Meniu

Mărturisirea sau spovada şi îndestularea

76. Trebuie să spovedim preotului toate păcatele?

Da, trebuie să spovedim preotului cel puţin toate păcatele de moarte, de care ne amintim, spunând numărul lor şi împrejurările trebuincioase.

EXPLICAŢIE: Spovada este mărturisirea (acuzarea) păcatelor, făcută unui duhovnic, cu gândul de a dobândi dezlegarea lor. Prin urmare nu e de ajuns a înşira întâmplările tale, fără să te gândeşti să le acuzi pentru a dobândi dezlegare. Dar trebuie să te prezinţi ca un vinovat, care aşteaptă iertarea de fărădelegile săvârşite. Această mărturisire a păcatelor e numai decât trebuincioasă, dacă vrei să dobândeşti iertarea păcatelor. La pag:, n., s-a arătat că Isus Cristos a dat Apostolilor, puterea de a ierta păcatele. Isus n-a spus cuvintele: spovedeşte-ţi păcatele; dar, dând Apostolilor puterea de a ierta păcatele, se înţelege că a obligat pe păcătoşi a-şi mărturisi păcatele, altfel acea putere ar fi de râs, precum când îţi spun scrie, deşi nu ţi-o zic, ia hârtie, condei, cerneală etc. se înţelege, de la sine că pentru a scrie trebuie să iei toate câte sunt trebuincioase. Apoi din aceea că Apostolii şi urmaşii lor, citează puterea de a ierta păcatele, urmează numai decât că mărturisirea păcatelor este obligatoriu, căci, ce trebuie să ierte preotul sau ce nu trebuie să dezlege, dacă păcătosul nu îi descoperă păcatele. Spovada este o judecată; judecătorul pentru a da sentinţa de achitare sau de condamnare trebuie să cunoască mai întâi crima săvârşită şi cum a fost săvârşită. Iată şi nevoia de a spune numărul păcatelor şi împrejurărilor trebuincioase, pentru că, dacă păcatul a fost săvârşit de mai multe ori, vina e şi mai mare; tot aşa unele împrejurări fac ca păcatul să fie mai mare sau mai mic, şi prin urmare şi penitentul merită sau nu dezlegare, şi o pocăinţă mai mare sau mai mică.

77. Care împrejurări trebuie să le spovedim?

Trebuie să spovedim acele împrejurări ale păcatelor de moarte, care schimbă felul lor.

Aşa, dacă cineva fură, face un păcat; dar dacă fură cineva un lucru din biserică, atunci trebuie să spovedească şi această împrejurare, căci schimbă felul păcatului.

78. Ce trebuie să facem, când nu ne mai aducem bine aminte de numărul păcatelor?

Când nu ne mai aducem bine aminte de numărul păcatelor, trebuie să zicem numărul precum ni-l amintim, spunând: am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, sau pe săptămână, sau pe lună.

EXPLICAŢIE: 1. Trebuie mărturisite toate păcatele de moarte, având faţă de ele, cum s-a spus, o adevărată durere, părere de rău şi propunere.

2. Trebuie spus felul păcatului, adică împrejurările care arată cum sunt păcatele; aşa cine bate pe părinţi, nu este de-ajuns să spună că a bătut pe cineva, dar trebuie să mărturisească că a bătut sau a lovit pe tatăl ori pe mama sa. Tot aşa cu toate celelalte păcate. De aceea nu este de ajuns să spui la spovadă: am furat fără să spui ce ai furat; am păcătuit împotriva curăţiei, fără să spui dacă cu gândul ori cu faptă ş. a.

3. Precum am zis, numărul păcatelor trebuie spus, pentru că altfel nu se poate cunoaşte bine starea sufletească a păcătosului, căci mai mare vină are cine a înjurat de două ori, decât dacă ar fi înjurat numai odată. Cine nu-şi aduce aminte de numărul exact al păcatelor, trebuie să spună cel puţin numărul aproximativ, adică cam de câte ori l-a făcut pe zi, pe săptămână sau pe lună. De aceea, când faci cercetarea cugetului, gândeşte-te bine la timpul şi la împrejurările în care de obicei păcătuieşti, şi astfel poţi să-ţi aminteşti cu uşurinţă atât de numărul cât şi de felul păcatelor.

Pilde

I. Tu povesteşti, nu mărturiseşti păcatele. Un tânăr povesti el singur că, spovedindu-se odată la Sf. Francisc de Sales, observase că, cu cât el continua să spună păcatele, Sfântul cu atât mai tare plângea. Tânărul, uimit de aceasta îl întrebă pentru ce plânge. Sfântul îi răspunse: «Plâng pentru că tu îmi povesteşti păcatele, şi nu le mărturiseşti». Din acest fapt învaţă că la spovadă să nu povesteşti păcatele tale, dar să le mărturiseşti cu inima căită şi cu dorinţa de a te îndrepta.

 

II. Pacea unei bune spovezi. Renumitul scriitor francez Chateaubriand povesteşte secretele şi necazurile copilăriei sale. De fiecare dată când mergea la spovadă, duhovnicul îl întrebă cu nelinişte presupunând ceea ce era adevărat, adică că mărturisea păcatele cele mici şi tăcea pe cele mari. Dar iată zice el, că soseşte timpul de întâia Împărtăşanie şi preotul cu mai multă insistenţă mă întrebă: «Nu-mi ascunzi nimic?». – «Nu părinte», am răspuns. Duhovnicul, reculegându-se, se pregătea să-mi dea dezlegare. Eu m-am cutremurat. Dacă ar fi fost deasupra capului meu un trăsnet, nu m-ar fi înspăimântat mai tare decât mâinile preotului ridicate spre a-mi da dezlegare (absolvire). Eu n-am spus tot, am exclamat, începând a plânge. Duhovnicul mişcat mă îmbrăţişă. Atunci cu lacrimi în ochi, mărturisi totul cu mare greu, dar spre mângâierea mea. Preotul plin de bucurie ridică din nouă mâinile spre a face să cadă ca roua, iertarea lui Dumnezeu. N-aş fi putut gusta o mângâiere şi o linişte mai mare, chiar dacă ar fi luat de pe mine greutatea unui munte. Plângeam de mângâiere. Pot spune că eu din acea zi am devenit un om cinstit: mai înainte simţeam că n-aş fi putut trăi cu remuşcările conştiinţei mele.

(Scüller, Rep.)

Practică: Spovedeşte-te întotdeauna ca pentru cea din urmă dată şi gândeşte-te că, dacă nu te mărturiseşti bine din nepăsarea ta, te aşteaptă o veşnicie de chinuri, şi aici o viaţă plină de nelinişte şi de remuşcările conştiinţei.

79. Suntem datori a mărturisi şi păcatele uşoare sau lesne-iertătoare?

Nu suntem datori să mărturisim si păcatele uşoare sau lesne-iertătoare, dar este bine dacă le mărturisim.

EXPLICAŢIE: Dacă n-ai păcate de moarte, atunci pentru ca preotul să-ţi poată da dezlegare, trebuie să-i spui cel puţin unele din păcatele mici sau lesne-iertătoare. Dar fiindcă de multe ori e greu să deosebeşti sau te îndoieşti dacă un păcat e de moarte ori nu, e bine să-l mărturiseşti, sau să întrebi pe duhovnic dacă acel păcat e de moarte ori nu, pentru ca să te căieşti de dânsul şi să te fereşti de a-l mai face pe viitor.

Pilde

Sunt păcate de regină? Ugubert, regele Angrilei, avea o fiică care, fiind cerută de soţie de mai mulţi principi din Europa, refuză pe toţi, zicând că nu vrea un alt mire decât pe Isus Cristos.

Făcând-se călugăriţă, muri după câteva luni de viaţă sfântă. Ce s-ar crede? N-ai fi jurat că s-a mântuit? Dar, ascultaţi. O doamnă rugându-se pentru dânsa, într-o noapte auzi un mare zgomot, şi văzu o femeie înconjurată de foc, ţinută în lanţuri de diavoli, care zise: «Să ştii că sunt sufletul fiicei lui Ugubert, şi sunt condamnată». «Dar cum condamnată, şi pentru ce?» «Să ştii că eu pe când eram tânără puneam un paj să-mi citească o carte. Acel paj, luând cartea, îmi săruta mâna, din această pricină îmi veniră gânduri rele şi într-o zi consimţi lor. Dar săvârşind păcatul, am alergat să mă spovedesc, duhovnicul însă răcnind la mine zise: Acestea sunt păcate de regină? Eu, ruşinându-mă, i-am spus că am visat. Astfel am făcut un sacrilegiu, şi aşa am urmat toată viaţă». Zicând acestea, dispăru.

(Laghi Ist. cat.)

Practică: Fereşte-te a te dezvinovăţi la spovadă sau a micşora aşa păcatele ca să pară mici, şi nu aşa cum sunt.

80. Ce păcat face acela care ascunde la spovadă vreun păcat de moarte?

Acela care ascunde la spovadă un păcat de moarte, de care-şi aduce aminte, nu are nici un folos din acea spovadă şi face un nou păcat de moarte.

81. Ce trebuie să facă acela, care n-a mărturisit vreun păcat de moarte?

Dacă nu l-a mărturisit, fiindcă l-a uitat fără voia sa, atunci este destul dacă-l mărturiseşte la spovada următoare. Dacă nu l-a mărturisit de ruşine sau pentru că n-a făcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie să spună duhovnicului păcatul pe care l-a ascuns, să zică la câte spovezi na mărturisit acel păcat, şi să mărturisească din nou toate păcatele, ce le-a spus la acele spovezi rău făcute.

EXPLICAŢIE: Diavolul, ştiind că printr-o spovadă bună sufletele se mântuiesc, ispiteşte pe penitenţi ca cel puţin să ascundă vreun păcat, insuflându-le ori ruşine, ori frică, ori chiar nepăsare, numai ca astfel săi amăgească că s-au spovedit, şi apoi îi are în mâna sa. De aceea: 1. Cine n-a mărturisit vreun păcat de moarte, să ştie că spovada lui este rea, ba a mai făcut un nou păcat mai mare, adică un sacrilegiu, şi dacă în această stare primeşte sf. Împărtăşanie, mai face un sacrilegiu şi mai mare. Şi rămâne astfel în păcate până când nu va face o bună spovadă, la care să spună la câte spovezi a tăcut acel păcat şi de împărtăşit în acea stare păcătoasă. 2. Cine însă n-a mărturisit un păcat, pentru că l-a uitat, este de ajuns să-l mărturisească la spovada viitoare, fără ca să mai spună păcatele mărturisite la alte spovezi. 3. Pentru o mai mare pace a conştiinţei, este foarte bine ca să se facă o spovadă generală sau parţială, mai ales la întâia Împărtăşanie, la căsătorie, sau la alte împrejurări mai însemnate din viaţa omului.

Pilde

Moarte groaznică. Sf. Antonin, episcop de Florenţa (Italia), istoriseşte acest fapt. O tânără săvârşea un păcat împotriva celei mai frumoase virtuţi, împotriva curăţiei. Învinsă de ruşine nu-l spovedeşte, totuşi urmează să primească sfintele sacramente, înmulţind astfel sacrilegiile. Dar ea n-are pace; conştiinţa o mustră încât nici nu poate dormi. Pentru a dobândi puţină linişte, întră într-o mănăstire, duce o viaţă exemplară şi pocăită dar acel păcat tot îl tace… şi astfel răneşte tot mai mult inima iubitoare a Mirelui său ceresc, a lui Isus Cristos. Se îmbolnăveşte greu şi primeşte sf. taine. Dar şi pe patul de moarte nu poate să-şi învingă ruşinea, şi cu un nou sacrilegiu pune capăt lanţului negru şi oribil al atâtor sacrilegii şi moare. Toate surorile o plâng şi se roagă pentru dânsa. După trei zile se arată într-un chip îngrozitor unei surori şi-i zice: «Nu te mai ruga pentru mine. În spovezile mele am tăcut întotdeauna un mare păcat ce l-am făcut în anii cei dintâi ai mei. Pentru aceasta sunt condamnată. Vai de mine nenorocita! Puteam să mă mântuiesc cu aşa de puţină osteneală!». Dădu un strigăt îngrozitor şi dispăru pentru totdeauna.

(Gerola v. III)

Practică: Nu ascunde nici un păcat la spovadă, căci e mai bine să fii ruşinat pentru cinci minute la picioarele preotului, decât să arzi pentru totdeauna în iad!

82. Cum se începe spovada?

Ne îngenunchem înaintea duhovnicului, facem semnul sfintei cruci şi apoi zicem: – «Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicului şi ţie, părinte, păcatele mele.» După aceea mărturisim păcatele noastre. La urmă spunem: – «Mă învinuiesc şi de păcatele de care nu-mi aduc aminte, cer iertare de la Dumnezeu iar de la tine, Părinte, pocăinţă şi dezlegare.»

EXPLICAŢIE: Mai înainte de a merge la scaunul de spovadă. 1. trebuie să-ţi faci bine cercetarea cugetului, căinţa şi propunerea cuvenită, altfel, pe lângă că sileşti pe preot să întrebe el toate, te pui în primejdie ca spovada să fie rea. 2. Mergând la spovadă, îngenunchează înainte preotului, fă semnul sf. cruci, spune: Mărturisesc… şi spoi să-ţi mărturiseşti păcatele cu smerenie, din inimă, nu cu prefăcătorie; să nu te dezvinovăţeşti, învinuind pe alţii, ci să-ţi mărturiseşti păcatele tale fără multe vorbe zadarnice, care de multe ori încurcă mai multe pe duhovnic, şi aşa nu poate cunoaşte bine starea de plâns a sufletului tău. 3. Să nu-ţi fie frică sau ruşine de preotul la care te spovedeşti, căci el este dator, sub păcat de moarte şi sub pedepsele cele mai mari bisericeşti, a păstra secretul spovezii, a nu descoperi şi a nu arăta în nici un chip ceea ce a auzit la scaunul de spovadă. Dumnezeu n-a permis niciodată ca sigiliul spovezii să fie violat, chiar nici de preoţii cei mai răi şi apostaţi.

Pilde

I. Sfântul Filip Neri într-o zi spovedea pe o sărmană femeie, care se obişnuise a prelungi spovezile, povestind o mulţime de lucruri nefolositoare, ba chiar se dezvinovăţea, dând vina pe bărbatul său. Sfântul o întrerupe, îi spune să-şi mărturisească numai păcatele sale şi nu mai mult. Dar, în zadar căci Ea urmă tot ca mai înainte. La sfârşit sfântul îi zice: «Bine, vei face pocăinţa următoare: pentru păcatele tale vei spune un Bucură-te Maria, pentru păcatele soţului tău vei posti trei zile numai cu pâine şi apă». Femeia uimită, îi răspunse: «Dar n-am făcut eu acele păcate, ci soţul meu: deci el trebuie să-şi facă pocăinţa.» iar Sf. Filip: «E adevărat că bărbatul tău a săvârşind acele păcate dar tu le-ai mărturisit, şi de aceea tot tu trebuie să faci pocăinţa.» I-a închis ferestruica confesionalului în faţă şi n-a mai ascultat-o.

(Viaţa Sf. Filip Neri)

 

II. Înapoierea diavolului. S. Antoniu, episcop de Florenţa (Italia) întâlni într-o biserică pe diavol. «Ce faci aici?», îl întrebă. Diavolul răspunse: «Fac o faptă bună, înapoiez. Când făceam ca creştinii să păcătuiască, eu le luam ruşinea, acum că vor să se spovedească le-o dau înapoi».

 

III. Aproape de Kiew la Oratow se făcu un omor. Asasinul, care era învăţătorul de acolo şi organistul bisericii alergă să se spovedească la parohul său, Abatele Kabylowics, pentru ca acesta să nu poată presupune nimic asupra lui, mai cu seamă de frică ascunsese puşca şi o batistă plină de sânge în sacristie. Apoi merse el singur şi declară că în biserică este o puşcă ascunsă şi cu siguranţă că omorul s-a săvârşit cu dânsa. Se făcu anchetă şi deoarece puşca era a parohului, iar acesta nu putea să descopere pe asasin, pentru a nu viola secretul spovezii, a fost dat pe mâna tribunalului, care l-a condamnat şi la trimis în Siberia. După 15 ani organistul se afla pe moarte. Descoperi nelegiuirea lui, înştiinţând autorităţile că el a fost asasinul şi nu parohul. S-a telegrafiat imediat în Siberia pentru ca preotul să fie lăsat liber dar se răspunse că el murise cu câteva luni mai înainte. Iată eroismul adevărat! Acel preot a dus cu sine în mormânt secretul spovezii!

(Reichszeitung-Bon. 1180)

Practică: Când te afli în faţa duhovnicului să te gândeşti că te afli înaintea tribunalului de milă al lui Dumnezeu, şi că puţină sinceritate şi ruşine, te va scăpa de pierzarea şi ruşinea veşnică.

83. Ce este îndestularea?

Îndestularea este împlinirea pocăinţei date de duhovnic.

84. Când trebuie să împlinim pocăinţa?

Trebuie să împlinim pocăinţa în timpul hotărât de duhovnic. Dacă el nu hotărăşte timpul, atunci este bine s-o împlinim cât se poate mai repede, ca să n-o uităm.

EXPLICAŢIE: 1. După ce penitentul şi-a mărturisit păcatele, duhovnicul, dacă judecă că este vrednic de iertare, îi dă absolvire (dezlegare) în numele lui Cristos, dacă însă vede că penitentul nu este vrednic de iertare, nu îl dezleagă; nu din rea-voinţă, ci pentru că penitentul nu este vrednic, fie că nu este dispus bine, adică n-are căinţă şi propunere adevărată; fie că nu se hotărăşte a fugi de ocaziile păcatului; fie că nu vrea că dea înapoi lucrul furat sau luat pe nedrept; fie că nu vrea să se împace cu duşmanii săi.

2. Dacă preotul dezleagă pe penitent, îi dă şi o pocăinţă cuvenită cu păcatele lui. Păcatele îi sunt iertate prin sacramentul acesta al Pocăinţei, care aplică meritele lui Isus Cristos. Totodată se iartă şi pedeapsa veşnică a iadului, dar totuşi rămâne o pedeapsă vremelnică ce trebuie ispăşită în purgatoriu sau aici prin fapte bune, adică: a) prin posturi de bună voie; b) prin mortificaţiuni de gură şi limbă; c) pomeni făcute săracilor, orfanilor etc.; d) prin rugăciuni mai ales prin iaculatorii; e) în sfârşit prin sacramentalii. Această pocăinţă trebuie îndeplinită în timpul şi în chipul cum a spus duhovnicul.

Pilde

Dumnezeu iartă, dar vrea pocăinţă. În sf. Scriptură avem multe dovezi despre aceasta. Dumnezeu iartă pe Adam pentru că nu l-a ascultat, dar ca pocăinţă a fost dat afară din paradisul pământesc şi trebui să muncească din greu, să se hrănească din sudoarea frunţii sale şi, la urmă, să moară. Israeliţii au fost iertaţi de păcatul idolatriei prin rugăciunile lui Moise, dar au fost excluşi din pământul făgăduit şi au rătăcit patruzeci de ani în pustiu. David, pentru crimele sale, a fost iertat de Dumnezeu, după cum îl asigură profetul Natan, dar trebui să sufere pierderea fiului său, răscoala lui Absalon, şi multe alte necazuri iau amărât viaţa. Sfântul Petru a fost iertat de Cristos pentru lepădarea sa, dar plânse şi făcu pocăinţă până la moarte. Cristos iertă pe Maria Magdalena, şi ea se retrase să ducă o viaţă pocăită într-o peşteră din Marsilia în Franţa. Toate aceste fapte şi altele multe dovedesc că Dumnezeu, deşi iartă păcatul şi pedeapsa veşnică, mai lasă şi pedeapsă vremelnică, ce penitentul trebuie să o ispăşească.

Practică: Caută să-ţi îndeplineşti bucuros pocăinţa dată de duhovnic, ba chiar să te rogi mai mult şi să faci multe fapte bune pentru ca Dumnezeu să-ţi ierte cât mai mult din pedeapsa vremelnică.
© Editura Serafica, str. Teiului, nr. 20, RO-611047-Roman, serafica.ofmconv.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *