Dreptatea socială

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ

ARTICOLUL 3
Dreptatea socială

1928. Societatea asigură dreptatea socială atunci când realizează condițiile care îngăduie asociațiilor și indivizilor să obțină ceea ce li se cuvine conform naturii și vocației lor. Dreptatea socială se află în legătură cu binele comun și cu exercitarea autorității.

I. Respectul față de persoana umană

1929. Dreptatea socială nu poate fi obținută decât în respectarea demnității transcendente a omului. Persoana reprezintă scopul ultim al societății, care există în vederea ei.

      Apărarea și promovarea demnității persoanei umane ne-au fost încredințate de către Creator. Oamenii sunt datori și răspunzători față de ele în mod riguros în toate împrejurările istoriei[1].

1930. Respectarea persoanei umane implică respectarea drepturilor ce decurg din demnitatea ei de creatură. Aceste drepturi sunt anterioare societății și i se impun. Ele întemeiază legitimitatea morală a oricărei autorități: încălcându-le sau refuzând să le recunoască în legislația ei pozitivă, o societate își subminează propria legitimitate morală[2]. Fără această respectare, o autoritate nu se poate baza decât pe forță sau violență pentru a dobândi ascultarea supușilor ei. E de datoria Bisericii să aducă aminte despre aceste drepturi oamenilor de bunăvoință și să le distingă de revendicările abuzive sau false.

1931. Respectul față de persoana umană trece prin respectarea principiului: „Fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepție, ca pe un «alt el însuși», ținând seama, în primul rând, de viața lui și de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate”[3]. Nici o legislație nu ar putea prin sine să suprime temerile, prejudecățile, atitudinile de orgoliu și de egoism care împiedică instaurarea unor societăți cu adevărat fraterne. Aceste comportări nu încetează decât prin iubirea care vede în fiecare om un „aproape”, un frate.

1932. Îndatorirea de a se face aproapele celuilalt și de a-l sluji în mod activ se face și mai presantă când acela este mai lipsit, în orice privință. „Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre acești frați ai mei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25, 40).

1933. Aceeași îndatorire se extinde la cei care gândesc sau acționează în mod diferit de noi. Învățătura lui Cristos merge până la a cere iertarea jignirilor. Își extinde porunca iubirii, porunca Legii noi, la toți dușmanii[4]. Eliberarea în spiritul Evangheliei este incompatibilă cu ura față de dușman ca persoană, dar nu cu ura față de răul pe care el îl face în calitate de dușman.

II. Egalitatea și deosebirile dintre oameni

1934. Creați după chipul Dumnezeului unic, înzestrați cu toții cu suflet rațional, toți oamenii au aceeași natură și aceeași origine. Răscumpărați de jertfa lui Cristos, toți sunt chemați să participe la aceeași fericire divină: așadar toți se bucură de o demnitate egală.

1935. Egalitatea între oameni se referă esențialmente la demnitatea lor personală și la drepturile care decurg din ea:

      Orice formă de discriminare în privința drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferența de sex, rasă, culoare, condiție socială, limbă sau religie, trebuie să fie depășită și eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu[5].

1936. Venind pe lume, omul nu dispune de toate cele necesare pentru dezvoltarea vieții sale trupești și spirituale. Are nevoie de ceilalți. Apar diferențe legate de vârstă, de capacitățile fizice, de aptitudinile intelectuale sau morale, de schimburile de care a putut beneficia fiecare, de distribuția bogățiilor[6]. „Talanții” nu sunt distribuiți în mod egal[7].

1937. Aceste diferențe aparțin planului lui Dumnezeu, care vrea ca fiecare să primească de la ceilalți cele de care are nevoie și ca aceia care dispun de „talanți” deosebiți să împartă rodul lor cu aceia care au nevoie. Diferențele încurajează și adesea obligă persoanele la mărinimie, la bunăvoință și la împărtășire. Ele incită culturile să se îmbogățească reciproc:

      Eu împart virtuțile atât de diferit, încât nu dau totul fiecăruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau, mai ales, iubirea, altuia, dreptatea, altuia, smerenia, altuia, credința vie. (…) Și așa am dat multe daruri și haruri de virtute, spirituale și vremelnice, într-o diversitate atât de mare, încât nu am împărtășit totul nici unei persoane, pentru ca voi să fiți obligați astfel la caritate unii față de alții. (…) Am voit ca oamenii să aibă nevoie unii de alții și să fie slujitorii mei în împărțirea harurilor și darurilor primite de la mine[8].

1938. Există și inegalități nelegiuite, care lovesc milioane de oameni. Ele sunt în contradicție fățișă cu Evanghelia:

      Demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiții de viață drepte și mai umane. Căci inegalitățile economice și sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează și se opun dreptății sociale, echității, demnității persoanei umane, precum și păcii sociale și internaționale[9].

III. Solidaritatea umană

1939. Principiul solidarității, enunțat și sub numele de „prietenie” sau de „caritate socială”, este o exigență directă a fraternității umane și creștine[10]:

      O eroare „larg răspândită astăzi este uitarea acestei legi a solidarității umane și a carității, dictată și impusă atât de originea comună și de egalitatea naturii raționale la toți oamenii, din orice popor ar face parte, cât și de jertfa răscumpărătoare oferită pe altarul Crucii de Isus Cristos Tatălui său ceresc, în folosul omenirii păcătoase”[11].

1940. Solidaritatea se manifestă, în primul rând, în repartizarea bunurilor și în remunerarea muncii. Ea presupune și efortul pentru o ordine socială mai dreaptă, în care tensiunile să poată fi resorbite mai bine și în care conflictele să-și afle mai ușor rezolvarea negociată.

1941. Problemele socio-economice nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul tuturor formelor de solidaritate: solidaritatea celor săraci între ei, a bogaților cu săracii, a muncitorilor între ei, a patronilor și a angajaților în cadrul întreprinderii, solidaritate între națiuni și între popoare. Solidaritatea internațională este o exigență de ordin moral. Pacea lumii depinde în parte de ea.

1942. Virtutea solidarității merge dincolo de bunurile materiale. Răspândind bunurile spirituale ale credinței, Biserica a favorizat în plus dezvoltarea bunurilor temporale, cărora le-a deschis adesea căi noi. Astfel, s-a adeverit, de-a lungul veacurilor, cuvântul Domnului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa și toate celelalte vi se vor da pe deasupra” (Mt 6, 33):

      De două mii de ani trăiește și dăinuie în sufletul Bisericii acest sentiment care a împins și mai împinge încă sufletele până la eroismul de iubire al călugărilor agricultori, al eliberatorilor de sclavi, al vindecătorilor de bolnavi, al crainicilor credinței, civilizației, culturii, la toate generațiile și la toate popoarele, cu scopul de a crea condiții sociale capabile să facă posibilă pentru toți o viață vrednică de om și de creștin[12].

PE SCURT

1943. Societatea asigură dreptatea socială, realizând condițiile care îngăduie asociațiilor și indivizilor să obțină ceea ce li se cuvine.

1944. Respectul față de persoana umană îl face pe om să-l considere pe celălalt ca pe un „alt el însuși”. Presupune respectarea drepturilor fundamentale ce decurg din demnitatea intrinsecă a persoanei.

1945. Egalitatea între oameni se referă la demnitatea lor personală și la drepturile care decurg din ea.

1946. Diferențele dintre persoane țin de planul lui Dumnezeu, care vrea să avem nevoie unii de alții. Ele trebuie să încurajeze iubirea.

1947. Demnitatea egală a persoanelor umane pretinde efortul de a reduce inegalitățile sociale și economice excesive. Ea îndeamnă la eliminarea inegalităților nelegiuite.

1948. Solidaritatea este o virtute eminamente creștină. Ea înfăptuiește împărtășirea bunurilor spirituale și mai mult decât a celor materiale.

Note

[1] SRS 47.
[2] Cf. PT 65.
[3] GS 27, § 1.
[4] Cf. Mt 5, 43-44.
[5] GS 29, § 2.
[6] Cf. GS 29, § 2.
[7] Cf. Mt 25, 14-30; Lc 19, 11-27.
[8] Sf. Ecaterina din Siena, Dial. 1, 7.
[9] GS 29, § 3.
[10] Cf. SRS 38-40; CA 10.
[11] Pius XII, Enc. Summi Pontificatus.
[12] Pius XII, Cuvântare 1 iunie 1941.