Persoana şi societatea

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ

1877. Vocația omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu și de a fi transformată după chipul Fiului unul-născut al Tatălui. Această vocație îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină; ea privește însă și comunitatea umană în ansamblul ei.

ARTICOLUL 1
Persoana și societatea

I. Caracterul comunitar al vocației umane

1878. Toți oamenii sunt chemați la același scop: Dumnezeu însuși. Există o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine și frățietatea pe care oamenii trebuie s-o instaureze între ei, în adevăr și iubire[1]. Iubirea față de aproapele este inseparabilă de iubirea față de Dumnezeu.

1879. Persoana umană are nevoie de viața socială. Aceasta nu constituie pentru ea ceva supraadăugat, ci o exigență a naturii ei. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor și dialogul cu frații săi, omul își dezvoltă virtualitățile, și astfel, răspunde vocației sale[2].

1880. O societate este un ansamblu de persoane legate în mod organic între ele printr-un principiu de unitate care le depășește pe fiecare. Adunare în același timp vizibilă și spirituală, o societate dăinuie în timp: ea moștenește trecutul și pregătește viitorul. Prin ea, fiecare om este constituit „moștenitor”, primește „talanți” care îi îmbogățesc identitatea și care trebuie să fie fructificați[3]. Pe drept cuvânt, fiecare datorează devotament comunităților din care face parte și respect autorităților care au răspunderea binelui comun.

1881. Fiecare comunitate se definește prin scopul ei și, în consecință, ascultă de reguli specifice, dar „persoana umană este și trebuie să fie principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale”[4].

1882. Anumite societăți, cum ar fi familia și cetatea, corespund mai direct naturii omului. Ele îi sunt necesare. Pentru a favoriza participarea celui mai mare număr de persoane la viața socială, trebuie să fie încurajată crearea de asociații și instituții „cu scopuri economice, culturale, sociale, sportive, recreative, profesionale, politice, atât în interiorul comunităților politice, cât și pe plan mondial”[5]. Această socializare exprimă și tendința naturală care îi îndeamnă pe oameni să se asocieze pentru a atinge obiective ce depășesc capacitățile individuale. Ea dezvoltă calitățile persoanei, îndeosebi spiritul de inițiativă și simțul responsabilității. Contribuie la garantarea drepturilor acesteia[6].

1883. Socializarea prezintă și primejdii. O intervenție prea accentuată a statului poate amenința libertatea și inițiativa personală. Doctrina Bisericii a elaborat principiul subsidiarității. Conform acestuia, „o societate de ordin superior nu trebuie să intervină în viața internă a unei societăți de ordin inferior, privând-o de competențele ei, ci trebuie mai degrabă să o susțină la nevoie și să o ajute să-și coordoneze acțiunea cu acțiunea altor elemente ce compun societatea, în vederea binelui comun”[7].

1884. Dumnezeu n-a voit să-și păstreze numai pentru sine exercitarea tuturor puterilor. El încredințează fiecărei creaturi funcțiile pe care aceasta e în stare să le exercite, conform capacităților proprii naturii ei. Acest mod de a guverna trebuie să fie imitat în viața socială. Comportarea lui Dumnezeu în guvernarea lumii, care dă mărturie de un atât de adânc respect pentru libertatea umană, ar trebui să inspire înțelepciunea celor care guvernează comunitățile omenești. Aceștia trebuie să se comporte ca slujitori ai Providenței.

1885. Principiul subsidiarității se opune tuturor formelor de colectivism. El trasează limitele intervenției statului. Vizează armonizarea relațiilor între indivizi și societăți. Tinde la instaurarea unei adevărate ordini internaționale.

II. Convertirea și societatea

1886. Societatea este indispensabilă pentru realizarea vocației umane. Spre a atinge acest scop, trebuie să fie respectată dreapta ierarhie a valorilor, care „subordonează dimensiunile fizice și instinctive dimensiunilor interioare și spirituale”[8]:

      Conviețuirea umană trebuie să fie considerată, în primul rând, ca o realitate de ordin spiritual. Într-adevăr, ea este schimb de cunoștințe în lumina adevărului, exercitare de drepturi și împlinire de datorii, emulație în căutarea binelui moral, comuniune în bucuria nobilă pentru frumos în toate expresiile sale legitime, dispoziție permanentă de a comunica celuilalt ceea ce omul are mai bun în sine și aspirație comună spre o necontenită îmbogățire spirituală. Acestea sunt valorile care trebuie să însuflețească și să orienteze activitatea culturală, viața economică, organizarea socială, mișcările și regimurile politice, legislația și toate celelalte expresii ale vieții sociale în continua ei evoluție[9].

1887. Inversarea dintre mijloace și scopuri[10], care ajunge să dea valoare de scop ultim la ce nu este decât un mijloc de a tinde spre el sau să considere persoanele ca simple mijloace în vederea unui scop, dă naștere la structuri nedrepte, care „fac dificilă și practic imposibilă o conduită creștină conformă cu poruncile Divinului Legislator”[11].

1888. Trebuie să fie făcut apel așadar la capacitățile spirituale și morale ale persoanei și la exigența permanentă de convertire interioară pentru a obține schimbări sociale, care să fie realmente în slujba ei. Prioritatea recunoscută convertirii inimii nu elimină nicidecum, ci, dimpotrivă, impune obligația de a lua măsuri potrivite de asanare a instituțiilor și a condițiilor de viață atunci când ele duc la păcat, așa încât ele să se conformeze normelor dreptății și să favorizeze binele, nu să-l împiedice[12].

1889. Fără ajutorul harului, oamenii nu ar putea „să descopere cărarea adeseori îngustă între lașitatea care cedează în fața răului și violența care, închipuindu-și că îl combate, îl agravează”[13]. Este calea carității, adică a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Iubirea reprezintă cel mai mare comandament social. Ea îl respectă pe celălalt și drepturile lui. Pretinde practicarea dreptății și numai ea ne face capabili de aceasta. Inspiră o viață de dăruire de sine: „Cine va căuta să-și păstreze viața o va pierde și cine o va pierde o va mântui” (Lc 17, 33).

PE SCURT

1890. Există o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine și frățietatea pe care oamenii trebuie să o instaureze între ei.

1891. Pentru a se dezvolta în conformitate cu natura sa, persoana umană are nevoie de viața socială. Anumite societăți, ca familia și cetatea, corespund mai direct naturii omului.

1892. „Persoana umană este și trebuie să fie principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale”[14].

1893. Trebuie să fie încurajată o largă participare la asociațiile și instituțiile înființate.

1894. Conform principiului subsidiarității, nici statul, nici altă societate mai vastă nu trebuie să se substituie inițiativei și responsabilității persoanelor și a corpurilor intermediare.

1895. Societatea trebuie să favorizeze exercitarea virtuților, nu să o împiedice. Trebuie să fie inspirată de o justă ierarhie a valorilor.

1896. Acolo unde păcatul pervertește climatul social, trebuie să se facă apel la convertirea inimilor și la harul lui Dumnezeu. Caritatea îndeamnă la reforme juste. Nu există soluție la problema socială în afara Evangheliei[15].

Note

[1] Cf. GS 24, § 3.
[2] Cf. GS 25, § 1.
[3] Cf. Lc 19, 13. 15.
[4] GS 25, §1.
[5] MM 60.
[6] Cf. GS 25, § 2; CA 12.
[7] CA 48; cf. Pius XI, Enc. Quadragesimo anno.
[8] CA 36.
[9] PT 35.
[10] Cf. CA 41.
[11] Pius XII, Cuvântare 1 iunie 1941.
[12] LG 36.
[13] CA 25.
[14] GS 25, § 1.
[15] Cf. CA 3.