Meniu

Căinţa şi propunerea

60. Ce este căinţa?

Căinţa este o durere a sufletului şi o ură împotriva păcatelor făcute, cu propunerea de a nu mai păcătui.

EXPLICAŢIE: Când un copil supără pe părinţi, aceştia nu-l iartă până ce el nu le arată că-i pare rău de supărarea pricinuită. Tot aşa şi noi prin păcate am supărat pe Tatăl nostru ceresc, de aceea se cuvine, şi este chiar drept, pentru ca să dobândim iertarea, să-i arătăm că avem căinţă, adică ne pare rău că l-am supărat şi urâm păcatele aşa că am voi să le distrugem dacă ne-ar fi cu putinţă; dar, dacă acum nu putem face să nu le fi săvârşit, cel puţin să făgăduim a nu le mai face pe viitor.

61. Este de-ajuns să ne căim de păcate numai cu gura?

Nu este destul ca să ne căim de păcate numai cu gura, dar trebuie să ne căim din toată inima, căinţa trebuie să fie lăuntrică.

EXPLICAŢIE: Păcatul este un gând, o vorbă, o faptă împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dacă noi ne-am căi numai cu gura de acest rău, ar fi ca şi cum n-am avea nici o părere de rău. De aceea Sfântul Duh zice: «Întoarceţi-vă spre mine cu toată inima voastră… şi rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele». (Ioel II. 12-13)

62. Trebuie să ne căim de toate păcatele făcute?

Da, trebuie să ne căim cel puţin de toate păcatele de moarte, adică căinţa trebuie să fie universală.

EXPLICAŢIE: Dacă numai de un singur păcat de moarte nu ne căim, nu putem dobândi iertarea, căci harul lui Dumnezeu nu se poate împărţi, ori îl dobândim întreg ori deloc. Dumnezeu nu poate fi împreună cu păcatul de moarte, căci acesta este ofensa cea mai mare, ce poate să i se facă. De aceea, până când din inimă nu se urăsc toate păcatele de moarte, nu se dobândeşte harul lui Dumnezeu, şi prin urmare nici spovada făcută cu o astfel de căinţă, nu este bună.

Pilde

Idolii lui Cromaţiu. Pe timpul împăratului Deocleţian, Cromaţiu fost prefect al Romei, era necăjit de podagră. Aflând că Trancviliu se însănătoşi, primind Botezul, chemă pe sf. Sebastian. Acesta îi zise, că dacă vrea să se vindece, trebuie să creadă în Isus Cristos, să se boteze şi să distrugă idolii ce-i avea. Cromaţiu consimţi dar nu i-a fost mai bine. Dar Sfinţii îi ziseră clar că ori nu avea credinţă în Isus Cristos, ori mai ţinea ascuns vre-un idol. Atunci Cromaţiu mărturisi că avea într-o odăiţă o edicolă de cristal, care o păstrase pentru că e preţioasă şi era o podoabă pentru casă. Sfinţii îl convinseră că Dumnezeu tocmai de aceea nu-l însănătoşi. Cromaţiu distruse şi acea edicolă, şi pe loc a fost însănătoşit. Tot aşa numai un singur păcat de moarte, de care păcătosul nu se căieşte, împiedică însănătoşirea sufletului, adică nu primeşte harul lui Dumnezeu.

63. Cum trebuie să mai fie căinţa?

Căinţa mai trebuie să fie şi suprafirească adică pentru că am supărat pe Dumnezeu sau pentru că ne-am făcut vrednici de iad.

EXPLICAŢIE: Nu trebuie să ne căim de păcate pentru că ele ne-au pricinuit vreo pagubă sau ruşine; căci atunci această căinţă nu atinge pe Dumnezeu, pe care l-am supărat, şi de aceea nu ne foloseşte nimic pentru mântuire. Păcatul este ofensa lui Dumnezeu şi de aceea trebuie să ne căim pentru că l-am supărat pe El.

Pilde

După moarte. Un tânăr trăise o viaţă stricată şi scandaloasă în oraşul său. Lovit de o boală primejdioasă a făcut o spovadă generală din toată viaţa, şi primi sfintele Taine plângând. După moartea lui toţi rămaseră edificaţi şi mulţumeau lui Dumnezeu. Trecând câteva zile, el se arătă unui prieten de-al său şi plângând îi zise, că era condamnat la iad: «Cum se poate aceasta, întrebă prietenul, odată ce te-ai căit ţi-ai plâns păcatele înainte de moarte?». Iar el răspunse: «Ah! Dacă căinţa mea ar fi fost sinceră (adevărată). Din contra durerea mea a fost numai naturală: m-am căit numai pentru că moartea era aproape şi nimic mai mult. De aceea lacrimile acelea nu mi-au folosit la nimic şi eu sunt condamnat». Dădu un urlet îngrozitor şi dispăru.

(Cesario Arvisenit)

Practică: După cercetarea cugetului să nu spui numai cu gura un act de căinţă sau altă rugăciune ci gândeşte-te că prin păcate ai supărat pe Bunul Dumnezeu. De aceea Lui să-i ceri iertare, ca copilul de la părinţii săi.

64. De câte feluri este căinţa?

Căinţa este de două feluri: desăvârşită şi nedesăvârşită.

65. Când este căinţa nedesăvârşită?

Căinţa este nedesăvârşită, când ne căim de păcatele noastre, pentru că prin ele am pierdut Împărăţia Cerului, şi ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică a Iadului.

EXPLICAŢIE: Când ne căim pentru că prin păcate am pierdut Cerul şi ne-am făcut vrednici de iad, căinţa aceasta este imperfectă sau nedesăvârşit pentru că urâm păcatul de frica pedepselor lui Dumnezeu, şi prin urmare pentru un oarecare interes propriu. Totuşi prin această căinţă dobândim iertare dar numai în sacramentul Pocăinţei.

66. Când este căinţa desăvârşită?

Căinţa este desăvârşită, când ne căim de păcatele noastre:

1) pentru că prin ele am mâniat pe Dumnezeu de la care avem toate bunurile şi care ne iubeşte mai mult decât cel mai bun părinte;

2) pentru că prin păcatele noastre am mâniat pe Isus Cristos, care s-a făcut om, a suferit şi a murit pe cruce pentru noi.

EXPLICAŢIE: Această căinţă este perfectă sau desăvârşită pentru că ne căim de păcate pentru că prin ele am supărat pe Dumnezeu, Tatăl nostru, care din iubire nea făcut şi ne-a dat nenumărate haruri. Prin urmare această căinţă trebuie să izvorască din dragostea către Dumnezeu Tatăl şi către Dumnezeu Fiul, adică Isus Cristos, care, răscumpărându-ne din păcate, ne-a arătat cea mai mare dragoste, ce poate avea un Dumnezeu pentru oameni.

67. Ce dobândim prin căinţa desăvârşită unită cu dorinţa de a ne spovedi?

Prin căinţa desăvârşită unită cu dorinţa de a ne spovedi, dobândim îndată iertarea păcatelor.

EXPLICAŢIE: Căinţa desăvârşit ne dobândeşte iertarea păcatelor, pentru că, precum am spus mai sus, izvorăşte din dragoste; însuşi Isus Cristos a spus despre Magdalena că i s-au iertat multe păcate pentru că a iubit mult. Dar cine a făcut într-adevăr o căinţă perfectă şi a obţinut iertarea păcatelor, rămâne dator să-şi mărturisească aceleaşi păcate, când va avea ocazia. Dumnezeu i-a iertat păcatele cu condiţia ca păcătosul să se supună perfect voinţei lui, care este ca să-şi mărturisească păcatele, dacă vrea să se mântuiască.

Pilde

Durerea Sf. Petru. Căinţa Sf. Petru, pentru că se lepădase de trei ori de Cristos, a fost desăvârşită. Nu a fost nici ameninţarea, nici frica de pedeapsa care l-a mişcat să se căiască, ci o privire a lui Isus a fost de ajuns. În Evanghelia Sf. Luca c. 22 v. 61, scrie: «Domnul s-a întors să privească pe Petru şi… Petru ieşi afară şi plânse amar».

Amintirea dragostei lui Isus şi a nerecunoştinţei sale au fost pricina durerii lui. A primit iertarea deplină de greşeala sa, dar şi-a plâns păcatul pentru toată viaţa. Pe obrazul lui din amândouă părţile se formară ca două şănţuleţe din pricina lacrimilor ce le vărsa într-una.

68. Pentru ca spovada să fie bună este de trebuinţă căinţa desăvârşită?

Pentru ca spovada să fie bună, ajunge căinţa nedesăvârşită.

EXPLICAŢIE: Această căinţă nedesăvârşită, cum s-a spus mai spus, izvorăşte dintr-un interes propriu al nostru, că ne temem de pedepsele lui Dumnezeu, sau, considerând urâciunea păcatului, ne este ruşine să ştim că suntem pătaţi de aşa ceva. S-ar putea asemăna aceasta cu un fitil, care îndată se aprinde, dacă îi dăm foc; tot aşa această căinţă slabă se aprinde în sacramentul Pocăinţei şi prin absolvire (dezlegare) nimiceşte orice pată a păcatului.

Pilde

Sf. Francisc de Sales spovedea într-o zi o persoană, care acuza cu indiferenţă păcatele cele mai mari ce le făcuse. Penitentul îl întrebă: «Părinte, îţi este rău?». «Nu, nu mi-e rău, dar ţie îţi este rău». Persoana aceea nu înţelese, şi urmă spovada cu indiferenţă ca şi mai înainte. Sfântul Arhiepiscop nu mai putea şi plângea mereu. Celălalt îl întrebă din nou pentru ce plânge: «Ah! Adăugă sfântul, plâng pentru că tu nu plângi». La aceste cuvinte penitentul înţelese starea sufletului său, adică faptul că nu avea nici o căinţă, şi fiind mişcat, îşi mărturisi păcatele cu lacrimi în ochi. Sfântul îi dădu dezlegare, iar apoi îl îmbrăţişă, îndemnându-l să fie statornic în bine.

(Viaţa sf. Francisc)

Practică: Caută să mergi la spovadă cu o adevărată durere de păcatele făcute, altfel zadarnică e mărturisirea ta.

69. În afară de sacramentul Pocăinţei, când trebuie să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită?

În afară de sacramentul Pocăinţei, trebuie să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită când ne aflăm în primejdie de moarte, însă e bine s-o trezim ori de câte ori am avut nefericirea să facem un păcat de moarte, şi nu avem prilej de a ne mărturisi.

EXPLICAŢIE: Dumnezeu în bunătatea sa ne-a dat sacramentul Pocăinţei pentru iertarea păcatelor, dar când e cu neputinţă a ne spovedi, ne-a lăsat căinţa desăvârşită, altfel El n-ar fi asigurat bine mântuirea noastră, pentru că într-un caz de moarte neaşteptată, fiind omul în păcate, nu s-ar putea mântui, neavând aproape un preot.

Pilde

I. David săvârşise mari păcate şi trăia ca şi cum n-ar fi fost nimic. Dumnezeu îi trimise pe profetul Natan, care îl dojeni pentru fărădelegile lui şi îl ameninţă cu mari pedepse din partea lui Dumnezeu. David recunoscu greşelile sale şi se căi pentru că supărase pe Domnul: «Am păcătuit, zise, împotriva Domnului». Iată căinţa desăvârşită.

Iar Natan în numele lui Dumnezeu îi adăugă: «Domnul ţi-a iertat păcatele». (R. XII)

 

II. Un act de căinţă. La 8 Decembrie 1881 s-a întâmplat un groaznic incendiu la Teatrul cel mare din Viena. Mai mult de o mie de oameni au rămas victima focului. Toţi pompierii, militarii, un număr foarte mare de oameni, căutau să salveze cât mai mult, dar nimeni nu se gândea la cele dintâi galerii. Într-una din acestea erau mai mult de douăzeci de persoane, între care un băieţel numit Carol împreună cu mătuşa sa. Flăcările înaintau spre dânşii, groaza îi consuma cu zile. De odată Carol îi zice mătuşii: «Părintele Müler mi-a spus la catehism că în primejdie de moarte trebuie să facem un act de căinţă; prin urmare să-l facem».

Se puse în genunchi cu mătuşa sa şi spuse actul de căinţă cu atâta evlavie şi afect încât toţi cei de faţă, evrei, protestanţi, au căzut în genunchi şi repetau cuvintele acelui îngeraş.

În momentul când toţi se credeau pierduţi, un om sări pe fereastra din apropiere şi spărgând-o dădu de dânşii îngenunchiaţi şi reuşi să-şi salveze pe toţi.

(Schouppe v. III)

Practică: Nu te duce la culcare seara fără ca să faci cercetarea cugetului, şi cunoscând că ai făcut vreun păcat fie cât de mic, căieşte-te şi cere iertare de la Domnul, căci nu se ştie dacă va mai răsări soarele pentru tine a doua zi.

70. Ce este propunerea?

Propunerea este o voinţă tare de a ne îndrepta viaţa şi de a nu mai face nici un păcat.

EXPLICAŢIE: Cine se căieşte de păcate, le urăşte şi ar vrea să nu le fi făcut, dar neputându-se aceasta, se hotărăşte a nu mai păcătui pe viitor. Iată un copil, care supără pe tatăl său printr-o neascultare; îi pare rău, se căieşte şi-i cere iertare; dar în acelaşi timp făgăduieşte că n-ar să mai fie neascultător. Tot aşa, cine are căinţă adevărată de păcatele sale, trebuie să aibă şi propunere, adică să făgăduiască lui Dumnezeu că nu va mai păcătui.

71. La ce trebuie să fie hotărât cel ce are căinţă şi propunere adevărată?

Cel ce are căinţă şi propunere adevărată trebuie să fie hotărât a se feri cel puţin de toate păcatele de moarte, şi de prilejul de aproape ce duce la păcatul de moarte.

72. Ce înţelegi prin prilejul de aproape?

Prin prilejul de aproape înţeleg o persoană, o tovărăşie, un loc, un joc sau altele prin care omul poate fi dus cu uşurinţă la păcat mare.

EXPLICAŢIE: precum căinţa trebuie să cuprindă toate păcatele de moarte, tot aşa trebuie să fie şi propunerea. Adică păcătosul trebuie să se hotărască că nu va mai face nici un păcat de moarte. Pe lângă aceasta, trebuie să se hotărască de a fugi de orice ocazie, adică de orice persoană, tovărăşie, joc sau orice l-ar duce la păcat. Aşa întâlnirea tinerilor noaptea, sau în locuri ascunse sunt ocazii de păcat. De aceea cine vrea să dobândească iertare de păcatele acestea, trebuie să se hotărască precum că nu va mai avea noaptea astfel de întâlniri. Cine nu se fereşte de prilejuri de păcat, este un semn că puţin îi pasă de mântuirea sa, şi sfârşeşte prin a cădea în acelaşi păcat, după cum zice Sfântul Duh: «Cine iubeşte primejdia va pieri într-însa».

73. Putem dobândi iertarea păcatelor fără căinţă şi propunere?

Fără căinţă şi propunere nu putem dobândi iertarea păcatelor.

EXPLICAŢIE: Cine pretinde iertarea păcatelor sale fără căinţă şi propunere îşi bate joc de Dumnezeu ca şi copilul, care, după ce a supărat pe tatăl său, pretinde să fie iertat fără să-i ceară iertare, adică fără să-i arate tatălui că îi pare rău de greşeala făcută şi fără să-i făgăduiască că se va îndrepta.

74. Când trebuie să deşteptăm în noi căinţa?

Mergând la spovadă trebuie să deşteptăm în noi căinţa înainte de a mărturisi păcatele, sau cel puţin înainte de a primi de la preot dezlegarea păcatelor (absolvirea).

EXPLICAŢIE: Dacă păcătosul n-are căinţă şi propunere adevărată, cel puţin când preotul îi dă dezlegarea păcatelor (absoluţiunea), n-are nici un folos de acea spovadă; păcatele nu-i sunt iertate, şi mai face un nou păcat, dacă n-a făcut căinţa şi propunerea din nepăsare.

Pilde

I. Cel din urmă pahar de vin. Carol XII regele Suediei, îmbătându-se, vorbi cu puţin respect către mama sa. A doua zi, află de aceasta, îi păru foarte rău. Merse să ceară iertare de la mama sa, şi porunci să i se aducă un pahar cu vin, pe care îl bău în faţă ei, zicându-i: «Pentru a nu mai cădea în greşeală ce o plâng, acesta va fi cel din urmă pahar de vin ce îl mai beau».

 

II. Nu mai sunt acela. Doi tineri duceau o viaţă foarte destrăbălată. Mai apoi unul se întoarse la Dumnezeu. În una din zile, întâlnindu-se cel convertit cu tovarăşul său, trecu pe lângă el fără să-l salute. Acesta, oprindu-l, îi zise: «Ce, nu mă mai cunoşti? Sunt cutare». Celălalt îi răspunse: «Eu nu mai sunt acelaşi; m-am schimbat». O de aţi putea spune toţi după spovadă, nu mai sunt cel de mai înainte!

 

III. Sunt condamnat. Pr. Vega şi Pr. Segneri povestesc că un tânăr bogat ducea o viaţă scandaloasă. Pentru a mulţumi pe soţia sa, care era foarte evlavioasă, se spovedea deseori la un preot foarte indulgent (îngăduitor), care îl dezlega cu mare uşurinţă.

Domnul acesta muri şi după câteva zile muri şi preotul. Într-o noapte soţia lui vede că intră în odaia sa doi nenorociţi înconjuraţi de flăcări. Sărmana rămase înlemnită şi tremură de groază. Şi iată că unul din nenorociţi îi zise: «Eu sunt sufletul bărbatului tău şi acesta este duhovnicul meu. Amândoi suntem condamnaţi. Eu pentru că m-am spovedit fără căinţă şi fără propunerea de a fugi de ocaziile de păcat, iar duhovnicul pentru că, deşi mă vedea rău dispus (nepregătit), totuşi mă dezlega cu prea mare uşurinţă». Zicând aceste cuvinte au dispărut.

(Gerola V. III)

Practică: Înainte de spovadă fă o bună propunere de a-ţi îndrepta viaţa, a fugi de prilejurile ce te-au adus la păcat, altfel, mergând la spovadă fără propunere, te osândeşti singur. Dar mai ales caută ca după spovadă să îndeplineşti făgăduinţa făcută de a fugi de prilejurile de păcat, altfel dovedeşti că anume căinţa şi propunerea n-au fost sincere, şi prin urmare de nici un folos pentru mântuirea ta.

75. Spune actul de căinţă.

Doamne Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima de toate păcatele mele şi le urăsc mai mult decât orice alt lucru, pentru că prin ele am pierdut harul tăi şi împărăţia cerului, şi m-am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului; dar mai mult mă căiesc, pentru că păcătuind te-am mâniat pe tine, Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu atât de mare şi atât de bun. Pentru aceasta mă hotărăsc, cu ajutorul harului Tău să nu mai păcătuiesc, şi să fug de orice prilej de păcat.

© Editura Serafica, str. Teiului, nr. 20, RO-611047-Roman, serafica.ofmconv.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *