Conştiinţa morală

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 6
Conștiința morală

1776. „În adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună și al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească și să facă binele și să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii. (…) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. (…) Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri”[1].

I. Judecata de conștiință

1777. Prezentă în conștiința persoanei, conștiința morală[2] îi poruncește, la momentul potrivit, să împlinească binele și să evite răul. Ea judecă și alegerile concrete, încuviințându-le pe cele care sunt bune, denunțându-le pe cele care sunt rele[3]. Ea confirmă autoritatea adevărului, prin referință la Binele suprem: persoana umană simte atracția acestui bine și îi acceptă poruncile. Când ascultă de conștiința morală, omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbește.

1778. Conștiința morală este o judecată a rațiunii, prin care persoana umană recunoaște calitatea morală a unui act concret pe care intenționează să-l facă, este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. În tot ceea ce spune și face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce știe că este just și drept. Prin judecata conștiinței sale, omul percepe și recunoaște prescripțiile legii divine:

      Conștiința este o lege a spiritului nostru, dar care îl depășește, care ne dă porunci, care semnifică răspundere și datorie, teamă și speranță. (…) Ea este mesagera Aceluia care, în lumea naturală ca și în cea a harului, ne vorbește prin văl, ne învață și ne conduce. Conștiința este cea dintâi între toți vicarii lui Cristos[4].

1779. Este important pentru fiecare să-și fie destul de prezent sieși ca să-și înțeleagă și să-și urmeze glasul conștiinței. Această cerință de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viața ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecție, examinare sau introspecție:

      Întoarce-te la conștiința ta, întreab-o. (…) Întoarceți-vă, fraților, înlăuntrul vostru și, în tot ceea ce faceți, priviți-l pe Martor, pe Dumnezeu[5].

1780. Demnitatea persoanei umane implică și pretinde rectitudinea conștiinței morale. Conștiința morală cuprinde perceperea principiilor moralității (synderesis), aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor și a bunurilor și, în concluzie, judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârșite sau au fost săvârșite. Adevărul despre binele moral, declarat în legea rațiunii, este recunoscut practic și concret de judecata prudentă a conștiinței. Se numește prudent omul care alege conform acestei judecăți.

1781. Conștiința permite asumarea răspunderii pentru actele săvârșite. Dacă omul comite răul, judecata dreaptă a conștiinței poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui și, în același timp, a răutății alegerii sale personale. Verdictul judecății conștiinței rămâne un zălog al speranței și al îndurării. Dovedind greșeala comisă, el amintește iertarea care trebuie să fie cerută, binele care trebuie să fie încă făcut și virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu:

      În fața lui Dumnezeu se va liniști inima noastră, fiindcă, dacă ne osândește inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și le știe pe toate (1 In 3, 19-20).

1782. Omul are dreptul să acționeze în conștiință și libertate, pentru a lua personal decizii morale. „Omul nu trebuie să fie silit să acționeze împotriva conștiinței sale, nici nu trebuie să fie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, mai ales în domeniul religios”[6].

II. Formarea conștiinței

1783. Conștiința trebuie să fie informată și judecata morală să fie luminată. O conștiință bine formată este dreaptă și veridică. Ea își formulează judecățile urmând rațiunea, conform adevăratului bine voit de înțelepciunea Creatorului. Educația conștiinței este indispensabilă unor oameni supuși influențelor negative și ispitiți de păcatul de a-și prefera judecata proprie și de a respinge învățăturile autorizate.

1784. Educarea conștiinței este o obligație pentru întreaga viață. Încă din primii ani, ea îl trezește pe copil la cunoașterea și practicarea legii interioare recunoscute de conștiința morală. O educație prudentă învață virtutea; ea apără sau vindecă de teamă, de egoism și de orgoliu, de resentimentele vinovăției și de atitudinile de complezență, născute din slăbiciune și din greșelile omenești. Educația conștiinței garantează libertatea și dă naștere la pacea inimii.

1785. În formarea conștiinței, Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră; trebuie să-l asimilăm în credință și rugăciune și să-l punem în aplicare. Mai trebuie și să ne examinăm conștiința raportându-ne la Crucea Domnului. Suntem sprijiniți de darurile Duhului Sfânt, ajutați de mărturia sau de sfaturile altuia și călăuziți de învățătura autorizată a Bisericii[7].

III. A alege după conștiință

1786. Aflată în fața unei alegeri morale, conștiința poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu rațiunea și cu legea divină, fie, dimpotrivă, o judecată greșită, care se îndepărtează de acestea.

1787. Omul se confruntă uneori cu situații care fac judecata morală mai puțin sigură și hotărârea dificilă. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept și bun și să descopere voința lui Dumnezeu exprimată în legea divină.

1788. În acest scop, omul se străduiește să interpreteze datele experienței și semnele timpului mulțumită virtuții prudenței, sfaturilor persoanelor cu experiență și ajutorului Duhului Sfânt și al darurilor lui.

1789. În orice caz se pot aplica unele reguli:

      – Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine.

      – „Regula de aur”: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor” (Mt 7, 12)[8].

      – Caritatea trece întotdeauna prin respectul față de aproapele și de conștiința lui: „Păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor, (…) păcătuiți față de Cristos” (1 Cor 8, 12). „Bine este să nu (…) faci ceva de care fratele tău se poticnește, se smintește sau slăbește” (Rom 14, 21).

IV. Judecata eronată

1790. Omul trebuie să se supună întotdeauna judecății sigure a conștiinței sale. Dacă ar acționa deliberat împotriva acesteia din urmă, s-ar osândi singur. Dar se poate întâmpla ca această conștiință morală să se afle în neștiință și să emită judecăți eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise.

1791. Această neștiință poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijește prea puțin să caute adevărul și binele și când conștiința este orbită treptat de obișnuința păcatului”[9]. În acest caz, persoana este vinovată de răul pe care-l comite.

1792. Necunoașterea lui Cristos și a Evangheliei lui, exemplul rău dat de alții, robia pasiunilor, pretenția unei autonomii prost înțelese a conștiinței, refuzarea autorității Bisericii și a învățăturii ei, lipsa convertirii și a dragostei pot fi la originea deviațiilor de judecată în conduita morală.

1793. Dacă, dimpotrivă, ignoranța este invincibilă, sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral, răul comis de persoană nu i se poate imputa. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău, o lipsă, o dezordine. Așadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conștiinței morale.

1794. Conștiința bună și curată este luminată de credința sinceră. Căci dragostea provine în același timp „din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică” (1 Tim 1, 5)[10]:

      Cu cât prevalează conștiința dreaptă, cu atât persoanele și grupurile evită arbitrariul și caută să se conformeze normelor obiective ale moralității[11].

PE SCURT

1795. „Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri”[12].

1796. Conștiința morală este o judecată a rațiunii prin care omul recunoaște calitatea morală a unui act concret.

1797. Pentru omul care a săvârșit răul, verdictul conștiinței sale rămâne un zălog al convertirii și speranței.

1798. O conștiință bine formată este dreaptă și veridică. Ea își formulează judecățile urmând rațiunea, conform adevăratului bine voit de înțelepciunea Creatorului. Fiecare trebuie să-și dobândească mijloacele de formare a conștiinței proprii.

1799. Pusă în fața unei alegeri morale, conștiința poate să emită fie o judecată dreaptă, în acord cu rațiunea și cu legea divină, fie, dimpotrivă, o judecată eronată, care se îndepărtează de ele.

1800. Ființa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conștiinței sale.

1801. Conștiința morală poate rămâne în ignoranță sau poate emite judecăți eronate. Această ignoranță sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină.

1802. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru pașii noștri. Trebuie să ni-l însușim în credință și rugăciune și să-l punem în practică. Așa se formează conștiința morală.

Note

[1] GS 16.
[2] Cf. Rom 2, 14-16.
[3] Cf. Rom 1, 32.
[4] Newman, scrisoare către ducele de Norfolk 5.
[5] Sf. Augustin, Ep. Io. 8, 9.
[6] DH 3.
[7] Cf. DH 14.
[8] Cf. Lc 6, 31; Tob 4, 15.
[9] GS 16.
[10] Cf. 1 Tim 3, 9; 2 Tim 1, 3; 1 Pt 3, 21; Fapte 24, 16.
[11] GS 16.
[12] GS 16.