Libertatea omului

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 3
Libertatea omului

1730. Dumnezeu l-a creat pe om rațional, conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu inițiativă și stăpânire asupra faptelor sale. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15, 14), astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său și, atașându-se de El, să ajungă în mod liber la perfecțiunea deplină și fericită”[1]:

      Omul este rațional și, prin aceasta, asemănător lui Dumnezeu, creat liber și stăpân pe faptele sale[2].

I. Libertate și responsabilitate

1731. Libertatea este puterea, înrădăcinată în rațiune și voință, de a acționa sau a nu acționa, de a face ceva sau altceva, de a săvârși astfel, de la sine, fapte deliberate. Prin liberul arbitru, fiecare dispune de sine. Libertatea este în om o forță de creștere și de maturizare în adevăr și bunătate. Libertatea își atinge desăvârșirea atunci când este orientată spre Dumnezeu, fericirea noastră.

1732. Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu, libertatea implică posibilitatea de a alege între bine și rău, și deci de a crește în desăvârșire sau de a slăbi și a păcătui. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare, de merit sau de pierdere a meritului.

1733. Cu cât facem mai mult binele, cu atât devenim mai liberi. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui și a dreptății. Alegerea neascultării și a răului este un abuz de libertate și duce la „robia păcatului”[3].

1734. Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Înaintarea în virtute, cunoașterea binelui și asceza sporesc stăpânirea voinței asupra actelor sale.

1735. Imputabilitatea unei fapte și răspunderea pentru ea pot fi micșorate sau suprimate de neștiință, neatenție, violență, teamă, obiceiuri, afecțiuni fără măsură și de alți factori psihici sau sociali.

1736. Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său:

      Astfel, Domnul îl întreabă pe Adam după păcat, în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3, 13). La fel, și pe Cain[4]. La fel face și profetul Natan cu regele David, după adulterul cu femeia lui Urie și uciderea acestuia[5].

      O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijență față de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă, de exemplu, un accident rezultat din necunoașterea Codului Rutier.

1737. O consecință poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acționează, de exemplu, istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop, nici ca mijloc de acțiune, cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. Pentru ca efectul rău să fie imputabil, trebuie să poată fi prevăzut, iar cel care acționează să aibă posibilitatea să-l evite, de exemplu, în cazul unei omucideri comise de un șofer în stare de ebrietate.

1738. Libertatea se exercită în relațiile dintre oameni. Fiecare persoană umană, creată după chipul lui Dumnezeu, are dreptul natural să fie recunoscută ca ființă liberă și responsabilă. Toți datorează fiecăruia acest respect. Dreptul la exercitarea libertății este o exigență inseparabilă de demnitatea persoanei umane, în special, în domeniul moral și religios[6]. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil și apărat în limitele binelui comun și al ordinii publice[7].

II. Libertatea umană în economia mântuirii

1739. Libertate și păcat. Libertatea omului este limitată și supusă greșelii. De fapt, omul a greșit. A păcătuit în mod liber. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu, s-a înșelat singur; a devenit rob al păcatului. Această primă alienare a dat naștere la multe altele. Istoria omenirii, încă de la începuturile sale, dă mărturie despre nenorocirile și asupririle născute din inima omului, ca urmare a unei folosiri rele a libertății.

1740. Amenințări pentru libertate. Exercitarea libertății nu implică dreptul de a spune orice și a face orice. Este fals a pretinde că „omul, subiect al libertății, își este suficient sieși, având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămîntești”[8]. De altfel, condițiile de ordin economic și social, politic și cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertății sunt prea des ignorate și încălcate. Aceste situații de orbire și nedreptate apasă asupra vieții morale și îi aduc atât pe cei puternici, cât și pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carității. Îndepărtându-se de legea morală, omul aduce prejudicii propriei libertăți, se face rob sieși, rupe frăția cu semenii săi și se răzvrătește împotriva voinței divine.

1741. Eliberare și mântuire. Prin Crucea sa glorioasă, Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ținea în robie. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1). În El, noi avem împărtășire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8, 32). Duhul Sfânt ne-a fost dăruit și, după cum învață apostolul, „unde este Duhul, acolo este libertatea” (2 Cor 3, 17). Încă de pe acum ne mândrim cu „libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21).

1742. Libertate și har. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurență cu libertatea noastră, atunci când aceasta e în armonie cu simțul adevărului și al binelui pe care Dumnezeu l-a așezat în inima omului. Dimpotrivă, după cum dă mărturie experiența creștină, în special în rugăciune, cu cât suntem mai supuși îndemnurilor harului, cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică și siguranța în încercări, ca și în fața presiunilor și constrângerilor lumii exterioare. Prin lucrarea harului, Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică și în lume:

      Dumnezeule atotputernic și îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, izbăviți de orice povară trupească și sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea[9].

PE SCURT

1743. „Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15, 14), ca el să se poată uni liber cu Creatorul său și să ajungă astfel la desăvârșirea fericită[10].

1744. Libertatea este puterea de a acționa sau a nu acționa și de a săvârși astfel, de la sine, fapte libere. Libertatea își atinge desăvârșirea atunci când este orientată spre Dumnezeu, Binele suprem.

1745. Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârșite voit. Acțiunea sa deliberată îi aparține ca proprie.

1746. Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micșorată sau anulată de neștiință, violență, teamă și de alți factori psihici sau sociali.

1747. Dreptul la exercitarea libertății este o exigență inseparabilă de demnitatea omului, în special, în domeniul religios și moral. Dar exercitarea libertății nu implică dreptul presupus de a spune și de a face orice.

1748. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1).

Note

[1] GS 17.
[2] Sf. Irineu, Haer. 4, 4, 3.
[3] Cf. Rom 6, 17.
[4] . Cf. Gen 4, 10.
[5] Cf. 2 Sam 12, 7-15.
[6] Cf. DH 2.
[7] Cf. DH 7.
[8] CDF, instr. Libertatis conscientia 13.
[9] MR, rugăciunea zilei din duminica a 32-a.
[10] Cf. GS 17, § 1.