Glosar

Litera A

Abate – Superiorul unei mănăstiri autonome.

Agheasmă – Apă sfințită.

Altar – Masă din piatră naturală sau din alt material nobil, solid și lucrat artistic, pe care se celebrează sfânta Liturghie. Altarul poate fi fix sau mobil. Cel fix trebuie să fie consacrat conform normelor liturgice; cel mobil trebuie consacrat sau cel puțin binecuvântat.

Amvon – Loc ridicat, înconjurat de un perete rotund sau poligonal din piatră sau lemn, situat în prezbiteriu, de unde sunt proclamate, în cadrul celebrărilor liturgice, lecturile, psalmul responsorial și preconiul pascal. Tot aici pot avea loc omilia și rugăciunea credincioșilor. Numeroase biserici vechi aveau două amvoane: unul pentru epistolă și alte lecturi și altul pentru Evanghelie și omilie. Începând cu Evul Mediu târziu, amvonul este situat în nava centrală a bisericii, e ridicat mai sus și devine locul potrivit pentru oratoria sacră. În urma reformei liturgice înfăptuite de Conciliul al II-lea din Vatican, amvonul este adus din nou în prezbiteriu.

Anatemă – Formă solemnă de excomunicare sau excludere din comunitatea eclezială.

Apocrife (cărți) – Denumire dată scrierilor religioase ebraice (apărute în secolul al II-lea î.C.) și celor creștine (apărute în primele secole d.C.), care nu au fost introduse în canonul Sfintei Scripturi. Câteva exemple: Viața lui Adam și Eva; Testamentul lui Iob; Psalmii lui Solomon; Evanghelia lui Petru, Evanghelia celor doisprezece Apostoli, Apocalipsul lui Petru.

Apologetică – Parte a teologiei care are ca obiect justificarea și apărarea credinței creștine.

Apostat – Creștin care își părăsește religia.

Apostazie – În sens strict, înseamnă părăsirea totală a credinței creștine de către o persoană botezată în Biserica Catolică sau de către una care a fost primită în sânul ei după ce a fost botezată în mod valid în altă Biserică sau comunitate eclezială care nu este în comuniune cu Biserica Catolică.

Arhiepiscop – La început, titlul pe care îl aveau episcopii ce păstoreau Biserici particulare mai importante. Începând din Evul Mediu, titlul pe care îl au mitropoliții, episcopii secretari ai diferitelor congregații ale Curiei romane, legații papali, precum și unii episcopi ca titlu onorific și personal.

Azimă – Pâine nedospită folosită de evrei la sărbătoarea Paștelui, de Isus Cristos la Cina cea de taină (când a fost instituită Euharistia) și de Biserica Romano-Catolică la celebrarea sfintei Euharistii.

Litera B

Baptisteriu – Locul destinat celebrării Botezului. În vechime era o construcție mică de formă rotundă sau poligonală, situată în apropiere de biserică, ce avea în mijloc o mică piscină adâncă de aproximativ 70 cm. Actualmente este un spațiu sau o capelă mică, situată de obicei la intrarea în biserică, în care se păstrează apa de botez.

Biblie – Denumire dată ansamblului celor 73 de scrieri sacre, inspirate de Dumnezeu, dintre care 46, de origine ebraică, formează Vechiul Testament, iar 27, de origine creștină, formează Noul Testament.

Bulă – Mic disc de plumb, marcat cu inițialele numelui papei, care se folosește pentru înscrisurile pontificale cele mai importante și care este prins de document cu fire de mătase. Deseori este înlocuit cu un sigiliu de ceară roșie; însuși documentul papal care poartă acest sigiliu (scrisori apostolice, constituții apostolice). Cel mai vechi "plumb" papal cunoscut este cel al Papei Agapit (553), păstrat în copie desenată. Cel mai vechi "plumb" original este cel al Papei Adeodatus (615-618), păstrat la Vatican.

Litera C

Calendar gregorian – Calendarul nou, întocmit din ordinul Papei Grigore al XIII-lea, în care s-au adăugat cele zece zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian (anul 45 î.C.), trecându-se imediat de la 4 la 15 octombrie. A intrat în vigoare în anul 1582.

Cancelar – Cleric sau laic care se îngrijește de redactarea actelor Curiei diecezane și de păstrarea lor în arhive.

Canon – Denumire dată, încă din primele veacuri, legilor și regulilor ecleziastice.

Canon biblic – Lista oficială a celor 73 de scrieri sacre care formează Biblia și pe care Biserica le consideră ca fiind inspirate de Dumnezeu.

Cardinal – Începând din secolul al V-lea, titlul dat la Roma unor preoți și diaconi, iar din secolul al VIII-lea, și episcopilor celor șapte dieceze din suburbii. Începând din secolul al XI-lea, titlul de cardinal a fost rezervat numai membrilor unui colegiu special care avea misiunea de a-l ajuta pe papa în conducerea întregii Biserici. Actualmente, cardinalii au sarcina de a-l alege pe pontiful roman și de a-l ajuta fie în mod colegial, fie personal, îndeplinind diferite oficii în cadrul Curiei romane.

Castitate – Virtutea prin care omul își stăpânește și reglementează dorința sexuală conform exigențelor rațiunii. Castitatea implică ucenicia stăpânirii personale de sine, formarea caracterului și spiritul de jertfă. De aceea, vegherea, prudența, rugăciunea și recurgerea la sacramentele Pocăinței și Euharistiei constituie condiții absolut necesare pentru o maturizare creștină a sexualității.

Catacombe – Galerii subterane romane, cu mai multe etaje, cu antreuri și săli, apărute în secolul al II-lea d.C. Aici erau înmormântați creștinii în primele secole, îndeosebi în perioada persecuțiilor, și tot aici aveau loc uneori diferite celebrări liturgice. Mormintele erau săpate în pereții galeriilor și închise apoi cu o placă de marmură sau cu cărămizi. Între cele mai cunoscute sunt catacombele sfântului Calixt, ale sfintelor Domitila și Priscila și ale sfântului Sebastian. În catacombe se găsesc numeroase vestigii ale credinței Bisericii primare: fresce, decorațiuni, inscripții, deosebit de importante pentru arheologia creștină.

Catecumen – Denumire rezervată adulților care se instruiesc în învățătura creștină și în practicarea moralei creștine, în vederea primirii sacramentului Botezului.

Catedrală – Biserica principală a unei dieceze, în care se află tronul episcopului diecezan. Mai este numită și dom, casa lui Dumnezeu prin excelență. A nu se confunda cu o biserică mare, întrucât catedrala poate avea și dimensiuni mici.

Catehet – Credinciosul care, având o maturitate umană și creștină de bază, precum și o anumită competență pastorală, promovează și conduce, în numele comunității ecleziale din care face parte și cu mandatul episcopului diecezan, un curs organic și progresiv de instruire creștină, pentru un anumit grup de persoane.

Catehism – 1. Instruirea orală cu privire la adevărurile esențiale ale religiei creștine, făcută, după Botez, copiilor, tinerilor și adulților. 2. Cartea care conține adevărurile fundamentale ale credinței creștine, învățăturile morale și principalele rugăciuni.

Cezaropapism – Termen introdus în secolul al XVIII-lea pentru a indica regimul politicoecleziastic sau sistemul de relații caracterizat de dominația statului (care mărturisește deschis religia creștină) asupra Bisericii, întrucât monarhul, atribuindu-și o misiune religioasă și o supremație asupra organizării ecleziastice, pune sub controlul său funcțiile spirituale ale Bisericii de a învăța, de a sfinți și de a păstori. Cezaropapismul este amestecul statului în treburile interne ale Bisericii, sub pretextul apărării intereselor credincioșilor.

Clauzură – Loc din mănăstire rezervat călugărilor, în care străinii nu au acces și din care călugării nu pot ieși în mod liber.

Cler – Totalitatea slujitorilor hirotoniți: diaconi, preoți, episcopi.

Conciliu – Adunare legitimă a episcopilor, păstori ai Bisericii, în care se discută și se hotărăște în mod colegial în probleme privind credința și morala, organizarea pastorală și disciplinară a Bisericii.

Conciliu ecumenic – Adunarea tuturor episcopilor din Biserica întreagă, care, împreună cu papa și sub autoritatea papei, discută și hotărăsc în mod colegial în probleme care privesc credința și morala, precum și organizarea pastorală și disciplinară a Bisericii universale. Numai pontiful roman are dreptul să convoace conciliul, să-l prezideze personal sau prin alții, să-l transfere, să-l întrerupă sau să-l dizolve, să stabilească problemele ce trebuie tratate și normele ce trebuie observate și să aprobe toate decretele. Biserica Catolică acceptă 21 de concilii ecumenice: de la Conciliul I din Niceea (325) la Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965).

Conclav – Termenul înseamnă atât locul unde se adună cardinalii pentru alegerea unui nou papă și unde locuiesc zi și noapte până la terminarea alegerii, cât și adunarea cardinalilor care efectuează alegerea.

Litera D

Delegat apostolic – În sens strict, legat al papei. În sens larg, orice persoană învestită cu o misiune specială din partea Scaunului Apostolic.

Doctorii Bisericii (Învățătorii Bisericii) – Titlu onorific conferit atât sfinților părinți ai Bisericii, cât și altor teologi care s-au remar cat prin sfințenia vieții și prin credința adevărată expusă în operele lor.

Dogmă – Adevăr revelat de Dumnezeu și propus cu autoritate de magisteriul Bisericii spre a fi crezut de toți credincioșii din toate timpurile. Dogmele sunt făclii pe calea credinței noastre, o luminează și îi dau siguranță. și, reciproc, dacă viața noastră este dreaptă, mintea și inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinței (CBC 89). Negarea unei dogme înseamnă erezie.

Litera E

Enciclică – Denumire dată, începând din secolul al XVIII-lea, scrisorilor publice adresate de papa întregii Biserici, care conțin chestiuni de ordin doctrinal, moral sau social. O enciclică are ca titlu primele două sau trei cuvinte cu care începe și care sintetizează conținutul (incipit).

Erezie – Negarea cu încăpățânare, după primirea Botezului, a unui adevăr de credință revelat de Dumnezeu și definit de Biserică, sau îndoiala constantă față de un asemenea adevăr.

Euharistie – Termen folosit pentru întreaga celebrare a sfintei Liturghii, dar îndeosebi pentru partea a doua, care urmează după celebrarea cuvântului și culminează cu consacrarea pâinii și vinului care sunt transformate în trupul și sângele lui Cristos, și se termină cu împărtășania. Euharistia este jertfa lui Cristos de pe Calvar, care devine prezentă pe altar. De aceea, se mai numește și sfânta Jertfă sau Jertfa sfintei Liturghii. Cristos a făcut din Euharistie memorialul morții și învierii sale, adică reactualizarea sau aducerea lor în prezent.

Excomunicare – Pedeapsă canonică prin care un credincios catolic care săvârșește un delict este exclus din comunitate. Totuși, această excludere nu înseamnă separare de Cristos sau de Biserica trup mistic, ci numai de Biserica trup juridico-social. Unirea juridică sau externă cu Biserica încetează printr-o măsură legitimă luată de autoritatea competentă, care îl privează pe credincios de anumite drepturi proprii (de ex., primirea sfintelor sacramente).

Litera F

Fideism – Refuz de a folosi rațiunea în domeniul cunoașterii religioase. Această mișcare filozofico-teologică a apărut în Franța la începutul secolul al XIX-lea ca o reacție la raționalismul și iluminismul din secolul precedent. Principala caracteristică a acestei mișcări a constat într-o critică puternică față de rațiunea umană (devenită criteriu unic de adevăr la enciclopediști), în favoarea exaltării exagerate a credinței, capabilă de a recunoaște adevărul Revelației fără ajutorul semnelor exterioare sau al motivelor credibilității. Fideismul a fost condamnat de Biserică.

Filioque – Prin această expresie se afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul și că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt întru totul egale.

Litera H

Hagiograf – 1. Autorul omenesc al unei cărți biblice. 2. Autor de biografii ale sfinților. 3 . Specialist în hagiografie.

Hermeneutică – (din gr. hermeneuéin, a explica). Știința interpretării textelor vechi, în special biblice.

Litera I

I.H.S. – Prescurtare a cuvintelor latinești Jésus Hóminum Salvátor (Isus, Mântuitorul oamenilor). A fost răspândită începând din secolul al XIV-lea.

Impunerea mâinilor – Gest liturgic care constă în a întinde asupra cuiva sau a ceva, ori a pune pe capul cuiva fie ambele mâini, fie numai mâna dreaptă, în cadrul celebrării unor sfinte sacramente. Impunerea mâinilor este facultativă la Botez, dar obligatorie la Mir, la epicleza euharistică, la Preoție, la Spovadă și la Ungerea bolnavilor. Hirotonirea diaconilor și a preoților, precum și consacrarea episcopilor au loc prin impunerea mâinilor episcopului și prin rostirea unei rugăciuni speciale.

Indulgență – Iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele deja iertate în ce privește vinovăția, pe care un credincios, dispus cum se cuvine și îndeplinind anumite condiții stabilite, o dobândește prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte și aplică cu autoritate tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților.

Infailibilitate – Imposibilitatea de a greși în materie de credință și morală. Nu imposibilitatea de a păcătui, ci imposibilitatea de a învăța ceva greșit. Pentru a păstra Biserica în puritatea credinței transmise de apostoli, Cristos, care este Adevărul, a voit să confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. Prin simțul supranatural al credinței, poporul lui Dumnezeu aderă neclintit la credință sub călăuzirea magisteriului viu al Bisericii. Misiunea magisteriului este legată de caracterul definitiv al legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu poporul său; el trebuie să-l apere de devieri și de slăbiciuni și să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credința autentică. Sarcina pastorală a magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează.

Litera J

Jubileu – În Vechiul Testament era anul sabatic ce se celebra o dată la cincizeci de ani, adică după șapte grupe de câte șapte ani, an de iertare generală a datoriilor, a pedepselor și a greșelilor (cf. Lev 25,8-22). Începând de la 1300, pe timpul pontificatului Papei Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), s-a introdus în Biserica Catolică obiceiul celebrării anului sfânt al mântuirii (jubileul), mai întâi o dată la o sută de ani, apoi mai des, iar actualmente o dată la douăzeci și cinci de ani. Cu prilejul jubileului, Biserica acordă indulgența plenară solemnă tuturor credincioșilor care se spovedesc, se împărtășesc și îndeplinesc rugăciunile prescrise.

Litera L

Laic – Creștinul care nu este nici cleric, nici călugăr.

Legat papal – Episcop căruia îi este încredințată misiunea de a-l reprezenta pe pontiful roman pe lângă Bisericile locale dintr-o anumită țară și pe lângă state și autorități publice.

Litera M

Magisteriu – Putere acordată de Cristos apostolilor și succesorilor lor, adică papei și episcopilor în comuniune cu papa, de a expune, de a păstra și de a apăra învățătura Revelației în mod autentic, iar în anumite cazuri, în mod infailibil, prezentând-o ca obiect al credinței pentru dobândirea mântuirii.

Martir – Creștin care este ucis datorită credinței și dragostei sale față de Cristos.

Mitropolit – Arhiepiscop care prezidează o provincie ecleziastică. Acest oficiu este anexat scaunului arhiepiscopal stabilit sau aprobat de papa. În diecezele sufragane, mitropolitul are datoria să vegheze ca disciplina ecleziastică și credința să fie respectate cu grijă; să facă vizita canonică în cazul în care sufragantul a neglijat-o, bineînțeles, cu aprobarea Scaunului Apostolic; să numească administratorul diecezan în cazul în care Colegiul consultanților nu l-a ales în termen de opt zile de la aflarea vacanței scaunului episcopal. Mitropolitul nu are nici o altă jurisdicție în diecezele sufragane, în schimb, poate celebra funcțiuni sacre în toate bisericile, ca și episcopul diecezan în propria dieceză.

Monah – Persoană care a îmbrățișat viața monahală; membrul unui ordin monahal.

Litera N

Neofit – Denumire dată unui adult botezat de curând (cf. 1Tim 3,6).

Novice – În institutele călugărești, persoana care se pregătește să îmbrățișeze viața călugărească. Pregătirea durează cel puțin un an și cel mult doi, conform constituțiilor fiecărui institut, într-o casă a institutului destinată special acestui scop, sub conducerea unui maestru de novici.

Nunțiu – Legat papal cu rang de ambasador și cu dreptul de a fi decan al corpului diplomatic în țara unde este acreditat.

Litera O

Omilie – Predică ținută în cadrul celebrărilor liturgice, după citirea Evangheliei, în care slujitorul competent (episcopul, preotul sau diaconul) vestește, explică și preamărește misterul creștin care se celebrează, pentru ca credincioșii să-l accepte cu iubire, să-l trăiască personal și să-l mărturisească în lume. De obicei, la omilie este comentată și aprofundată tema principală a lecturilor biblice.

Litera P

Patriarh – În Biserica latină, titlul de patriarh este un titlu onorific și deci nu comportă niciun fel de jurisdicție, în afară de cazul când se constată că unii patriarhi au o oarecare putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate. Există trei patriarhi onorifici: patriarhul de Ierusalim, patriarhul de Lisabona și patriarhul de Veneția.

Patristică – Studiul teologiei sfinților părinți. Deseori acest termen a fost înțeles, în mod greșit, ca fiind sinonim cu patrologie.

Patrologie – Studiul vieții și operei Sfinților Părinți.

Pneumatologie – Parte a teologiei dogmatice care tratează despre Duhul Sfânt.

Preconiul pascal – Cântare de laudă din cadrul părții întâi a celebrării liturgice din noaptea Învierii Domnului, parte intitulată "Începutul solemn al Vegherii sau ritul luminii". La terminarea procesiunii cu lumânarea pascală, se așază lumânarea în sfeșnicul pregătit în mijlocul prezbiteriului, se incenzează și se cântă de către preot sau diacon vestirea solemnă a învierii. Credincioșii stau în picioare ținând în mână lumânarea aprinsă.

Primat papal – Puterea de jurisdicție pe care o are, în întreaga Biserică, papa, episcopul Romei, succesorul sfântului apostol Petru. Puterea pontifului roman inclusă în primat este: supremă, adică superioară oricărei alte puteri ecleziastice pe acest pământ; deplină, adică se extinde nu numai asupra credinței și moralei, ci și asupra disciplinei și conducerii în Biserică; imediată, adică nu necesită intermediari; universală, adică se extinde atât asupra Bisericii universale, cât și asupra fiecărei Biserici particulare.

Provincial – Superiorul unei provincii călugărești.

Provincie călugărească – O parte a unui institut călugăresc formată din unirea mai multor case, care, înființată în mod canonic conform constituțiilor institutului, este condusă de un superior propriu numit provincial.

Litera S

Sacramentalii – Semne sacre înființate de Biserică, prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, sunt semnificate și, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obținute efecte, mai ales, spirituale.

Sacramente – Semne sau realități vizibile, materiale, care exprimă și produc un efect supranatural numit har. Sunt instituite de Isus Cristos și încredințate Bisericii pentru sfințirea oamenilor. Fiecare sacrament conține un element vizibil (de ex., apa, vinul, impunerea mâinilor etc.) și un element invizibil (harul). Există șapte sacramente sau taine: trei sunt numite sacramentele inițierii creștine (Botezul, Confirmațiunea și Euharistia), două sunt numite sacramentele de vindecare (Pocăința și Ungerea bolnavilor), iar două sunt numite sacramentele de slujire a comuniunii (Preoția și Căsătoria), adică sunt rânduite spre mântuirea aproapelui, conferă o misiune specială în Biserică și slujesc la edificarea poporului lui Dumnezeu. Celebrate cum se cuvine în credință, sacramentele conferă harul pe care îl semnifică. Ele sunt eficiente, pentru că în ele acționează însuși Isus Cristos. Preotul sau celebrantul nu este decât un instrument în mâinile lui Cristos. Sacramentele acționează în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos săvârșite o dată pentru totdeauna și nu sunt realizate de sfințenia omului care dă sau primește, ci de puterea lui Dumnezeu. Totuși, roadele sacramentelor depind și de dispozițiile celui care le primește.

Schismă – Denumire dată oricărei rupturi a unității Bisericii. Conform dreptului canonic, schisma este "refuzul din partea unui creștin catolic de a se supune suveranului pontif (papa) sau refuzul de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuși papei".

Scriitori bisericești – Scriitori care au trăit în primele veacuri ale Bisericii, dar care nu se caracterizează în totalitate prin dreapta credință sau prin sfințenia vieții, ca în cazul sfinților părinți.

Scrisoare apostolică – Orice document emis de papa, care conține fie norme disciplinare, fie alte decizii, cum ar fi: numirea de sfinți patroni, promovarea de noi fericiți, înființarea de noi nunțiaturi etc.

Sfinții părinți – Învățătorii adevăratei credințe care au trăit în primele veacuri. Se numesc "sfinți părinți" pentru că au fost instrumentele Duhului Sfânt prin care au fost explicate Scripturile Sfinte și au fost precizate normele religiei creștine. Din punct de vedere teologic, sfinții părinți, numiți și Părinții Bisericii, se caracterizează prin dreapta credință, prin sfințenia vieții, prin vechime și prin faptul că sunt aprobați de Biserică fie în mod expres, fie în mod tacit. În Occident perioada patristică se încheie cu sfântul Grigore cel Mare (†604) și sfântul Isidor de Sevilla (†636), iar în Orient cu sfântul Ioan Damaschinul (†749).

Simbolul credinței – Simbolul credinței este, pe de o parte, un semn de recunoaștere și de comuniune între creștini, iar pe de altă parte, culegerea principalelor adevăruri de credință. Încă de la început, Biserica apostolică, adică cea din timpul apostolilor, și-a asumat și a transmis credința în formule scurte, normative pentru toți (cf. Rom 10,9). Dar de foarte timpuriu Biserica a voit și să adune esențialul credinței sale în sinteze organice și articulate, destinate, în special, candidaților la Botez. Aceste sinteze ale credinței sunt numite "mărturisiri de credință", pentru că ele rezumă credința pe care o mărturisesc creștinii. Simbolul niceno-constantinopolitan ("Crezul") este rodul primelor două concilii ecumenice (325 și 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient și Occident. Este recitat sau cântat la sfânta Liturghie.

Simonie – Cumpărarea unui bun spiritual, sau legat de cel spiritual, cu bani sau alte bunuri materiale, cum a încercat să facă Simon Magul (de aici denumirea de "simonie"), despre care vorbește Cartea Faptele Apostolilor (8,1-19). Vinderea sau cumpărarea unui sacrament (de ex., sfânta Preoție), a unui oficiu ecleziastic (de ex., oficiul de paroh), a unui obiect consacrat sau binecuvântat pe motivul că e binecuvântat sau consacrat (de ex., un potir).

Sinod – Adunarea episcopilor și a altor credincioși, în cadrul căreia sunt dezbătute probleme privind învățătura, morala și activitatea pastorală a Bisericii.

Litera T

Tiară – Acoperământ pentru cap, format din trei coroane suprapuse, cu care erau încoronați papii și pe care îl purtau la diferite ocazii solemne neliturgice. Începând din secolul al XI-lea, acoperământul liturgic este mitra. Tiara era simbolul puterii vremelnice a papilor. Prima coroană apare în timpul lui Inocențiu al III-lea (sfârșitul secolului al XII-lea); a doua în timpul lui Bonifaciu al VIII-lea (sfârșitul secolului al XIII-lea), iar a treia în timpul papilor de la Avignon (secolul al XIV-lea). Începând cu Papa Paul al VI-lea (1963-1978), papii au renunțat la tiară. Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea au renunțat și la orice fel de încoronare la începutul pontificatului lor.

Triduum – Sunt trei zile consecutive în care au loc rugăciuni sau celebrări speciale. Cel mai important este triduum-ul pascal.

Litera V

Vot – Făgăduință deliberată și liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil și superior. Votul este: 1. public, dacă este acceptat de superiorul legitim în numele Bisericii (așa cum sunt voturile făcute de călugări sau călugărițe); 2. privat, dacă e făcut înaintea lui Dumnezeu, fără intervenția vreunui superior în numele Bisericii; 3. solemn, dacă este recunoscut ca atare de Biserică (așa cum sunt voturile depuse de membrii ordinelor călugărești); 4. simplu, în toate celelalte cazuri; 5. personal, când are ca obiect o acțiune (de ex., rugăciuni, posturi etc.); 6. real, dacă are ca obiect un lucru (de ex., pomană); 7. mixt, care are ca obiect atât o acțiune, cât și un lucru (de ex., a face un pelerinaj pentru a duce o ofertă); 8. temporar, adică făcut pentru un anumit timp; încetează la terminarea timpului fixat; 9. perpetuu, adică pentru toată viața; încetează prin dispensă sau prin comutare.

Vulgata – Denumirea dată traducerii Sfintei Scripturi în limba latină (Vechiul Testament din ebraică, iar Noul Testament din greacă), făcută de sfântul Ieronim între anii 390-405. Conciliul din Trento (1545-1563) a declarat Vulgata drept Biblie oficială, întrucât este strâns legată de tradiția Bisericii.