Mocirla păcatului de moarte

La poalele muntelui, în afara căii poruncilor, se află mocirla păcatului de moarte.

Ce este păcatul de moarte?

Este neascultarea, de bunăvoie, față de poruncile lui Dumnezeu în lucruri mari, sau, cum spune Augustin, este iubirea de sine până la a-l disprețui pe Dumnezeu.

"Cine sunt păcătoșii?", a fost întrebată într-o zi micuța Bernadeta Soubirous.

Ea a răspuns: "Sunt cei care iubesc păcatul!"

Păcătosul gândește: "chiar dacă Dumnezeu există, eu prefer să mă bucur de plăcerile acestui pământ", și trăiește ca și cum Dumnezeu nu ar exista, disprețuind iubirea și poruncile sale.

Celui care iubește păcatul, nici suferințele lui Isus pe cruce nu-i spun ceva, chiar dacă știe că, la fiecare păcat de moarte pe care îl face, el "îl răstignește din nou pe Isus în inima sa" (Evr 6,6).

Chiar dacă majoritatea tinerilor nu au făcut niciodată păcate de moarte (sau dacă le-au făcut, s-au eliberat repede de ele printr-o bună și sfântă Spovadă), din păcate, alți tineri și adulți trăiesc scufundați în mocirla urât mirositoare a păcatului de moarte: nu se mai roagă, nu mai merg la Liturghie, se revoltă împotriva părinților, blestemă, se droghează, fac fapte rele și, puțin câte puțin, nu mai simt remușcarea de a fi fără Dumnezeu și sunt chiar împotriva lui Dumnezeu, întocmai ca și bolnavii care nu mai reușesc să reacționeze la răul ce-i devorează.

Înfrângere umilitoare

În afară de aceasta, când un tânăr începe să uite de Dumnezeu și să caute în păcat propria lui fericire, își pierde însăși demnitatea sa de om și riscă falimentul total al vieții sale.

Sărăcia, o boală sau o nenorocire pot fi suportate cu demnitate; o calomnie ne poate face să suferim, dar lasă intactă stima pe care noi o avem față de noi înșine; căderea la un examen la care eram pregătiți bine ne rănește, dar nu ne face să ne simțim ca niște nemernici!

Păcatul, însă, – mai ales păcatul de necurăție – ne face vrednici de dispreț față de noi înșine, ne face să ne simțim învinși, niște incapabili.

Apoi, când repetarea păcatelor creează obișnuința pentru păcat, atunci se stinge în noi orice ideal spiritual și devenim sclavi ai patimilor trupului, reduși acum la nivelul animalelor pe care – așa cum spuneau păgânii – "natura le-a făcut înclinate și supuse plăceri lor simțurilor".

Pericol de moarte veșnică

Cine este scufundat în mocirla păcatului de moarte – și nu vrea să iasă din ea -, în afară de faptul că pierde viața lui Dumnezeu și bucuria infinită promisă de el în paradis, riscă în orice moment să se condamne pentru veșnicie la iad.

Când frații mănăstirii din Fossanova l-au întrebat pe marele teolog sfântul Toma de Aquino, care era pe moarte, care a fost lucrul ce l-a impresionat în modul cel mai neplăcut în viață, sfântul a răspuns: "A fost faptul să văd atâtea persoane care, știind că dintr-un moment în altul pot fi chemate la tribunalul lui Dumnezeu, au continuat să trăiască în păcat de moarte!"

"Trebuie să te cutremuri – gemea sfântul Paroh de Ars – la gândul că, pentru un blestem, pentru o Liturghie neglijată, pentru un gând rău, pentru două minute de plăcere, poți să pierzi pe Dumnezeu, sufletul, cerul și să meriți infernul pentru totdeauna! (Monnin, Duhul, pag. 106).