Porunca întâi

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci

„Învățătorule, ce trebuie să fac…?”

2052. „Învățătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viața veșnică?” Tânărului care îi pune această întrebare, Isus îi răspunde invocând mai întâi necesitatea de a-l recunoaște pe Dumnezeu ca „singurul Bun”, ca fiind Binele prin excelență și izvorul oricărui bine. Apoi, Isus îi spune: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile”. Și îi citează interlocutorului său normele care privesc iubirea aproapelui: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. În sfârșit, Isus rezumă aceste porunci într-o formulare pozitivă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 19, 16-19).

2053. La acest prim răspuns, adaugă un al doilea: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde tot ce ai, dăruiește săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino și urmează-mă” (Mt 19, 21). Acesta nu-l anulează pe cel dintâi. Urmarea lui Isus Cristos cuprinde împlinirea poruncilor. Legea nu este abolită[1], ci omul este invitat să o regăsească în Persoana Învățătorului său, care este împlinirea ei desăvârșită. În cele trei Evanghelii sinoptice, chemarea lui Isus adresată tânărului bogat, de a-l urma cu ascultare de ucenic și în respectarea poruncilor, se alătură chemării la sărăcie și la curăție[2]. Sfaturile evanghelice nu pot fi separate de porunci.

2054. Isus a reluat cele zece porunci, dar a arătat puterea Duhului lucrând în litera lor. El a predicat „dreptatea care o întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor” (Mt 5, 20), ca și pe cea a păgânilor[3]. A pus în lumină toate exigențele poruncilor. „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi…» Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată” (Mt 5, 21-22).

2055. Când i se pune întrebarea: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Mt 22, 36), Isus răspunde: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea cu aceasta: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Mt 22, 37-40)[4]. Decalogul trebuie să fie interpretat în lumina acestei duble și unice porunci a iubirii, plinătate a Legii:

      Poruncile: să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești, și orice altă poruncă, se cuprind în aceste cuvinte: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci plinătatea legii (Rom 13, 9-10).

Decalogul în Sfânta Scriptură

2056. Cuvântul „decalog” înseamnă literal „zece cuvinte” (Ex 34, 28; Dt 4, 13; 10, 4). Dumnezeu a revelat aceste „zece cuvinte” poporului său pe muntele cel sfânt. Le-a scris „cu degetul său” (Ex 31, 18; Dt 5, 22), spre deosebire de celelalte precepte scrise de Moise[5]. Ele sunt cuvinte ale lui Dumnezeu prin excelență. Ne sunt transmise în cartea Exodului[6] și în cea a Deuteronomului[7]. Încă din Vechiul Testament, cărțile sfinte fac referință la cele „zece cuvinte”[8], dar sensul lor deplin va fi revelat în Noul Legământ în Isus Cristos.

2057. Decalogul este cuprins mai întâi în contextul Exodului, care este marele eveniment eliberator al lui Dumnezeu în centrul Vechiului Legământ. Fie că sunt formulate ca precepte negative, adică interdicții, fie ca porunci pozitive (cum ar fi: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”), cele „zece cuvinte” arată condițiile unei vieți eliberate de robia păcatului. Decalogul este o cale a vieții:

      Dacă îl iubești pe Dumnezeul tău, dacă umbli pe căile lui, dacă păzești poruncile lui, legile lui și rânduielile lui, vei trăi și te vei înmulți (Dt 30, 16).

      Această putere eliberatoare a Decalogului apare, de exemplu, în porunca despre odihna sabatului, destinată în egală măsură străinilor și sclavilor:

      Amintește-ți că erai rob în țara Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și braț întins (Dt 5, 15).

2058. Cele „zece cuvinte” rezumă și proclamă Legea lui Dumnezeu: „Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, al norului și al întunericului, cu glas de tunet, și altceva n-a mai grăit și le-a scris pe două lespezi de piatră și mi le-a dat” (Dt 5, 22). Iată de ce aceste două table sunt numite „Mărturia” (Ex 25, 16). Într-adevăr, ele conțin clauzele Legământului încheiat între Dumnezeu și poporul său. Aceste „table ale mărturiei” (Ex 31, 18; 32, 15; 34, 29) trebuie să fie așezate în „chivot” (Ex 25, 16; 40, 1-2).

2059. Cele „zece cuvinte” sunt rostite de Dumnezeu în cadrul unei teofanii („Pe munte, în mijlocul focului, Domnul v-a vorbit față către față”: Dt 5, 4). Ele aparțin revelației pe care Dumnezeu o face manifestându-se pe sine și gloria sa. Dăruirea poruncilor este dăruirea lui Dumnezeu Însuși și a sfintei sale voințe. Făcându-și cunoscută voința, Dumnezeu se revelează poporului său.

2060. Darul poruncilor și al Legii face parte din Legământul pecetluit de Dumnezeu cu ai săi. Conform cărții Exodului, revelația celor „zece cuvinte” este dăruită între propunerea Legământului[9] și încheierea lui[10], după ce poporul s-a angajat să „facă” tot ceea ce spusese Domnul și să „asculte” de el (Ex 24, 7). Decalogul nu este transmis decât după reamintirea Legământului („Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un Legământ pe Horeb”: Dt 5, 2).

2061. Poruncile își primesc semnificația deplină în interiorul Legământului. Conform Scripturii, comportamentul moral al omului își primește întregul sens în și prin Legământ. Primul din cele „zece cuvinte” amintește inițiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru poporul său:

      Deoarece, ca pedeapsă pentru păcat, s-a trecut din paradisul libertății în robia acestei lumi, prima frază a Decalogului, primul cuvânt al poruncilor lui Dumnezeu, se referă la libertate: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului, din casa robiei” (Ex 20, 2; Dt 5, 6)[11].

2062. Poruncile propriu-zise vin în al doilea rând; ele exprimă ce implică apartenența la Dumnezeu instituită prin Legământ. Existența morală este răspuns la inițiativa de iubire a Domnului. Ea este recunoștință, cinstire a lui Dumnezeu și cult de mulțumire. Este cooperare la planul pe care Dumnezeu îl urmărește în istorie.

2063. Legământul și dialogul dintre Dumnezeu și om sunt atestate și de faptul că toate obligațiile sunt enunțate la persoana întâi („Eu sunt Domnul…”) și adresate unui alt subiect („Tu…”). În toate poruncile lui Dumnezeu există un pronume personal la singular, care îl desemnează pe destinatar. Dumnezeu își face cunoscută întregului popor voința și, în același timp, fiecăruia în parte:

      Domnul a poruncit iubirea față de Dumnezeu și a învățat dreptatea față de aproapele, pentru ca omul să nu fie nici nedrept, nici nevrednic de Dumnezeu. Astfel, prin Decalog, Dumnezeu l-a pregătit pe om să devină prietenul său și să fie o inimă cu aproapele său. (…) Cuvintele Decalogului rămân valabile și pentru noi. Departe de a fi abolite, ele au dobândit plinătate de sens și dezvoltare prin venirea Domnului în trup[12].

Decalogul în Tradiția Bisericii

2064. Fidelă Scripturii și urmând exemplul lui Isus, Tradiția Bisericii i-a recunoscut Decalogului o importanță și o semnificație primordială.

2065. Începând de la Sfântul Augustin, cele „zece porunci” au un loc preponderent în cateheza viitorilor botezați și a credincioșilor. În secolul al XV-lea apare obiceiul să se exprime preceptele Decalogului în formule rimate, ușor de memorat și pozitive. Ele se mai folosesc și astăzi. Adesea catehismele Bisericii au expus morala creștină urmând ordinea celor „zece porunci”.

2066. Împărțirea și numerotarea poruncilor a variat în cursul istoriei. Acest catehism respectă împărțirea poruncilor stabilită de Sfântul Augustin și devenită tradițională în Biserica Catolică. Este aceeași ca a confesiunilor luterane. Părinții greci au făcut o împărțire puțin diferită, care se regăsește în Bisericile Ortodoxe și în comunitățile reformate.

2067. Cele zece porunci enunță cerințele iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Primele trei se referă, în principal, la iubirea față de Dumnezeu, iar celelalte șapte, la iubirea față de aproapele.

      După cum iubirea cuprinde două porunci la care Domnul raportează toată Legea și Profeții, (…) la fel, și cele zece porunci sunt împărțite în două table. Trei au fost scrise pe o tablă și șapte pe cealaltă[13].

2068. Conciliul Tridentin învață că cele zece porunci îi obligă pe creștini și că omul îndreptățit trebuie și el să le respecte[14]. Iar Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: „Episcopii, în calitate de urmași ai Apostolilor, primesc de la Domnul (…) misiunea de a învăța toate neamurile și de a predica Evanghelia la toată făptura, pentru ca toți oamenii, prin credință, Botez și împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire”[15].

Unitatea Decalogului

2069. Decalogul formează un întreg de nedespărțit. Fiecare „cuvânt” trimite la fiecare dintre celelalte și la toate; ele se condiționează reciproc. Cele două Table se luminează una pe cealaltă; ele formează o unitate organică. A nu respecta o poruncă înseamnă a le încălca pe toate celelalte[16]. Nu-i putem cinsti pe alții fără a-l binecuvânta pe Dumnezeu, Creatorul lor. Nu ne putem închina lui Dumnezeu fără a-i iubi pe toți oamenii, făpturile lui. Decalogul unifică viața teologală și viața socială a omului.

Decalogul și legea naturală

2070. Cele zece porunci aparțin revelației lui Dumnezeu. În același timp, ele ne învață adevărata umanitate a omului. Pun în lumină îndatoririle esențiale și deci, indirect, drepturile fundamentale, inerente naturii persoanei umane. Decalogul conține o expresie privilegiată a „legii naturale”:

      Încă de la început, Dumnezeu sădise în inimile oamenilor preceptele legii naturale. Apoi s-a mulțumit să le reamintească. Acesta a fost Decalogul[17].

2071. Deși sunt accesibile și rațiunii singure, poruncile Decalogului au fost revelate. Pentru a ajunge la o cunoaștere completă și sigură a exigențelor legii naturale, firea omenească păcătoasă avea nevoie de această revelație:

      O expunere completă a poruncilor Decalogului s-a dovedit necesară în starea de păcat, din cauza întunecării luminii rațiunii și a devierii voinței[18].

      Noi cunoaștem poruncile lui Dumnezeu prin revelația divină care ne este propusă în Biserică și prin glasul conștiinței morale.

Obligativitatea Decalogului

2072. Deoarece exprimă îndatoririle fundamentale ale omului față de Dumnezeu și față de aproapele, cele zece porunci revelează, în conținutul lor primordial, obligații grave. Ele sunt fundamental imuabile, iar obligativitatea lor este valabilă întotdeauna și pretutindeni. Nimeni nu poate scuti de ele. Cele zece porunci sunt întipărite de Dumnezeu în inima ființei umane.

2073. Ascultarea față de porunci implică și obligații a căror materie este în sine ușoară. Astfel, jignirea prin cuvinte este oprită de porunca a cincea, dar ea nu poate fi o greșeală gravă decât în funcție de împrejurări sau de intenția celui care o face.

„Fără mine nu puteți face nimic”

2074. Isus spune: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în mine și Eu în el, acela aduce roade multe; căci fără mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Rodul evocat în aceste cuvinte este sfințenia unei vieți devenite rodnică prin unirea cu Cristos. Când credem în Isus Cristos, ne împărtășim din tainele lui și păzim poruncile lui, Mântuitorul însuși vine să-i iubească în noi pe Tatăl său și pe frații săi, pe Tatăl nostru și pe frații noștri. Persoana sa devine, mulțumită Duhului, regula vie și lăuntrică a acțiunii noastre. „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (In 15, 12).

PE SCURT

2075. „Învățătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să dobândesc viața veșnică?” „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Mt 19, 16-17).

2076. Prin faptele și prin predica sa, Isus a atestat perenitatea Decalogului.

2077. Darul Decalogului este acordat în cadrul Legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul său. Poruncile lui Dumnezeu își dobândesc adevărata semnificație în și prin acest Legământ.

2078. Fidelă Scripturii și urmând exemplul lui Isus, Tradiția Bisericii i-a recunoscut Decalogului o importanță și o semnificație primordială.

2079. Decalogul formează o unitate organică, în care fiecare „cuvânt” sau „poruncă” trimite la tot întregul. A nu respecta o poruncă înseamnă a încălca toată Legea[19].

2080. Decalogul conține o exprimare privilegiată a legii naturale. Noi îl cunoaștem prin revelația divină și prin rațiunea umană.

2081. Cele zece porunci enunță, în conținutul lor fundamental, obligații grave. Totuși, respectarea acestor precepte implică și obligații a căror materie este în sine ușoară.

2082. Când Dumnezeu poruncește un lucru, dă și harul de a-l împlini.

CAPITOLUL ÎNTÂI
„Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău
și din tot cugetul tău”

2083. Isus a rezumat îndatoririle omului față de Dumnezeu prin aceste cuvinte: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău” (Mt 22, 37)[20]. Acesta este ecoul imediat la chemarea solemnă: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Dt 6, 4).

      Dumnezeu a iubit cel dintâi. Iubirea Dumnezeului Unic este amintită în primul dintre cele „zece cuvinte”. Poruncile explică apoi răspunsul de iubire pe care omul este chemat să-l dea Dumnezeului său.

ARTICOLUL 1
Porunca întâi

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare cu cele ce sunt sus, în cer, și cu cele ce sunt jos, pe pământ, și cu cele ce sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești (Ex 20, 2-5)[21].

Scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai lui să-i slujești” (Mt 4, 10).

I. „Să-l adori pe Domnul Dumnezeul tău și să-i slujești”

2084. Dumnezeu se face cunoscut amintind acțiunea sa atotputernică, binevoitoare și eliberatoare în istoria celui căruia i se adresează: „Te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei”. Primul cuvânt conține prima poruncă a Legii: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău și să-i slujești. (…) Să nu umblați după alți dumnezei” (Dt 6, 13-14). Prima chemare și exigența îndreptățită a lui Dumnezeu este ca omul să-l primească și să-l adore.

2085. Dumnezeul unic și adevărat își revelează, mai întâi de toate, lui Israel slava sa[22]. Revelarea chemării și a adevărului omului este legată de Revelarea lui Dumnezeu. Omul este chemat să-l arate pe Dumnezeu acționând în conformitate cu faptul că este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”:

      Niciodată nu va fi alt Dumnezeu și nu a fost altul, din veacuri, o, Trifon, (…) decât cel care a făcut și a rânduit Universul. Noi nu gândim că Dumnezeul nostru ar fi diferit de al vostru. Este același care i-a scos pe părinții voștri din Egipt „cu mână puternică și braț întins”. Noi nu ne punem nădejdea în vreun altul, căci nu există, ci în același ca și voi, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob[23].

2086. „Prima poruncă include credința, speranța și iubirea. Căci, afirmându-l pe Dumnezeu, afirmăm o ființă statornică, imuabilă, mereu aceeași, fidelă, cu desăvârșire dreaptă. De unde rezultă că noi trebuie, în mod necesar, să-i acceptăm cuvintele și să avem în El o credință și o încredere deplină. Și, de vreme ce El este atotputernic, îndurător, înclinat să facă numai binele, cine nu și-ar pune în El toate speranțele? Și cine ar putea să nu-l iubească, văzând comorile de bunătate și afecțiune pe care le-a revărsat asupra noastră? De aceea, Dumnezeu folosește în Sfânta Scriptură această formulă, fie la începutul, fie la sfârșitul poruncilor sale: «Eu sunt Domnul»”[24].

Credința

2087. Viața noastră morală își află izvorul în credința în Dumnezeu care ne revelează iubirea lui. Sfântul Paul vorbește despre „ascultarea credinței” (Rom 1, 5; 16, 26) ca despre prima obligație. El vede în „necunoașterea lui Dumnezeu” principiul și explicația tuturor devierilor morale[25]. Îndatorirea noastră față de Dumnezeu este să credem în El și să dăm mărturie despre El.

2088. Porunca întâi ne cere să ne hrănim credința, să o păzim cu prudență și vigilență și să respingem tot ceea ce i se opune. Există diferite feluri de a păcătui împotriva credinței:

      Îndoiala voluntară, care duce la neglijarea credinței sau la refuzul de a considera adevărat ceea ce Dumnezeu ne-a revelat și Biserica ne propune să credem. Îndoiala involuntară este ezitarea de a crede, dificultatea de a depăși obiecțiile legate de credință sau neliniștea datorată obscurității acesteia. Dacă este cultivată în mod deliberat, îndoiala poate să ducă la orbirea spiritului.

2089. Necredința este neglijarea adevărului revelat sau refuzul voit de a consimți la el. „Erezia este negarea cu încăpățânare, după primirea Botezului, a unui adevăr care trebuie să fie crezut cu credință divină și catolică, sau îndoiala încăpățânată asupra acestui adevăr. Apostazia este respingerea totală a credinței creștine. Schisma este refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii care îi sunt supuși”[26].

Speranța

2090. Când Dumnezeu se revelează și îl cheamă pe om, acesta nu poate răspunde pe deplin iubirii divine prin propriile puteri. El trebuie să spere că Dumnezeu îi va da capacitatea de a-l iubi, la rândul său, și de a acționa conform poruncilor iubirii. Speranța este așteptarea încrezătoare a binecuvântării divine și a vederii fericite a lui Dumnezeu; ea este și teama de a ofensa iubirea lui Dumnezeu și de a provoca pedeapsa.

2091. Porunca întâi privește și păcatele împotriva speranței, care sunt disperarea și prezumția:

      Prin disperare, omul încetează să mai spere de la Dumnezeu mântuirea personală, ajutorul pentru a ajunge la ea sau iertarea păcatelor sale. Se opune Bunătății lui Dumnezeu, Dreptății lui – fiindcă Domnul este credincios făgăduințelor sale – și Îndurării lui.

2092. Există două feluri de prezumție. Ori omul își supraapreciază capacitățile (sperând să se poată mântui fără ajutor de sus), ori se încrede abuziv în atotputernicia și în îndurarea divină (sperând să obțină iertarea fără convertire și gloria fără merit).

Dragostea

2093. Credința în iubirea lui Dumnezeu cuprinde chemarea și obligația de a răspunde iubirii divine printr-o dragoste sinceră. Porunca întâi ne cere să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate și să iubim toate făpturile pentru El și datorită lui[27].

2094. Se poate păcătui în diferite feluri împotriva iubirii lui Dumnezeu: indiferența e nepăsătoare față de iubirea divină sau refuză să țină seama de ea; îi nesocotește inițiativa și îi neagă puterea. Nerecunoștința omite sau refuză să recunoască iubirea divină și să-i răspundă cu iubire. Lâncezeala este o ezitare sau o neglijență de a răspunde iubirii divine; ea poate implica refuzul de a se lăsa purtat de dinamismul iubirii. Lenea spirituală merge până la a refuza bucuria care vine de la Dumnezeu și a avea repulsie pentru binele divin. Ura față de Dumnezeu vine din orgoliu. Ea se opune iubirii lui Dumnezeu, a cărui bunătate o neagă și pe care se încumetă să-l blesteme ca pe acela care interzice păcatele și aplică pedepsele.

II. „Numai lui să i te închini”

2095. Virtuțile teologale ale credinței, speranței și iubirii dau formă și viață virtuților morale. Astfel, iubirea ne îndeamnă să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce-i datorăm, după dreptate, ca făpturi. Virtutea religiei ne dispune la această atitudine.

Adorația

2096. Adorația este actul principal al virtuții religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaște ca Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul, Domnul și Stăpânul a tot ce există, Iubirea nemărginită și îndurătoare. „Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai lui să-i slujești” (Lc 4, 8), spune Isus, citând Deuteronomul (Dt 6, 13).

2097. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște, în respect și supunere absolută, „nimicnicia creaturii” care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări și a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat, mărturisind cu recunoștință că El a făcut lucruri mari și că numele lui e sfânt[28]. Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului și de idolatria lumii.

Rugăciunea

2098. Actele de credință, de speranță și de iubire, pe care le prescrie porunca întâi, se împlinesc în rugăciune. Înălțarea minții spre Dumnezeu este o expresie a adorației noastre aduse lui Dumnezeu: rugăciunea de laudă și de mulțumire, de mijlocire și de cerere. Rugăciunea este o condiție indispensabilă pentru a putea asculta de poruncile lui Dumnezeu. „Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu încetați” (Lc 18, 1).

Jertfa

2099. Este drept să i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adorație și de recunoștință, de implorare și de comuniune: „Orice faptă săvârșită pentru a se apropia de Dumnezeu și a fi în comuniune cu El și pentru a fi astfel fericit este o jertfă adevărată”[29].

2100. Pentru a fi autentică, jertfa exterioară trebuie să fie expresia jertfei spirituale: „Jertfa (…) este sufletul căit…” (Ps 51, 19) Profeții Vechiului Legământ au denunțat adesea jertfele aduse fără participare lăuntrică[30] sau fără legătură cu iubirea față de aproapele[31]. Isus amintește cuvintele profetului Oseea: „Milă vreau, și nu jertfă” (Mt 9, 13; 12, 7)[32]. Singura jertfă desăvârșită este cea pe care Cristos a adus-o pe Cruce în oferire totală iubirii Tatălui și pentru mântuirea noastră[33]. Unindu-ne cu jertfa lui, putem să facem din viața noastră o jertfă pentru Dumnezeu.

Făgăduințe și voturi

2101. În diferite împrejurări, creștinul este chemat să facă făgăduințe lui Dumnezeu. Botezul și Mirul, Căsătoria și Hirotonirea le cuprind întotdeauna. Din devoțiune personală, creștinul poate să-i promită lui Dumnezeu și o anumită faptă, o anumită rugăciune, o pomană, un pelerinaj etc. Fidelitatea față de făgăduințele făcute lui Dumnezeu este o manifestare a respectului datorat Maiestății divine și a iubirii față de Dumnezeu, care este credincios.

2102. „Votul, adică făgăduința deliberată și liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil și superior, trebuie să fie împlinit pe temeiul virtuții religiei”[34]. Votul este un act de devoțiune, prin care creștinul se oferă pe sine lui Dumnezeu sau îi făgăduiește o faptă bună. Prin împlinirea voturilor, îi dă așadar lui Dumnezeu ceea ce i-a fost făgăduit și consacrat. Faptele Apostolilor ni-l arată pe Sfântul Paul atent să-și împlinească voturile făcute[35].

2103. Biserica recunoaște valoarea exemplară a voturilor de a practica sfaturile evanghelice[36]:

      Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulți bărbați și femei care urmează mai îndeaproape și manifestă mai limpede nimicirea de sine a Mântuitorului, îmbrățișând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu și renunțând la voința proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârșirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător[37].

      În anumite cazuri, din motive întemeiate, Biserica poate dispensa de voturi și făgăduințe[38].

Îndatorirea socială față de religie și dreptul la libertate religioasă

2104. „Toți oamenii au obligația să caute adevărul, mai ales în privința lui Dumnezeu și a Bisericii sale, și, odată cunoscut, să-l îmbrățișeze și să-l păstreze”[39]. Această datorie decurge „din însăși natura omului”[40]. Ea nu se opune unui „respect sincer” pentru diferitele religii care „reflectă adesea o rază a Adevărului care îi luminează pe toți oamenii”[41], nici exigenței carității, care îi îndeamnă pe creștini „să se poarte cu iubire, cu prudență și cu răbdare față de oamenii care se află în eroare sau în ignoranță în ce privește credința”[42].

2105. Datoria de a-i aduce lui Dumnezeu un cult autentic îl privește pe om la nivel individual și social. Aceasta este „doctrina tradițională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor și a societăților față de religia adevărată și față de Biserica unică a lui Cristos”[43]. Evanghelizându-i fără încetare pe oameni, Biserica lucrează pentru ca ei să poată „pătrunde de spirit creștin mentalitatea și moravurile, legile și structurile comunității în care trăiesc”[44]. Îndatorirea socială a creștinilor este să respecte și să trezească în fiecare om iubirea adevărului și a binelui. Ea le cere să facă cunoscut cultul singurei religii adevărate care subzistă în Biserica Catolică și apostolică[45]. Creștinii sunt chemați să fie lumina lumii[46]. Biserica arată astfel regalitatea lui Cristos asupra întregii creații și, în particular, asupra societăților omenești[47].

2106. „În domeniul religios, nimeni să nu fie constrâns să acționeze împotriva conștiinței sale și nimeni să nu fie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, în particular și în public, atât singur, cât și asociat cu alții, între limitele cuvenite”[48]. Acest drept este întemeiat pe însăși natura persoanei umane, a cărei demnitate o face să adere liber la adevărul divin care transcende ordinea temporală. De aceea, el „persistă și pentru aceia care nu-și îndeplinesc obligația de a căuta adevărul și de a adera la el”[49].

2107. „Dacă, ținând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaștere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunități religioase, e necesar ca în același timp să li se recunoască și să li se respecte tuturor cetățenilor și comunităților religioase dreptul la libertate în materie de religie”[50].

2108. Dreptul la libertatea religioasă nu este nici permisiunea morală de a adera la eroare[51], nici presupunerea unui drept la eroare[52], ci un drept natural al persoanei umane la libertatea civilă, adică la imunitate față de constrângerea externă, între limitele cuvenite, în materie de religie, din partea puterii politice. Acest drept natural trebuie să fie recunoscut în organizarea juridică a societății în așa fel încât să devină un drept civil[53].

2109. Dreptul la libertatea religioasă nu poate în sine să fie nici nelimitat[54], nici limitat numai de o „ordine publică” concepută în mod pozitivist sau naturalist[55]. „Limitele cuvenite”, care îi sunt inerente, trebuie să fie determinate pentru fiecare situație socială cu prudență politică, după exigențele binelui comun, și trebuie să fie ratificate de autoritatea civilă după „normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă”[56].

III. „Să nu ai alți dumnezei în afară de mine”

2110. Porunca întâi interzice cinstirea altor dumnezei în afară de Unicul Domn care s-a revelat poporului său. Ea proscrie superstiția și impietatea. Superstiția reprezintă, într-un fel, un exces pervers de religie; impietatea este un viciu opus, prin lipsă, virtuții religiei.

Superstiția

2111. Superstiția este devierea sentimentului religios și a practicilor pe care le impune acesta. Ea se poate înfățișa și sub masca de cult adus adevăratului Dumnezeu, de exemplu, când se atribuie o importanță oarecum magică anumitor practici, altfel legitime sau necesare. A lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispozițiilor interioare pe care acestea le pretind, înseamnă a cădea în superstiție[57].

Idolatria

2112. Porunca întâi condamnă politeismul. Ea cere omului să nu creadă în alți dumnezei în afară de Dumnezeu, să nu cinstească alte divinități în afară de Cel Unic. Scriptura amintește în mod constant această respingere a „idolilor”, care „sunt argint și aur, lucrarea mâinilor omenești”, care „au gură și nu grăiesc, au ochi și nu văd”. Acești idoli deșerți aduc deșertăciune: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut, toți cei care își pun încrederea în ei” (Ps 115, 4-5. 8)[58]. Dumnezeu, dimpotrivă, este „Dumnezeul cel viu” (Ios 3, 10; Ps 42, 3 etc.), care dă viață și intervine în istorie.

2113. Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Ea rămâne o tentație constantă a credinței. Constă în a diviniza ce nu este Dumnezeu. Este vorba de idolatrie atunci când omul cinstește și respectă o creatură în locul lui Dumnezeu, fie că este vorba de zei sau demoni (de exemplu, satanismul), fie de putere, plăcere, rasă, strămoși, stat, bani etc. „Nu-i puteți sluji lui Dumnezeu și Mamonei”, spune Isus (Mt 6, 24). Numeroși martiri au murit ca să nu adore „Fiara”[59], refuzând chiar să-i simuleze cultul. Idolatria respinge Stăpânirea unică a lui Dumnezeu; ea este deci incompatibilă cu comuniunea divină[60].

Viața umană se unifică în adorarea Celui Unic. Porunca de a-l adora numai pe Domnul îl simplifică pe om și îl ferește de o risipire nemărginită. Idolatria este o pervertire a simțului religios înnăscut al omului. Idolatru este cel care „își raportează noțiunea indestructibilă de Dumnezeu la orice mai degrabă decât la Dumnezeu”[61].

Divinație și magie

2115. Dumnezeu poate arăta profeților săi sau altor sfinți viitorul. Totuși, atitudinea creștină corectă constă în a te încredința în mâinile Providenței în ceea ce privește viitorul și a evita orice curiozitate nesănătoasă în această privință. Neprevederea poate constitui o lipsă de responsabilitate.

2116. Toate formele de divinație trebuie să fie respinse: recurgerea la Satana sau la demoni, evocarea morților sau alte practici presupuse în mod greșit că „dezvăluie” viitorul[62]. Consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanția, interpretarea prezicerilor și a sorților, fenomenele de clarviziune legate de viitor, recurgerea la mediumuri ascund o voință de dominare asupra timpului, asupra istoriei și, în sfârșit, asupra oamenilor și, în același timp, o dorință de a-și câștiga favoarea puterilor ascunse. Acestea sunt lucruri în contradicție cu cinstirea și respectul, unite cu teama iubitoare, pe care le datorăm numai lui Dumnezeu.

2117. Toate practicile de magie sau vrăjitorie, prin care se pretinde domesticirea puterilor oculte pentru a le pune în serviciul propriu și a obține o putere supranaturală asupra aproapelui – chiar și pentru a-i reda sănătatea -, sunt în mod grav contrare virtuții religiei. Aceste practici sunt și mai condamnabile când sunt însoțite de intenția de a face rău altuia sau când recurg la intervenția demonilor. Purtarea amuletelor este și ea reprobabilă. Spiritismul implică adesea practici divinatorii sau magice. De aceea, Biserica îi avertizează pe credincioșii săi să se păzească de acestea. Recurgerea la medicina numită tradițională nu legitimează nici invocarea puterilor rele, nici exploatarea credulității altora.

Impietatea

2118. Porunca întâi a lui Dumnezeu condamnă principalele păcate de impietate: ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul și simonia.

2119. Ispitirea lui Dumnezeu constă într-o punere la încercare, în cuvinte sau în fapte, a bunătății și atotputerniciei lui. În acest fel, Satana voia să-l facă pe Isus să se arunce de pe Templu și, prin acest gest, să-l silească pe Dumnezeu să intervină[63]. Isus îi opune cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu-l ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Dt 6, 16). Provocarea pe care o implică o asemenea ispitire a lui Dumnezeu rănește respectul și încrederea pe care le datorăm Creatorului și Domnului nostru. Ea include întotdeauna o îndoială cu privire la iubirea, providența și puterea lui[64].

2120. Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele și celelalte acțiuni liturgice, precum și persoanele, lucrurile și locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav, mai ales când este săvârșit împotriva Euharistiei, deoarece în acest sacrament însuși Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanțial[65].

2121. Simonia[66] se definește ca fiind cumpărarea sau vinderea unor realități spirituale. Lui Simon magul, care voia să cumpere puterea spirituală pe care o vedea lucrând în Apostoli, Petru îi răspunde: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani” (Fapte 8, 20). El se conforma astfel cuvintelor lui Isus: „În dar ați primit, în dar să dați” (Mt 10, 8)[67]. Nu e cu putință să-ți însușești bunuri spirituale și să te comporți față de ele ca un posesor sau un stăpân, deoarece ele își au izvorul în Dumnezeu. Ele nu pot fi primite decât în dar de la El.

2122. „În afară de ofrandele fixate de autoritatea competentă, slujitorul sacru să nu ceară nimic pentru administrarea sacramentelor, având grijă întotdeauna ca cei nevoiași să nu fie lipsiți de ajutorul sacramentelor din cauza sărăciei lor”[68]. Autoritatea competentă fixează aceste „ofrande” în virtutea principiului că poporul creștin trebuie să se îngrijească de întreținerea slujitorilor Bisericii. „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt 10, 10)[69].

Ateismul

2123. „Mulți dintre contemporanii noștri nu percep în nici un fel legătura intimă și vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, așa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru”[70].

2124. Denumirea de ateism se referă la fenomene foarte diverse. O formă frecventă este materialismul practic, care își mărginește trebuințele și ambițiile în limite de spațiu și timp. Umanismul ateu consideră în mod fals că „omul își este scop sieși, singurul făuritor și creator al propriei istorii”[71]. O altă formă a ateismului contemporan așteaptă eliberarea omului, mai ales, prin eliberarea lui economică și socială, căreia i s-ar opune, prin natura sa, religia, „în măsura în care, îndreptând speranța omului spre mirajul unei vieți viitoare, l-ar abate de la construirea cetății pământești”[72].

2125. Deoarece respinge sau refuză existența lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva virtuții religiei[73]. Imputabilitatea acestei greșeli poate fi mult diminuată în funcție de intenții și împrejurări. În geneza și răspândirea ateismului, „credincioșii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinței sau printr-o prezentare înșelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficiențele vieții lor religioase, morale și sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu și al religiei”[74].

2126. Adesea ateismul se bazează pe o concepție falsă despre autonomia umană, împinsă până la refuzul oricărei dependențe față de Dumnezeu[75]. De fapt, „recunoașterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnității omului, întrucât tocmai în Dumnezeu este întemeiată și se desăvârșește această demnitate”[76]. Biserica știe „că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorințe ale inimii omului”[77].

Agnosticismul

2127. Agnosticismul îmbracă mai multe forme. În unele cazuri, agnosticul refuză să-l nege pe Dumnezeu; dimpotrivă, postulează existența unei ființe transcendente, care nu ar putea să se reveleze și despre care nimeni n-ar putea să spună nimic. În alte cazuri, agnosticul nu se pronunță asupra existenței lui Dumnezeu, declarând că este imposibil de dovedit și chiar de afirmat sau de negat.

2128. Uneori agnosticismul poate să conțină o anumită căutare a lui Dumnezeu, dar la fel de bine poate să reprezinte un indiferentism, o fugă din fața întrebării ultime a existenței și o adormire a conștiinței morale. Agnosticismul echivalează foarte adesea cu un ateism practic.

IV. „Să nu-ți faci chip cioplit…”

2129. Porunca divină cuprindea interdicția oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului. Deuteronomul explică: „În ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-ați văzut nici un chip. Să nu greșiți, dar, și să nu vă faceți chipuri cioplite…” (Dt 4, 15-16) Lui Israel i s-a revelat Dumnezeul absolut transcendent. „El este totul”, dar, în același timp, „este mai presus de toate lucrările sale” (Sir 43, 27-28). El este „însuși izvorul oricărei frumuseți create” (Înț 13, 3).

2130. Totuși, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit sau a îngăduit instituirea unor imagini care să trimită în mod simbolic la mântuirea săvârșită de Cuvântul întrupat: astfel, avem șarpele de aramă[78], chivotul legământului și heruvimii[79].

2131. Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al șaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787) a justificat, împotriva iconoclaștilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar și cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor și ale tuturor sfinților. Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor.

2132. Cultul creștin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi, care proscrie idolii. Într-adevăr, „cinstirea adusă unei icoane e adresată, de fapt, celui reprezentat”[80] și „oricine cinstește o icoană cinstește persoana pictată acolo”[81]. Cinstirea adusă imaginilor sfinte este o „venerație plină de respect”, nu o adorație care nu i se cuvine decât lui Dumnezeu:

      Cultul nu se adresează imaginilor ca realități în sine, ci le privește sub aspectul lor propriu de imagini care ne îndreaptă spre Dumnezeu cel întrupat. Mișcarea ce se adresează imaginii nu se oprește la ea, ci tinde la realitatea pe care ea o reprezintă[82].

PE SCURT

2133. „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toate puterile tale” (Dt 6, 5).

2134. Porunca întâi îl cheamă pe om să creadă în Dumnezeu, să nădăjduiască în El și să-l iubească mai presus de toate.

2135. „Domnului Dumnezeului tău să te închini” (Mt 4, 10). A-l adora pe Dumnezeu, a te ruga lui, a-i aduce cultul ce i se cuvine, a-ți împlini făgăduințele și voturile făcute lui sunt acte ale virtuții religiei, ce țin de ascultarea față de porunca întâi.

2136. Datoria de a da lui Dumnezeu un cult autentic îl privește pe om și ca individ, și ca societate.

2137. Omul trebuie „să-și poată mărturisi în mod liber religia, în particular și în public”[83].

2138. Superstiția e o deviere a cultului pe care îl aducem Dumnezeului adevărat. Își are expresia maximă în idolatrie, precum și în diferitele forme de divinație și de magie.

2139. Ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul, simonia sunt păcate împotriva religiei și sunt interzise de porunca întâi.

2140. Întrucât respinge sau refuză existența lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva poruncii întâi.

2141. Cultul imaginilor sfinte este întemeiat pe misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. El nu se împotrivește poruncii întâi.

Note

[1] Cf. Mt 5, 17.
[2] Cf. Mt 19, 6-12. 21. 23-29.
[3] Cf. Mt 5, 46-47.
[4] Cf. Dt 6, 5; Lev 19, 18.
[5] Cf. Dt 31, 9. 24.
[6] Cf. Ex 20, 1-17.
[7] Cf. Dt 5, 6-22.
[8] Cf., de exemplu, Os 4, 2; Ier 7, 9; Ez 18, 5-9.
[9] Cf. Ex 19.
[10] Cf. Ex 24.
[11] Origene, Hom. in Ex. 8, 1.
[12] Sf. Irineu, Haer. 4, 16, 3-4.
[13] Sf. Augustin, Serm. 33, 2, 2.
[14] Cf. DS 1569-1570.
[15] LG 24.
[16] Cf. Iac 2, 10-11.
[17] Sf. Irineu, Haer. 4, 15, 1.
[18] Sf. Bonaventura, Sent. 4, 37, 1, 3.
[19] Cf. Iac 2, 10-11.
[20] Cf. Lc 10, 27: „… din toate puterile tale”
[21] Cf. Dt 5, 6-9.
[22] Cf. Ex 19, 16-25; 24, 15-18.
[23] Sf. Iustin, Dial. 11, 1.
[24] CR 3, 2, 4.
[25] Cf. Rom 1, 18-32.
[26] CIC, can. 751.
[27] Cf. Dt 6, 4-5.
[28] Cf. Lc 1, 46-49.
[29] Sf. Augustin, Civ. 10, 6.
[30] Cf. Am 5, 21-25
[31]. Cf. Is 1, 10-20.
[32] Cf. Os 6, 6.
[33] Cf. Evr 9, 13-14.
[34] CIC, can. 1191, § 1.
[35] Cf. Fapte 18, 18; 21, 23-24.
[36] Cf. CIC, can. 654.
[37] LG 42.
[38] Cf. CIC, can. 692; 1196-1197.
[39] DH 1.
[40] DH 2
[41] NA 2.
[42] DH 14.
[43] DH 1.
[44] AA 13.
[45] Cf. DH 1.
[46] Cf. AA 13.
[47] Cf. Leon XIII, Enc. Immortale Dei; Pius XI, Enc. Quas primas.
[48] DH 2.
[49] DH 2.
[50] DH 6.
[51] Cf. Leon XIII, Enc. Libertas praestantissimum.
[52] Cf. Pius XII, discursul din 6 decembrie 1953.
[53] Cf. DH 2.
[54] Cf. Pius VI, Quod aliquantum.
[55] Cf. Pius IX, Enc. Quanta cura.
[56] DH 7.
[57] Cf. Mt 23, 16-22.
[58] Cf. Is 44, 9-20; Ier 10, 1-16; Dan 14, 1-30; Bar 6; Înț 13, 1-15. 19.
[59] Cf. Ap 13-14.
[60] Cf. Gal 5, 20; Ef 5, 5. 2114
[61] Origene, Cels. 2, 40.
[62] Cf. Dt 18, 10; Ier 29, 8.
[63] Cf. Lc 4, 9.
[64] Cf. 1 Cor 10, 9; Ex 17, 2-7; Ps 95, 9.
[65] Cf. CIC, can. 1367; 1376.
[66] Cf. Fapte 8, 9-24.
[67] Cf. deja Is 55, 1.
[68] CIC, can. 848.
[69] Cf. Lc 10, 7; 1 Cor 9, 5-18; 1 Tim 5, 17-18.
[70] GS 19, § 1.
[71] GS 20, § 1.
[72] GS 20, § 2.
[73] Cf. Rom 1, 18.
[74] GS 19, § 3.
[75] Cf. GS 20, § 1.
[76] GS 21, § 3.
[77] GS 21, § 7.
[78] Cf. Num 21, 4-9; Înț 16, 5-14; In 3, 14-15.
[79] Cf. Ex 25, 10-22; 1 Rg 6, 23-28; 7, 23-26.
[80] Sf. Vasile, Spir. 18, 45.
[81] Cc. Niceea II: DS 601, cf. Cc. Trid.: DS 1821-1825; Cc. Vatican II: SC 126; LG 67.
[82] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 81, 3, ad 3.
[83] DH 15.