La izvoarele rugăciunii

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină

CAPITOLUL AL DOILEA
Tradiția rugăciunii

2650. Rugăciunea nu se limitează la manifestarea spontană a unei porniri lăuntrice: pentru a te ruga, e nevoie să vrei. Nu este destul nici să știi ceea ce revelează Scripturile despre rugăciune: trebuie să și înveți să te rogi. Iar în „Biserica ce crede și se roagă”[1], Duhul Sfânt, prin intermediul unei transmiteri vii (Sfânta Tradiție), îi învață pe fiii lui Dumnezeu să se roage.

2651. Tradiția rugăciunii creștine este una dintre formele de dezvoltare a Tradiției credinței, îndeosebi prin contemplarea și studierea de către credincioși a evenimentelor și cuvintelor Economiei mântuirii, pe care le păstrează în inima lor, și prin pătrunderea profundă a realităților spirituale pe care le experimentează[2].

ARTICOLUL 1
La izvoarele rugăciunii

2652. Duhul Sfânt este, în inima ce se roagă, „apa vie, săltătoare, în Viața cea veșnică” (In 4, 14). El ne învață să-l primim de la Izvorul însuși: de la Cristos. În viața creștină există izvoare unde ne așteaptă Cristos ca să ne adape cu Duhul Sfânt:

Cuvântul lui Dumnezeu

2653. Biserica „îi îndeamnă foarte stăruitor pe toți credincioșii (…) ca, prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi, să-și însușească «înalta cunoaștere a lui Isus Cristos». (…) Dar citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoțită de rugăciune, ca să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci «vorbim cu El când ne rugăm și îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești»”[3].

2654. Părinții spirituali, parafrazându-l pe Matei (7, 7), rezumă astfel dispozițiile inimii hrănite din Cuvântul lui Dumnezeu în rugăciune: „Căutați citind și veți afla meditând; bateți rugându-vă și vi se va deschide prin contemplație”[4].

Liturgia Bisericii

2655. Misiunea lui Cristos și a Duhului Sfânt, care, în liturgia sacramentală a Bisericii, vestește, actualizează și împărtășește taina mântuirii, se continuă în inima care se roagă. Părinții spirituali asemuiesc uneori inima cu un altar. Rugăciunea interiorizează și asimilează liturgia în timpul și după celebrarea ei. Chiar și atunci când este trăită „în taină” (Mt 6, 6), rugăciunea este întotdeauna o rugăciune a Bisericii, este comuniune cu Sfânta Treime[5].

Virtuțile teologale

2656. Se intră în rugăciune așa cum se intră în liturgie: pe poarta cea strâmtă a credinței. Prin semnele Prezenței sale, ceea ce căutăm și dorim noi este Fața Domnului, ceea ce vrem să auzim și să păzim este Cuvântul lui.

2657. Duhul Sfânt, care ne învață să celebrăm liturgia în așteptarea întoarcerii lui Cristos, ne educă să ne rugăm întru speranță. La rândul lor, rugăciunea Bisericii și cea personală hrănesc în noi speranța. Mai ales Psalmii, cu limbajul lor concret și variat, ne învață să ne ancorăm speranța în Dumnezeu: „Cu dor l-am așteptat pe Domnul, iar El s-a plecat spre mine, a ascultat strigarea mea” (Ps 40, 2). „Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea, în credință, ca să prisosiți în speranță, prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15, 13).

2658. „Speranța nu înșală, căci iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5, 5). Rugăciunea, modelată de viața liturgică, soarbe totul din Iubirea cu care suntem iubiți în Cristos și care ne dă harul să-i răspundem, iubind așa cum ne-a iubit El. Iubirea este izvorul însuși al rugăciunii; cel ce soarbe din el atinge culmea rugăciunii:

      Te iubesc, Dumnezeul meu, și singura mea dorință este să te iubesc până la ultimul suspin al vieții mele. Te iubesc, Dumnezeul meu nesfârșit de vrednic de iubire, și vreau mai bine să mor iubindu-te, decât să trăiesc fără să te iubesc. Te iubesc, Doamne, și singurul har pe care ți-l cer este cel de a te iubi pe vecie. (…) Dumnezeul meu, dacă limba mea nu-ți poate spune în orice clipă că te iubesc, vreau ca inima mea să ți-o spună mereu, ori de câte ori respir[6].

„Astăzi”

2659. Învățăm să ne rugăm în anumite momente, ascultând Cuvântul Domnului și participând la Misterul său pascal, dar Duhul său ne este oferit în orice moment, în întâmplările din fiecare zi, pentru a face să izvorască rugăciunea. Învățătura lui Isus despre rugăciunea către Tatăl nostru este în aceeași linie ca și învățătura despre Providență[7]: timpul se află în mâinile Tatălui; noi îl întâlnim în prezent, nu ieri, nici mâine, ci astăzi: „O, de ați asculta astăzi glasul lui! Să nu vă împietriți inimile!” (Ps 95, 7-8)

2660. A te ruga în mijlocul întâmplărilor de fiecare zi și de fiecare clipă este una dintre tainele Împărăției, dezvăluite „celor mici”, slujitorilor lui Cristos, „săracilor” din Fericiri. Vrednic și drept este să ne rugăm pentru ca venirea Împărăției dreptății și a păcii să influențeze mersul istoriei, dar este la fel de important să plămădim prin rugăciune și aluatul situațiilor umile de fiecare zi. Toate formele de rugăciune pot fi acea plămadă cu care Domnul asemuiește Împărăția[8].

PE SCURT

2661. Duhul Sfânt îi învață pe fiii lui Dumnezeu să se roage, în Biserică, printr-o transmitere vie, care este Tradiția.

2662. Cuvântul lui Dumnezeu, liturgia Bisericii, virtuțile credinței, speranței și iubirii sunt izvoare ale rugăciunii.

Note

[1] DV 8.
[2] Cf. DV 8.
[3] DV 25; cf. Sf. Ambroziu, Off. 1, 88.
[4] Cf. Guigue le Chartreux, Scala.
[5] Cf. IGLH 9.
[6] Sf. Ioan Maria Vianney, Rugăciune.
[7] Cf. Mt 6, 11. 34.
[8] Cf. Lc 13, 20-21.