Moralitatea actelor umane

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 4
Moralitatea actelor umane

1749. Libertatea face din om un subiect moral. Când se comportă în mod liber, se poate spune că omul este părintele faptelor sale. Actele umane, adică liber alese ca urmare a unei judecăți a conștiinței, sunt calificabile din punct de vedere moral. Ele sunt bune sau rele.

I. Izvoarele moralității

1750. Moralitatea actelor umane depinde:

      – de obiectul ales;

      – de scopul urmărit sau de intenție;

      – de împrejurările acțiunii.

      Obiectul, intenția și împrejurările alcătuiesc „izvoarele”, sau elementele constitutive, ale moralității actelor umane.

1751. Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voința, în mod deliberat. El este materia actului uman. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinței, după cum rațiunea îl recunoaște și îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. Normele obiective ale moralității enunță ordinea rațională a binelui și răului, atestată de conștiință.

1752. Față de obiect, intenția este pusă de către subiectul care acționează. Pentru că ea este izvorul voluntar al acțiunii și o determină prin scop, intenția este un element esențial în calificarea morală a acțiunii. Scopul este termenul prim al intenției și desemnează țelul urmărit în acțiune. Intenția este o mișcare a voinței spre scop; ea privește capătul acțiunii. Ea este orientarea spre binele așteptat de la acțiunea întreprinsă. Ea nu se limitează la direcția acțiunilor noastre personale, ci poate orândui spre același scop acțiuni multiple; ea poate orienta întreaga viață spre scopul ultim. De exemplu, un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui, dar poate fi inspirat, în același timp, de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. Aceeași acțiune poate fi inspirată și de mai multe intenții, ca aceea de a face un serviciu pentru a obține o favoare sau pentru a se făli cu el.

1753. O intenție bună (de exemplu, ajutorarea aproapelui) nu face bun și nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna și bârfa). Scopul nu scuză mijloacele. Astfel, nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. Dimpotrivă, prezența unei intenții rele (cum ar fi slava deșartă) face să fie rău un act care, în sine, poate fi bun (cum ar fi pomana)[1].

1754. Împrejurările, inclusiv urmările lor, sunt elementele secundare ale unui act moral. Ele contribuie la sporirea sau la micșorarea bunătății sau răutății morale a actelor umane (de exemplu, cuantumul unui furt). Ele pot și să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morții). Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseși; ele nu pot face nici bună, nici dreaptă o acțiune rea în sine.

II. Actele bune și actele rele

1755. Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului, a scopului și a împrejurărilor. Un scop rău alterează acțiunea, chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea și postul „pentru a fi văzuți de oameni”: Mt 6, 5).

      Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acțiune. Există comportamente concrete – cum ar fi desfrânarea -, a căror alegere este întotdeauna greșită, pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinței, adică un rău moral.

1756. Așadar este greșit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenția care le inspiră, sau împrejurările (mediu, presiune socială, constrângere sau necesitatea de a acționa etc.) care constituie cadrul lor. Există acte care, prin sine și în sine, independent de împrejurări și intenții, sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia și sperjurul, omuciderea și adulterul. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine.

PE SCURT

1757. Obiectul, intenția și împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralității actelor umane.

1758. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinței, după cum rațiunea îl recunoaște și îl consideră bun sau rău.

1759. „Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenție bună”[2]. Scopul nu scuză mijloacele.

1760. Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului, a scopului și a împrejurărilor.

1761. Există comportamente concrete, a căror alegere este întotdeauna greșită, pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinței, adică un rău moral. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine.

Note

[1] Cf. Mt 6, 2-4.
[2] Sf. Toma Aq., Dec. praec. 6.