Această iertare esențialmente divină nu are nici limite, nici măsură[72]. Dacă e vorba de ofense (de „păcate”, după Lc 11, 4, sau de „datorii”, după Mt 6, 12), în realitate, suntem mereu datornici: „Să nu aveți datorii față de nimeni, decât cea a iubirii unii către alții” (Rom 13, 8). Comuniunea Preasfintei Treimi este izvorul și criteriul adevărului oricărei relații[73]. Ea se trăiește în rugăciune, mai ales în Euharistie[74]:

      Dumnezeu nu primește jertfa făcătorilor de vrajbă, El le spune să plece de la altar și să se împace mai întâi cu frații lor: Dumnezeu vrea să fie împăcat prin rugăciuni ce se înalță din inimi împăcate. Ceea ce-l obligă cel mai puternic pe Dumnezeu este pacea noastră, buna înțelegere, unitatea întregului popor credincios în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt[75].

VI. „Nu ne duce pe noi în ispită”

2846. Această cerere atinge rădăcina celei precedente, căci păcatele noastre sunt roadele consimțirii la ispită. Îi cerem Tatălui nostru să nu ne „ducă” în ea. E greu de tradus cu un singur cuvânt termenul grecesc: el înseamnă „nu îngădui să intrăm”[76], „nu ne lăsa să cădem în ispită”. „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău și nu ispitește pe nimeni” (Iac 1, 13), ci, dimpotrivă, vrea să ne elibereze de rău. Îi cerem să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat. Suntem încleștați în lupta „dintre carne și Duh”. Această cerere imploră Duhul discernământului și al tăriei.

2847. Duhul Sfânt ne face să discernem între încercare, necesară pentru creșterea omului lăuntric[77] spre o „virtute încercată” (Rom 5, 3-5), și ispită, care duce la păcat și la moarte[78]. Trebuie și să discernem între „a fi ispitit” și „a consimți” la ispită. În sfârșit, discernământul demască minciuna ispitei: în aparență, obiectul ei este „bun, plăcut la vedere, vrednic de dorit” (Gen 3, 6), pe când, în realitate, rodul ei este moartea.

      Dumnezeu nu vrea să impună binele: vrea ființe libere. (…) Ispita își are rostul ei. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu știe ce a primit sufletul nostru de la Dumnezeu, nici măcar noi înșine. Dar ispita dezvăluie aceasta, pentru a ne învăța să ne cunoaștem, și astfel, să ne descoperim mizeria și pentru a ne obliga să aducem mulțumire pentru bunurile pe care ispita ne-a dat ocazia să le descoperim[79].

2848. „A nu intra în ispită” implică o hotărâre a inimii: „Acolo unde e comoara ta, acolo e și inima ta. (…) Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Mt 6, 21. 24). „Dacă trăim prin Duh, în Duhul să și umblăm” (Gal 5, 25). În această „consimțire” la Duhul Sfânt, Tatăl ne dă tăria. „Nici o ispită nu v-a cuprins, care să nu fie pe măsura omului. Dar credincios e Dumnezeu și nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci o dată cu ispita vă va da și cale de scăpare ca s-o puteți răbda” (1 Cor 10, 13).

2849. Or, o astfel de luptă și o astfel de victorie nu sunt posibile decât în rugăciune. Prin rugăciunea sa, Isus e învingător asupra Ispititorului încă de la început[80] și în ultima bătălie a agoniei sale[81]. În această cerere către Tatăl nostru, Cristos ne unește cu lupta și cu agonia sa. Vegherea inimii în unire cu a sa este reamintită cu insistență[82]. Vegherea este „paza inimii” și Isus îi cere Tatălui să „ne păzească în numele său”[83]. Duhul Sfânt caută să ne trezească neîncetat la această veghere[84]. Această cerere își capătă tot sensul dramatic în raport cu ispitirea finală în lupta noastră pe pământ; ea cere perseverența finală. „Iată, Eu vin ca un hoț: fericit cel care stă de veghe!” (Ap 16, 15)

VII. „Ci ne mântuiește de cel Rău”

2850. Și ultima cerere către Tatăl nostru e cuprinsă în rugăciunea lui Isus: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel Rău” (In 17, 15). Ea ne privește pe fiecare personal, dar întotdeauna „noi” suntem cei care ne rugăm, în comuniune cu întreaga Biserică și pentru eliberarea întregii familii omenești. Rugăciunea Domnului nu încetează să ne deschidă la dimensiunile economiei mântuirii. Interdependența noastră în drama păcatului și a morții devine solidaritate în Trupul lui Cristos, în „împărtășirea sfinților”[85].

2851. În această cerere, Răul nu este o abstracțiune, ci desemnează o persoană, pe Satana, cel Viclean, îngerul care se opune lui Dumnezeu. „Diavolul” (dia-bolos) este cel care „se aruncă de-a curmezișul” planului lui Dumnezeu și „lucrării lui de mântuire” săvârșite în Cristos.

2852. „Ucigaș de oameni de la început, mincinos și tatăl minciunii” (In 8, 44), „Satana, amăgitorul lumii întregi” (Ap 12, 9), este cel prin care au intrat în lume păcatul și moartea, iar prin înfrângerea lui definitivă, creația întreagă va fi „eliberată din stricăciunea păcatului și a morții”[86]. „Știm că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, ci Unul-născut din Dumnezeu îl păzește și cel Rău nu pune stăpânire pe el. Noi știm că suntem de la Dumnezeu și lumea întreagă stă sub cel Viclean” (1 In 5, 18-19):

      Domnul, care v-a ridicat păcatul și v-a iertat greșelile, vă poate păzi și apăra împotriva vicleniilor Diavolului, care vă e dușman, pentru ca vrăjmașul care obișnuiește să urzească greșeala să nu vă ia pe neașteptate. Cine se încrede în Dumnezeu nu se teme de Diavol. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă?” (Rom 8, 31)[87]

2853. Biruința asupra „stăpânitorului lumii acesteia” (In 14, 30) este dobândită o dată pentru totdeauna în Ceasul în care Isus se dă de bunăvoie la moarte pentru a ne dărui Viața sa. Atunci este judecata lumii acesteia și stăpânitorul lumii acesteia este „aruncat afară” (In 12, 31)[88]. „Se avântă în urmărirea Femeii”[89], dar nu o poate lua în stăpânire: noua Evă, „plină de har” de la Duhul Sfânt, este eliberată de păcat și de stricăciunea morții (Neprihănita Zămislire și Ridicarea la cer a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria, Pururea Fecioară). „Atunci, plin de furie împotriva Femeii, merge să se războiască cu ceilalți din seminția ei” (Ap 12, 17). De aceea, Duhul și Biserica se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 17. 20), pentru că Venirea lui ne va elibera de cel Rău.

2854. Cerând să fim eliberați de cel Rău, ne rugăm și să fim eliberați de toate relele prezente, trecute și viitoare, al căror autor sau instigator este. În această ultimă cerere, Biserica aduce înaintea Tatălui toată mizeria lumii. Împreună cu eliberarea de relele care copleșesc omenirea, ea imploră darul prețios al păcii și harul așteptării statornice a întoarcerii lui Cristos. Rugându-se astfel, ea anticipă în smerenia credinței așezarea tuturor oamenilor și a lucrurilor sub un singur Cap, Acela care „are cheile Morții și ale Iadului” (Ap 1, 18), „Cel care este, care era și care vine, Atotputernicul!” (Ap 1, 8)[90].

      Mântuiește-ne, te rugăm, Doamne, de toate relele și binevoiește a da pacea în zilele noastre, pentru ca, ajutați de milostivirea ta, să fim pururea liberi de păcat și feriți de orice tulburare, așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos[91].

Doxologia finală

2855. Doxologia finală – „Căci a ta este împărăția, și puterea, și mărirea” – reia, prin includere, primele trei cereri către Tatăl nostru: preamărirea Numelui său, venirea Împărăției sale și puterea Voinței sale mântuitoare. Dar această reluare este acum sub formă de adorație și de aducere de mulțumire, ca în liturgia cerească[92]. Stăpânitorul lumii acesteia își atribuise în chip mincinos aceste trei titluri de regalitate, de putere și de slavă[93]; Cristos Domnul le restituie Tatălui său și Tatălui nostru, până când va așeza Împărăția în mâinile lui, atunci când va fi definitiv împlinit misterul mântuirii și Dumnezeu va fi totul în toți[94].

2856. „La capătul rugăciunii, spui: Amin, confirmând prin acest Amin, care înseamnă «Așa să fie»[95], ceea ce cuprinde rugăciunea pe care ne-a învățat-o Domnul”[96].

PE SCURT

2857. În „Tatăl nostru”, primele trei cereri au drept obiect Gloria Tatălui: sfințirea Numelui, venirea Împărăției și împlinirea Voinței divine. Celelalte patru îi înfățișează dorințele noastre: aceste cereri privesc viața noastră pentru a o hrăni sau pentru a o vindeca de păcat și se referă la lupta noastră pentru biruința Binelui asupra Răului.

2858. Cerând: „Sfințească-se Numele tău”, intrăm în planul lui Dumnezeu: sfințirea Numelui său – revelat lui Moise, apoi în Isus – din partea noastră și în noi, precum și în orice popor și în orice om.

2859. În a doua cerere, Biserica are în mod deosebit în vedere întoarcerea lui Cristos și venirea finală a Împărăției lui Dumnezeu. Ea se roagă și pentru creșterea Împărăției lui Dumnezeu „astăzi” în viețile noastre.

2860. În a treia cerere îl rugăm pe Tatăl nostru să unească voința noastră cu voința Fiului său, pentru a împlini planul său de mântuire în viața lumii.

2861. În a patra cerere, spunând „dă-ne”, ne exprimăm, în comuniune cu frații noștri, încrederea filială față de Tatăl nostru din ceruri. „Pâinea noastră” desemnează hrana pământească necesară subzistenței noastre a tuturor și înseamnă și Pâinea Vieții: Cuvântul lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos. Este primită în veșnicul „Astăzi” al lui Dumnezeu, ca hrana indispensabilă (supra-)esențială a Ospățului Împărăției, pe care îl anticipă Euharistia.

2862. Cererea a cincea imploră pentru greșelile noastre îndurarea lui Dumnezeu, care nu poate pătrunde în inima noastră decât dacă am știut să iertăm dușmanilor noștri, după exemplul și cu ajutorul lui Cristos.

2863. Spunând „Nu ne duce pe noi în ispită”, îi cerem lui Dumnezeu să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat. Această cerere imploră Duhul discernământului și al tăriei; cere harul vegherii și perseverența finală.

2864. În ultima cerere, „Ci ne mântuiește de cel Rău”, creștinul îl roagă pe Dumnezeu, împreună cu Biserica, să manifeste biruința deja dobândită de Cristos asupra „Stăpânitorului lumii acesteia”, Satana, îngerul care se opune personal lui Dumnezeu și planului lui de mântuire.

2865. Prin „Amin”-ul final, spunem și noi „Facă-se” cu privire la cele șapte cereri: „Așa să fie…”

Note

[1] Cf. Lc 22, 14; 12, 50.
[2] Cf. 1 Cor 15, 28.
[3] Cf. Ps 111, 9; Lc 1, 49.
[4] Cf. Ef 1, 9. 4.
[5] Cf. Ps 8; Is 6, 3.
[6] Cf. Evr 6, 13.
[7] Cf. Ex 3, 14.
[8] Cf. Ex 15, 1.
[9] Cf. Ex 19, 5-6.
[10] Cf. Ez 20; 36.
[11] Cf. Mt 1, 21; Lc 1, 31.
[12] Cf. In 8, 28; 17, 8; 17, 17-19.
[13] Cf. Ez 20; 39; 36, 20-21.
[14] Cf. In 17, 6.
[15] Sf. Ciprian, Dom. orat. 12.
[16] Cf. Ez 36, 20-22.
[17] Sf. Petru Chrysologul, Serm 71.
[18] Tertullian, Or. 3.
[19] Cf. In 14, 13; 15, 16; 16, 23-24 și 26.
[20] Sf. Ciprian, Dom. orat. 13.
[21] Tertullian, Or. 5.
[22] Cf. Tit 2, 13.
[23] LR, Rugăciunea euharistică IV.
[24] Cf. Gal 5, 16-25.
[25] Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 13.
[26] Cf. GS 22; 32; 39; 45; EN 31.
[27] Cf. In 17, 17-20.
[28] Cf. Mt 5, 13-16; 6, 24; 7, 12-13.
[29] Cf. 1 Mt 18, 14.
[30] Cf. 1 In 3; 4; Lc 10, 25-37.
[31] Cf. In 4, 34; 5, 30; 6, 38.
[32] Cf. In 8, 29.
[33] Origene, Or. 26.
[34] Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in Mt. 19, 5.
[35] Cf. Ef 5, 17.
[36] Cf. Evr 10, 36.
[37] Cf. 1 In 5, 14.
[38] Cf. Lc 1, 38. 49.
[39] Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 6, 24.
[40] Cf. Mt 6, 25-34.
[41] Cf. 2 Tes 3, 6-13.
[42] Sf. Ciprian, Dom. orat. 21.
[43] Cf. Lc 16, 19-31.
[44] Cf. Mt 25, 31-46.
[45] Cf. AA 5.
[46] Cf. 2 Cor 8, 1-15.
[47] Cf. Sf. Benedict, Reg. 20; 48.
[48] Sentință atribuită Sf. Ignațiu de Loyola.
[49] Cf. Mt 4, 4.
[50] Cf. In 6, 26-58.
[51] Cf. Mt 6, 34; Ex 16, 19.
[52] Sf. Ambroziu, Sacr. 5, 26.
[53] Cf. Ex 16, 19-21.
[54] Cf. 1 Tim 6, 8.
[55] Sf. Ignațiu de Antiohia, Eph. 20, 2.
[56] 106. Cf. In 6, 53-56.
[57] Sf. Augustin, Serm. 57, 7, 7.
[58] Cf. In 6, 51.
[59] Sf. Petru Chrysologul, Serm. 71.
[60] Cf. Lc 15, 11-32.
[61] Cf. Lc 18, 13.
[62] Cf. Mt 26, 28; In 20, 23.
[63] . Cf. 1 In 4, 20.
[64] Cf. Mt 6, 14-15; 5, 23-24; Mc 11, 25.
[65] Cf. Gal 5, 25.
[66] Cf. Fil 2, 1. 5.
[67] Cf. In 13, 1.
[68] Cf. Mt 18, 23-35.
[69] Cf. Mt 5, 43-44.
[70] Cf. 2 Cor 15, 18-21.
[71] Cf. Ioan Paul II, DM 14.
[72] Cf. Mt 18, 21-22; Lc 17, 3-4.
[73] Cf. 1 In 3, 19-24.
[74] Cf. Mt 5, 23-24.
[75] Sf. Ciprian, Dom. orat. 23.
[76] Cf. Mt 26, 41.
[77] Cf. Lc 8, 13-15; Fapte 14, 22; 2 Tim 3, 12.
[78] Cf. Iac 1, 14-15.
[79] Origene, Or. 29.
[80] Cf. Mt 4, 1-11.
[81] Cf. Mt 26, 36-44.
[82] Cf. Mc 13, 9. 23. 33-37; 14, 38; Lc 12, 35-40.
[83] Cf. In 17, 11.
[84] Cf. 1 Cor 16, 13; Col 4, 2; 1 Tes 5, 6; 1 Pt 5, 8.
[85] Cf. RP 16.
[86] LR, Rugăciunea euharistică IV.
[87] Sf. Ambrozie, Sacr. 5, 30.
[88] Cf. Ap 12, 10.
[89] Cf. Ap 12, 13-16.
[90] Cf. Ap 1, 4.
[91] LR, Embolism.
[92] Cf. Ap 1, 6; 4, 11; 5, 13.
[93] Cf. Lc 4, 5-6.
[94] Cf. 1 Cor 15, 24-28.
[95] Cf. Lc 1, 38.
[96] Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 18.