"Tatăl nostru care eşti în ceruri"

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA A DOUA
Rugăciunea Domnului:
„Tatăl nostru!”

ARTICOLUL 2
„Tatăl nostru care ești în ceruri”

I. „Să îndrăznim să ne apropiem cu toată încrederea”

2777. În liturgia romană, adunarea euharistică este invitată să se roage „Tatăl nostru” cu îndrăzneală filială; liturgiile orientale folosesc și dezvoltă expresii analoge: „Cu îndrăzneală, (…) să cutezăm a te chema”, „Învrednicește-ne să…”. În fața Rugului aprins, lui Moise i s-a spus: „Nu te apropia. Scoate-ți încălțările” (Ex 3, 5). Acest prag al Sfințeniei divine numai Isus putea să-l treacă, El, care, „după ce a săvârșit curățarea de păcate” (Evr 1, 3), ne aduce înaintea Feței Tatălui: „Iată, Eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Evr 2, 13):

      Conștiința pe care o avem asupra situației noastre de robi ne-ar face să intrăm în pământ, ființa noastră pământească s-ar risipi în pulbere, dacă autoritatea Tatălui nostru Însuși și Duhul Fiului său nu ne-ar împinge să înălțăm acest strigăt: „Abba, Tată!” (Rom 8, 15). (…) Când ar cuteza slăbiciunea unui muritor să-l numească pe Dumnezeu Tată, dacă străfundul omului n-ar fi însuflețit de Puterea cea de sus?[1]

2778. Această putere a Duhului, care ne introduce în Rugăciunea Domnului, este exprimată în liturgiile Răsăritului și Apusului prin frumoasa expresie tipic creștină: parrhesia, simplitate fără ocoliș, încredere filială, bucuroasă siguranță, smerită cutezanță, certitudinea de a fi iubit[2].

II. „Tată!”

2779. Înainte de a ne însuși acest elan inițial al Rugăciunii Domnului, se cuvine să ne purificăm cu umilință inima de anumite imagini false ale „lumii acesteia”. Umilința ne face să recunoaștem că „nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl, decât Fiul și cel căruia Fiul vrea să i-l descopere”, adică „celor mici” (Mt 11, 25-27). Purificarea inimii se referă la imaginile paterne și materne, izvorâte din istoria noastră personală și culturală și care ne influențează legătura cu Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl nostru transcende categoriile lumii create. A transpune asupra lui, sau chiar împotriva lui, ideile noastre în acest domeniu ar însemna să fabricăm idoli, de adorat sau de doborât. A ne ruga Tatălui înseamnă a intra în misterul lui, așa cum este El, și cum ni l-a dezvăluit Fiul:

      Expresia „Dumnezeu Tatăl” nu-i fusese dezvăluită nimănui. Atunci când Moise însuși l-a întrebat pe Dumnezeu cine este, el a auzit un alt nume. Nouă acest nume ne-a fost revelat în Fiul, căci acest nume implică numele nou de Tată[3].

2780. Noi îl putem invoca pe Dumnezeu ca „Tată”, pentru că El ne este revelat de Fiul său făcut om și pentru că Duhul său ni-l face cunoscut. Ceea ce nici omul nu poate concepe, nici puterile îngerești întrezări, și anume relația personală a Fiului față de Tatăl[4], iată că Duhul Fiului ne-o împărtășește nouă, care credem că Isus este Cristos și că suntem născuți din Dumnezeu[5].

2781. Când ne rugăm Tatălui, suntem în comuniune cu El și cu Fiul lui, Isus Cristos[6]. Atunci îl cunoaștem și îl recunoaștem, într-o uimire pururi nouă. Primul cuvânt din Rugăciunea Domnului este o binecuvântare de adorație, înainte de a fi o implorare. Într-adevăr, aceasta este Gloria lui Dumnezeu: să-l recunoaștem drept „Tată”, Dumnezeu adevărat. Noi îi mulțumim pentru că ne-a revelat numele său, pentru că ne-a dat harul să credem în El și să locuiască în noi Prezența sa.

2782. Putem să-l adorăm pe Tatăl, pentru că El ne-a făcut să renaștem la Viața sa, adoptându-ne ca fii ai săi, în Fiul său unic: prin Botez, El ne încorporează în Trupul Cristosului său și, prin ungerea Duhului său, care se revarsă de la Cap către membre, face din noi „unșii” săi (christoi):

      Într-adevăr, Dumnezeu, care ne-a predestinat la înfiere, ne-a făcut asemenea Trupului glorios al lui Cristos. De acum înainte, devenind părtași la Cristos, sunteți pe bună dreptate numiți cristoși[7].

      Omul cel nou, care a fost renăscut și redat, prin har, Dumnezeului său, spune mai întâi „Tată!”, pentru că a devenit fiu[8].

2783. Astfel, prin Rugăciunea Domnului, noi suntem revelați nouă înșine, în timp ce ne este revelat Tatăl[9]:

      Omule, tu nu îndrăzneai să-ți ridici fața către cer, îți coborai ochii spre pământ și, deodată, ai primit harul lui Cristos: toate păcatele ți-au fost iertate. Din slujitor rău, ai devenit fiu bun. (…) Ridică-ți așadar ochii spre Tatăl care te-a răscumpărat prin Fiul său și spune: „Tatăl nostru”. (…) Dar nu pretinde nici un privilegiu. El nu-i este Tată în chip anume decât lui Cristos, în vreme ce pe noi El ne-a creat. Spune deci și tu prin har: „Tatăl nostru”, spre a merita să-i fii fiu[10].

2784. Acest dar gratuit al înfierii cere din partea noastră o neîncetată convertire și o viață nouă. Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi două dispoziții fundamentale:

      Dorința și voința de a-i semăna. Fiind creați după chipul lui, asemănarea ne este redată prin har și noi trebuie să-i corespundem.

      Trebuie să ne amintim, când îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru”, că se cuvine să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu[11].

      Nu puteți să-l numiți pe Tatăl vostru „Dumnezeul a toată bunătatea” dacă păstrați o inimă crudă și neomenoasă; căci atunci nu mai aveți în voi pecetea bunătății Tatălui ceresc[12].

      Trebuie să contemplăm fără încetare frumusețea Tatălui și să ne pătrundem sufletul de ea[13].

2785. O inimă smerită și încrezătoare ne face „să ne întoarcem și să fim ca pruncii” (Mt 18, 3): pentru că Tatăl se dezvăluie celor „mici” (Mt 11, 25):

      Este o privire asupra lui Dumnezeu singur, o mare văpaie de iubire. Sufletul se topește în ea și se cufundă în dragostea sfântă și stă de vorbă cu Dumnezeu ca și cu propriul său Tată, foarte familiar, într-o gingășie a pietății cu totul aparte[14].

      „Tatăl nostru”: acest nume trezește în noi, în același timp, iubirea, afecțiunea în rugăciune (…) și speranța de a dobândi ceea ce suntem pe cale să cerem. (…) Căci ce poate El să refuze rugăciunii fiilor săi, atunci când le-a îngăduit deja să-i fie fii[15]?

III. Tatăl „nostru”

2786. Tatăl „nostru” se referă la Dumnezeu. Acest adjectiv, în ceea ce ne privește, nu exprimă posesia, ci o relație cu totul nouă față de Dumnezeu.

2787. Când spunem Tatăl „nostru”, recunoaștem mai întâi că toate făgăduințele sale de iubire, vestite prin Profeți, sunt împlinite în noul și veșnicul Legământ în Cristosul său: noi am devenit Poporul „său” și El este de acum înainte Dumnezeul „nostru”. Această relație nouă este o apartenență reciprocă, dăruită gratuit: prin iubire și fidelitate[16] trebuie să răspundem la „harul și adevărul” care ni s-au dat în Isus Cristos (In 1, 17).

2788. De vreme ce Rugăciunea Domnului este cea a Poporului său în „vremurile de pe urmă”, acest „nostru” exprimă și certitudinea speranței noastre în ultima făgăduință a lui Dumnezeu: în noul Ierusalim El îi va spune învingătorului: „Eu voi fi Dumnezeul lui, iar el va fi fiul meu” (Ap 21, 7).

2789. Rugându-ne Tatălui „nostru”, noi ne adresăm personal Tatălui Domnului nostru Isus Cristos. Nu divizăm divinitatea, pentru că Tatăl este „izvorul și Originea” ei, ci mărturisim astfel că, în veșnicie, Fiul este născut de El și că de la El purcede Duhul Sfânt. Nici nu confundăm persoanele, o dată ce mărturisim că suntem în comuniune cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos, în unicul lor Duh Sfânt. Sfânta Treime este de o ființă și nedespărțită. Când ne rugăm Tatălui, îl adorăm și îl slăvim împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

2790. Sub raport gramatical, „nostru” califică o realitate comună mai multora. Nu există decât un singur Dumnezeu și El este recunoscut drept Tată de cei care, prin credința în Fiul său unul-născut, sunt renăscuți de El prin apă și prin Duh[17]. Biserica este această nouă comuniune dintre Dumnezeu și oameni: unită cu Fiul unic, devenit „întâiul născut dintre mulți frați” (Rom 8, 29), ea este în comuniune cu unul și același Tată, într-unul și același Duh Sfânt[18]. Rugându-se „Tatăl nostru”, fiecare om botezat se roagă în această comuniune: „Mulțimea credincioșilor era o inimă și un suflet” (Fapte 4, 32).

2791. De aceea, cu toate împărțirile dintre creștini, rugăciunea către Tatăl „nostru” rămâne un bun comun și o chemare urgentă pentru toți cei botezați. Aflați în comuniune prin credința în Cristos și prin Botez, ei trebuie să fie părtași la rugăciunea lui Isus pentru unitatea discipolilor săi[19].

2792. În sfârșit, dacă ne rugăm cu adevărat „Tatăl nostru”, ieșim din individualism, pentru că iubirea pe care o primim ne eliberează de el. „Nostru” de la începutul Rugăciunii Domnului, ca și „nouă”, „noi”, „pe noi” din ultimele patru cereri, nu exclude pe nimeni. Ca el să fie spus în adevăr[20], dezbinările și antagonismele dintre noi trebuie să fie depășite.

2793. Cei botezați nu se pot să ruga la Tatăl „nostru” fără să-i aducă în fața lui pe toți cei pentru care El l-a dat pe Fiul său preaiubit. Iubirea lui Dumnezeu este fără hotar, și așa trebuie să fie și rugăciunea noastră[21]. Rugăciunea către Tatăl „nostru” ne deschide la dimensiunile iubirii lui manifestate în Cristos: a ne ruga cu/și pentru toți oamenii care nu-l cunosc încă, pentru ca ei să fie „strânși laolaltă în unitate”[22]. Această grijă dumnezeiască pentru toți oamenii și pentru toată creația i-a însuflețit pe toți marii rugători: ea trebuie să dilate rugăciunea noastră la spațiile nemărginite ale iubirii, atunci când cutezăm să spunem Tatăl „nostru”.

IV. „Care ești în ceruri”

2794. Această expresie biblică nu semnifică un loc („spațiul”), ci un fel de a fi; nu îndepărtarea lui Dumnezeu, ci maiestatea sa. Tatăl nostru nu se află „altundeva”, ci El este „dincolo de tot” ce putem concepe noi despre Sfințenia sa. Tocmai pentru că este de trei ori Sfânt, El este cât se poate de aproape de inima smerită și căită:

      Pe bună dreptate cuvintele „Tatăl nostru care ești în ceruri” se înțeleg despre inima celor drepți, unde Dumnezeu locuiește ca în templul său. Astfel, cel care se roagă va dori să-l vadă sălășluind și în sine pe Cel pe care îl invocă[23].

      „Cerurile” ar putea fi și cei care poartă imaginea lumii cerești, în care Dumnezeu locuiește și se preumblă[24].

2795. Simbolul cerurilor ne trimite la misterul Legământului, pe care-l trăim când ne rugăm Tatălui nostru. El se află în ceruri, acolo e Lăcașul său; Casa Tatălui este așadar „patria” noastră. Din această țară a Legământului ne-a surghiunit păcatul[25], iar convertirea inimii ne face să ne întoarcem către Tatăl, către cer[26]. Or, în Cristos sunt reconciliate[27] cerul și pământul, pentru că Fiul „a coborât din cer”, el singur, și ne duce înapoi acolo împreună cu El, prin Crucea, Învierea și Înălțarea sa[28].

2796. Când Biserica se roagă „Tatăl nostru care ești în ceruri”, ea mărturisește că noi suntem Poporul lui Dumnezeu, deja „așezați în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2, 6), ascunși „cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3, 3) și, totodată, „gemem în acest sălaș, dorind fierbinte să fim îmbrăcați cu locuința noastră cea din ceruri” (2 Cor 5, 2)[29]:

      Creștinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Ei își petrec viața pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului[30].

PE SCURT

2797. Încrederea simplă și filială, siguranța smerită și veselă sunt dispozițiile potrivite celui care se roagă „Tatăl nostru”.

2798. Noi putem să-l invocăm pe Dumnezeu drept „Tată”, pentru că ni l-a revelat Fiul lui Dumnezeu făcut om, în care, prin Botez, suntem încorporați și adoptați ca fii al lui Dumnezeu.

2799. Rugăciunea Domnului ne pune în comuniune cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos. În același timp, ea îl revelează pe om lui însuși[31].

2800. Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi voința de a-i semăna, precum și o inimă umilă și încrezătoare.

2801. Spunând Tatăl „nostru”, invocăm noul Legământ în Isus Cristos, comuniunea cu Sfânta Treime și iubirea divină care prin Biserică îmbrățișează lumea întreagă.

2802. Expresia „care ești în ceruri” nu desemnează un loc, ci maiestatea lui Dumnezeu și prezența lui în inimile celor drepți. Cerul, Casa Tatălui, constituie adevărata patrie către care tindem și căreia, de pe acum, îi aparținem.

Note

[1] Sf. Petru Chrysologul, Serm 71.
[2] Cf. Ef 3, 12; Evr 3, 6; 4, 16; 10, 19; 1 In 2, 28; 3, 21; 5, 14.
[3] 22. Tertullian, Or. 3.
[4] Cf. In 1, 1.
[5] Cf. 1 In 5, 1.
[6] Cf.1 In 1, 3.
[7] Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 3, 1.
[8] Sf. Ciprian, Dom. orat. 9.
[9] Cf. GS 22, § 1.
[10] Sf. Ambroziu, Sacr. 5, 19.
[11] Sf. Ciprian, Dom. orat. 11.
[12] Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in Ang. 7, 14.
[13] Sf. Grigore din Nyssa, Or. dom. 2.
[14] Sf. Ioan Cassian, Coll. 9, 18.
[15] Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 4, 16.
[16] Cf. Os 2, 21-22; 6, 1-6.
[17] Cf. 1 In 5, 1; In 3, 5.
[18] Cf. Ef 4, 4-6.
[19] Cf. UR 8, 22.
[20] Cf. Mt 5, 23-24; 6, 14-16.
[21] Cf. NA 5.
[22] Cf. In 11, 52.
[23] Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 5, 17.
[24] Sf. Ciril din Ierusalim, Catech. myst. 5, 11.
[25] Cf. Gen 3.
[26] Cf. Ier 3,19 – 4,1a; Lc 15, 18. 21.
[27] Cf. Is 45, 8; Ps 85, 12.
[28] Cf. In 12, 32; 14, 2-3; 16, 28; 20, 17; Efes 4, 9-10; Evr 1, 3; 2, 13.
[29] Cf. Fil 3, 20; Evr 13, 14.
[30] Scrisoarea către Diognet 5, 8-9..
[31] Cf. GS 22, § 1.