Isus Cristos a fost îngropat

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință

SECȚIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credință creștină
Simbolurile credinței

CAPITOLUL AL DOILEA
„Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

ARTICOLUL 4
„Isus Cristos a pătimit sub Ponțiu Pilat,
s-a răstignit, a murit și s-a îngropat»

PARAGRAFUL 3. Isus Cristos a fost îngropat

624. „Prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2, 9). În planul său de mântuire, Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15, 3), ci și „să guste moartea”, adică să cunoască starea de moarte, starea de despărțire între suflet și trup, în timpul cuprins între momentul în care și-a dat ultima suflare pe Cruce și momentul în care a înviat. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului și al coborârii în iad. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte, în care Cristos așezat în mormânt[1] manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu[2] după împlinirea[3] mântuirii oamenilor, ce instaurează pacea în Univers[4].

Cristos în mormânt cu trupul

625. Șederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate a lui Cristos înainte de Paște și starea actuală de slavă a Celui înviat. Este aceeași persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort și, iată, sunt viu, în vecii vecilor” (Ap 1, 18):

     Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup, după rânduiala firii, ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere, pentru ca El însuși să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte și viață, curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte și devenind El însuși principiu de unire pentru părțile despărțite[5].

626. Deoarece „Începătorul vieții”, care a fost dat morții (Fapte 3, 15), este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24, 5-6), era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-și asume sufletul și trupul despărțite prin moarte:

     Persoana unică nu s-a aflat împărțită în două persoane, pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărțit de trup; căci trupul și sufletul lui Cristos au existat cu același titlu de la început în Persoana Cuvântului; și în moarte, deși despărțite unul de celălalt, au rămas fiecare cu una și aceeași Persoană a Cuvântului[6].

„Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea”

627. Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată, întrucât a pus capăt existenței sale umane pământești. Dar, din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului, El n-a devenit rămășiță pământească asemenea celorlalți, căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”[7]. Se poate spune în același timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viața lui” (Is 53, 8) și că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2, 26-27)[8]. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15, 4; Lc 24, 46)[9] este dovada acestui lucru, căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra[10].

„Înmormântați împreună cu Cristos…”

628. Botezul, care are ca semn originar și plenar cufundarea în apă, semnifică eficient coborârea în mormânt a creștinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieți: „Am fost îngropați împreună cu Cristos, prin botez, în moarte, pentru ca, precum a fost înviat Cristos din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom 6, 4)[11].

PE SCURT

629. Isus a gustat moartea pentru fiecare om[12]. Cel care a murit și a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om.

630. În timpul șederii lui Cristos în mormânt, Persoana sa dumnezeiască a continuat să-și asume atât sufletul, cât și trupul, despărțite totuși prin moarte. De aceea, trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13, 37).

 

Note

---

[1] Cf. In 19, 42.
[2] Cf. Evr 4, 4-9.
[3] Cf. In 19, 30.
[4] Cf. Col 1, 18-20.
[5] Sfântul Grigore de Nyssa, Or. catech. 16.
[6] Sfântul Ioan din Damasc, F.o. 3, 27.
[7] Sf. Toma Aq., S. th. 3, 51, 3.
[8] Cf. Ps 16, 9-10.
[9] Cf. Mt 12, 40; Iona 2, 1; Os 6, 2.
[10] Cf. In 11, 39.
[11] Cf. Col 2, 12; Ef 5, 26.
[12] Cf. Evr 2, 9.