Meniu

Căsătoria

94. Ce este căsătoria creştinească?

Căsătoria creştinească este un sacrament, prin care două persoane libere, bărbat şi femeie, se unesc pentru toată viaţa lor, şi primesc de la Dumnezeu harul de a îndeplini cu credinţă şi până la moarte datoriile lor.

EXPLICAŢIE: 1. Căsătoria a fost înfiinţată de Dumnezeu în Paradisul pământesc când i-a dat lui Adam de soţie pe Eva. Isus Cristos apoi a ridicat-o la demnitatea de sacrament; aşa că pentru creştini nu este căsătorie care să nu fie sacrament.

2. Unirea bărbatului cu femeia în căsătorie este sfântă, pentru că este sfinţită de harul sacramentului. Această unire e până la moarte, aşa că precum preotul tot preot rămâne înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi un rău, un lepădat şi afurisit de Biserică, tot aşa bărbatul şi femeia rămân soţi şi nedespărţiţi înaintea lui Dumnezeu până la moarte, chiar dacă din nenorocire sar despărţi.

3. Căsătoria ca sacrament, dacă mirii sunt cu suflet curat, le dă multe haruri trebuincioase pentru îndeplinirea datoriilor lor.

Pilde

Credeam că te-ai fi făcut soră (călugăriţă). Într-un mic oraş se văzu de o bucată de vreme o schimbare în purtarea unei tinere, căci mergea mai des la biserică, se spovedea şi se împărtăşea mai des. Mulţi rămâneau uimiţi şi nu ştiau pricina acelei schimbări. Când iată că într-o Duminică aud că se vesteşte că ea se logodise. O doamnă, întâlnind-o, îi zise: «M-am mirat foarte mult când am aflat că eşti mireasă; văzându-te că deveniseşi mai evlavioasă, credeam că te-ai fi făcut maică». Tânăra îi răspunse: Tocmai pentru că mă gândeam să mă căsătoresc, mi-am dublat rugăciunile şi evlavia, ca Dumnezeu să mă binecuvânteze; pentru că ştiu că căsătoria are multe datorii şi multe greutăţi, şi de aceea cel care se căsătoreşte nu se roagă niciodată îndeajuns spre a primi de la Dumnezeu harurile trebuincioase. De aceea Biserica doreşte ca căsătoria să se facă dimineaţa la Sf. Liturghie, pentru ca mirii să se poată spovedi, împărtăşi şi să se roage mai bine ca să dobândească de la Dumnezeu harurile trebuincioase pentru starea ce o îmbrăţişează.

(Spirago)

95. Aşadar cei căsătoriţi nu se pot despărţi niciodată?

Pentru pricini mari, superiorii bisericeşti pot învoi celor căsătoriţi să trăiască despărţiţi, dar ei rămân tot căsătoriţi şi nici unul din amândoi nu se poate căsători din nou, câtă vreme trăieşte partea cealaltă.

EXPLICAŢIE: 1. Dumnezeu a voit ca unirea căsătoriei să nu se poată desface niciodată, de aceea divorţul, adică desfacerea totală, este nu numai împotriva legii naturii dar şi a lui Cristos, iar relele divorţului sunt mult mai mari, decât acelea ce le primeşte traiul rău şi neliniştit a celor căsătoriţi.

2. Numai pentru pricini mari superiorii bisericeşti, pot învoi ca cei căsătoriţi să trăiască despărţiţi, cu toate acestea rămân uniţi şi soţi înaintea lui Dumnezeu până la moarte.

Pilde

Nu putem. Henric VIII, regele Angliei, deşi la început, s-a arătat apărătorul catolicismului totuşi condus de patimi îşi alungă soţia sa legitimă, Caterina de Aragona, şi voi ca Papa sa-i aprobe de a se recăsători cu concubina sa Ana Bolena. Papa, cunoscând că întâia căsătorie era legitimă, la cererile desfrânatului rege răspundea întotdeauna: «nu putem». Supărându-se răutăciosul rege, despărţi pe englezi de Biserica catolică, dar Papa nu a vrut să calce legea lui Dumnezeu de a desface o căsătorie legitimă, bună şi perfectă spre a sluji poftelor acelui rege desfrânat.

96. Care sunt datoriile celor căsătoriţi?

Căsătoriţii sunt datori?

1) să trăiască în unire, dragoste şi credinţă căsătorească;

2) să-şi crească copiii în frica lui Dumnezeu;

3) bărbatul să-şi iubească femeia, iar femeia să fie supusă bărbatului său;

4) fiecare să sufere cu răbdare greşelile celuilalt.

EXPLICAŢIE: 1) Datoria celor căsătoriţi este de a trăi: a) în unire, adică nu pot să se mai despartă până la moarte; b) să trăiască în dragoste, adică unul pe altul să se iubească mai mult decât orice în lume pentru că numai dragostea mai uşurează chinurile şi suferinţele ce trebuie să le îndure căsătoriţii; c) în credinţă căsătorească, adică nici o parte să nu se înstrăineze de cealaltă, iubind pe altă persoană şi având legături neiertate şi ruşinoase cu dânsa. Această credinţă căsătorească nu o păstrează aceia care umblă în adulter sau curvie, prin aceasta ei atrag asupra lor blestemul lui Dumnezeu, şi în casa lor nu mai poate fi pace, linişte, iubire şi grija cea bună de copii; aşa că afară de ruşinea în faţa lumii mai au de îndurat şi nefericirea familiei întregi.

2) Creşterea copiilor este o mare datorie asupra părinţilor, căci Dumnezeu le-a dat copii ca să-i crească buni creştini, precum şi buni cetăţeni. Pildele bune sau rele ale părinţilor vor face ca fii lor să fie buni sau răi.

3) Se mai cere ca bărbatul, deşi e capul familiei, totuşi trebuie să se poarte faţă de soţie cu blândeţe şi cu dragoste; iar femeia să se supună bărbatului său, să nu aştepte ca bărbatul să i se plece în toate, pentru că aceasta nu este după legea lui Dumnezeu.

4) În sfârşit, amintindu-şi amândoi că sunt oameni greşitori, fiecare să îndure cu răbdare greşelile celuilalt. Într-o casă, unde fiecare vrea să aibă dreptate în toate, şi nu suferă nici o mică observaţie sau vorbă jignitoare, pace nu poate să fie, ci numai ceartă, ba chiar şi bătaie.

Pilde

I. Rugăciunea lui Eleazer. Fiind aşa de mari şi grele datoriile căsătoriţilor, cine se gândeşte să se căsătorească trebuie să ceară lumină de la Dumnezeu şi binecuvântarea lui pentru ca viitoarea sa soţie să fie după voinţa cerească. Aşa făcu Eleazer, sluga lui Avram, când se duse în Mesopotania spre a căuta o soţie pentru Isac, fiul stăpânului său. El se rugă cu smerenie, şi Domnul, ascultându-i rugăciunea, făcu să cunoască că soţia lui Isac trebuia să fie Rebeca, fiica lui Batuel, cu care apoi Isac a avut o căsătorie fericită şi binecuvântată.

 

II. Cât de scumpă a fost o înjurătură. Era ziua hotărâtă pentru cununie, şi doi tineri miri se duceau cu o frumoasă trăsură la biserică pentru ca înaintea altarului să-şi jure credinţă şi iubire nestrămutată. Şirul trăsurilor, în care veneau părinţii, rudele şi prietenii, era lung şi mândru. Când ajunseră la biserică, mirele se coborî şi întinse mâna miresei. Aceasta, dându-se jos din trăsură, puse piciorul greşit şi i se rupse vălul cel alb ca zăpada, ce-i acoperea persoana sprintenă şi delicată. Tânărul la această întâmplare se supără, şi-i scăpă din gură o înjurătură.

Iată-i înaintea altarului: preotul întrebă pe mireasă: «Vrei să iei de soţul tău legitim pe N. N. aici de faţă?», iar ea răspunse: «Nu, nu vreau». Preotul, crezând că n-a înţeles bine, o întrebă din nou, dar ea cu glas tare şi hotărât zise: «Nu, nu voi merge niciodată ca soţie după unul, care îndrăzneşte să înjure pentru o simplă ruptură a vălului meu». Toate au fost suspendate. Tânărul ruşinat şi zdrobit s-a întors acasă, iar buna copilă sa întors acasă fiind îmbrăţişată cu drag de scumpii săi părinţi. O, dacă toate tinerele ar imita-o!

 

III. O palmă meritată. Un tată adeseori se îmbăta turtă, aşa că cu greu putea să se întoarcă acasă. El avea un fiu ciudos, care, pentru un lucru de nimic, înjura îngrozitor. Tatăl voi să-l îndrepte, de aceea îl chemă la sine şi îi spuse că Dumnezeu aude şi ştie toate, şi că vorba rea şi înjurăturile nu-i plac. Tânărul îl lăsă să sfârşească, apoi îi zise: «Tată, e drept şi adevărat ceea ce-mi spui?». «Şi poate te mai îndoieşti?», răspunse tatăl său. «Dar atunci, spune-mi, adăugă băiatul, Dumnezeu vede orice?». «Desigur, răspunse tatăl. El vede până şi gândurile noastre cele mai ascunse». «De aceasta drept că-mi pare rău, răspunse fiul, şi-mi pare rău numai pentru Dumneata. Atunci, dacă Dumnezeu vede toate, după cum spui, El te-a văzut aseară că erai beat turtă». Tatăl nu ştiu ce să răspundă şi rămase mut. O bună palmă şi o lecţie înţepătoare, dar meritată.

97. Cum se numesc căsătoriile ce se fac între o persoană catolică şi alta necatolică dar botezată?

Căsătoriile ce se fac între o persoană catolică şi alta necatolică, dar botezată, se numesc mixte sau amestecate.

EXPLICAŢIE: De multe ori, mai ales pe la oraşe, tineri ori tinere catolice, împinşi de patima dragostei, strâng legături de prietenie, ba chiar de dragoste cu tinere ori tineri necatolici, ortodocşi, protestanţi etc. La urmă aceşti tineri, împinşi sau de interes material, se căsătoresc împreună; această căsătorie se numeşte mixtă.

98. Aprobă Biserica căsătoriile mixte?

Biserica nu aprobă căsătoriile mixte ci le urăşte, şi nu le permite decât cu nişte condiţii, ce trebuie numaidecât îndeplinite.

EXPLICAŢIE: Biserica noastră urăşte căsătoriile mixte:

a) pentru că partea catolică se pune în primejdie de a-şi pierde credinţa catolică, care singură e cea adevărată şi mântuitoare, sau de a cădea în indiferentism religios din pricina credinţei sau a indiferenţei celeilalte părţi;

b) pentru că partea catolică este datoare să-şi crească copii numai în legea catolică, şi aceasta e foarte greu, ba de multe ori este cu neputinţă din partea celeilalte părţi; chiar dacă parte necatolică ar învoi creşterea catolică în legea catolică, totuşi viaţa ei nu este o pildă bună pentru copii;

c) pentru că partea necatolică, după legea ei se poate despărţi prin divorţ şi recăsători, iar partea catolică, neputându-se recăsători, va trebuie să sufere toate urmările rele ale unei dragoste nebunatice;

d) pentru că unirea şi fericirea căsătoriţilor atârnă mai ales din unirea în credinţă. Ce dureros este pentru partea catolică să meargă la acea biserică şi să primească acele sfinte Taine, ce le dispreţuieşte partea necatolică ş. c. l;

Dar vai! Acestea nu se văd şi nici nu se pricep în toiul dragostei, ci numai când aceasta şi-a făcut cursul său; atunci însă e prea târziu!

99. Ce condiţii pune Biserica, dacă învoieşte o căsătorie mixtă?

Când învoieşte o căsătorie mixtă, Biserica pune totdeauna următoarele condiţii, ce trebuie să fie făgăduite chiar cu jurământ, şi în scris de viitorii soţi:

1) partea necatolica trebuie să făgăduiască că va învoi părţii catolice să-şi împlinească toate datoriile religioase, şi că nu va încerca niciodată s-o îndepărteze de la credinţa catolică;

2) partea catolică trebuie să făgăduiască, că îşi va da toată silinţa de a convinge pe partea necatolică, prin cuvânt, dar mai ales printr-o viaţă virtuoasă, despre adevărul şi sfinţenia credinţei catolice;

3) amândouă părţile trebuie să făgăduiască că vor boteza şi creşte în religia catolică pe toţi copiii, de amândouă sexele, ce se vor naşte din căsătoria lor;

4) afară de aceasta, Biserica mai cere, ca aceste căsătorii mixte să se facă numai înainte parohului catolic.

EXPLICAŢIE: 1) Fiind credinţa catolică comoara sigură a mântuirii, Biserica cere ca partea necatolică să făgăduiască că va da toată libertatea părţii catolice ca să-şi îndeplinească datoriile sale religioase, şi că nu va căuta în nici un chip să o îndepărteze de credinţa catolică.

2) Partea catolică trebuie să făgăduiască, că va căuta să aducă la credinţa catolică pe partea necatolică; dar Biserica vrea ca aceasta să nu se facă prin vorbe ce ar tulbura pacea casnică, ci printr-o viaţă bună şi virtuoasă, aşa că dacă partea necatolică s-ar face catolică să fie din convingere şi practicantă, iar nu numai nu numele.

3) Biserica are o grijă foarte mare de creşterea copiilor, şi de aceea cere ca toţi copiii, fără deosebire de sex, să fie botezaţi şi crescuţi după legea catolică, pentru că altfel s-ar arăta nepăsătoare de mântuirea acelor fiinţe nevinovate. Această condiţie de multe ori e o sabie prea dureroasă pentru soţia catolică al cărei soţ necatolic nu-şi ţine jurământul făcut, văzând cum i se smulge rodul sânului ei pentru a fi botezat şi crescut într-o lege greşită.

4) Biserica mai cere ca asemenea căsătorii mixte, să se facă numai înaintea parohului catolic.

© Editura Serafica, str. Teiului, nr. 20, RO-611047-Roman, serafica.ofmconv.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *