Meniu

Porunca a patra

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL AL DOILEA
„Să-l iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi”

Isus le-a spus ucenicilor săi: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi” (In 13, 34).

  1. Ca răspuns la întrebarea pusă despre prima dintre porunci, Isus spune: „Cea dintâi este: «Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!» Iar a doua este aceasta: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Nu există poruncă mai mare decât aceasta” (Mc 12, 29-31).

    Apostolul Paul reaminteşte: „Cel care-l iubeşte pe semenul său a împlinit legea. Căci poruncile: Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu râvneşti şi toate celelalte se rezumă în aceste cuvinte: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui. Deci plinătatea legii este iubirea” (Rom 13, 8-10).

ARTICOLUL 4
Porunca a patra

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău (Ex 20, 12).

Şi le era supus lor (Lc 2, 51).

Domnul Isus însuşi a reamintit puterea acestei „porunci a lui Dumnezeu” (Mc 7, 8-13). Apostolul învaţă: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în Domnul, căci aşa este drept. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta»: aceasta este prima poruncă legată de o făgăduinţă: «ca să-ţi fie bine şi să ai viaţă lungă pe pământ»”. (Ef 6, 1-3).[1]

  1. Porunca a patra deschide cea de-a doua tablă a Legii. Ea indică ordinea iubirii. Dumnezeu a voit ca, după El, să ne cinstim părinţii, cărora le datorăm viaţa şi care ne-au transmis cunoaşterea lui Dumnezeu. Suntem obligaţi să-i cinstim şi să-i respectăm pe toţi aceia pe care Dumnezeu i-a învestit cu autoritatea sa, spre binele nostru.
  1. Această poruncă este exprimată în forma pozitivă a unor îndatoriri de împlinit. Ea vesteşte poruncile următoare, care se referă la un respect deosebit faţă de viaţă, de căsnicie, de bunurile pământeşti, de cuvânt. Ea constituie unul dintre fundamentele doctrinei sociale a Bisericii.
  1. Porunca a patra se adresează în mod expres copiilor în relaţiile cu tatăl şi cu mama lor, pentru că această relaţie este cea mai universală. Ea se referă, de asemenea, la relaţiile de rudenie cu membrii grupului familial. Ea cere să se acorde cinstire, afecţiune şi recunoştinţă bunicilor şi străbunilor. În sfârşit, se extinde la îndatoririle elevilor faţă de profesori, ale angajaţilor faţă de patroni, ale subordonaţilor faţă de şefii lor, ale cetăţenilor faţă de patria lor, faţă de cei care o administrează sau o guvernează.

    Această poruncă implică şi subînţelege îndatoririle părinţilor, tutorilor, profesorilor, şefilor, magistraţilor, guvernanţilor, ale tuturor celor care exercită o autoritate asupra altora sau asupra unei comunităţi de persoane.@

  1. Respectarea poruncii a patra comportă şi răsplata ei: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău” (Ex 20, 12)[2]. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roadele spirituale, roadele temporale ale păcii şi prosperităţii. Dimpotrivă, nerespectarea acestei porunci are drept consecinţă mari daune pentru comunităţi şi pentru persoanele umane.

I. Familia în planul lui Dumnezeu

Natura familiei

  1. Comunitatea conjugală este întemeiată pe consimţământul soţilor. Căsătoria şi familia sunt rânduite spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Iubirea dintre soţi şi naşterea de copii întemeiază între membrii aceleiaşi familii relaţii personale şi responsabilităţi primordiale.
  1. Un bărbat şi o femeie uniţi în căsătorie alcătuiesc împreună cu copiii lor o familie. Această instituţie precede orice recunoaştere din partea autorităţii publice; ea i se impune. Ea trebuie să fie considerată ca referinţa normală, în funcţie de care trebuie să fie apreciate diferitele forme de rudenie.
  1. Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu a întemeiat familia umană şi a înzestrat-o cu constituţia ei fundamentală. Membrii ei sunt persoane egale în demnitate. Pentru binele comun al membrilor săi şi al societăţii, familia comportă o diversitate de răspunderi, drepturi şi îndatoriri.

Familia creştină

  1. „Familia creştină constituie o revelare şi o realizare specifică a comuniunii ecleziale; din acest motiv, (…) ea trebuie să fie numită Biserică familială[3]. Ea este o comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire; în Biserică, ea îmbracă o importanţă aparte, aşa cum se arată în Noul Testament[4].
  1. Familia creştină este o comuniune între persoane, semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt. Activitatea ei de procreare şi educare este reflectarea lucrării creatoare a Tatălui. Ea este chemată să împărtăşească rugăciunea şi jertfa lui Cristos. Rugăciunea zilnică şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu o întăresc în dragoste. Familia creştină este evanghelizatoare şi misionară.
  1. Relaţiile din sânul familiei creează o afinitate de sentimente, afecţiuni şi interese, care provine, mai ales, din respectul reciproc dintre persoane. Familia este o comunitate privilegiată, chemată să realizeze „o deschidere de suflet plină de bunăvoinţă între soţi, (…) precum şi o colaborare continuă între părinţi în educarea copiilor”[5].

II. Familia şi societatea

  1. Familia este celula originară a vieţii sociale. Ea este societatea naturală în care bărbatul şi femeia sunt chemaţi la dăruirea de sine în iubire şi în dăruirea vieţii. Autoritatea, stabilitatea şi viaţa de relaţii în sânul familiei constituie temelia libertăţii, a siguranţei, a fraternităţii în societate. Familia este comunitatea în care, încă din copilărie, se pot învăţa valorile morale, se poate începe a-l cinsti pe Dumnezeu şi a folosi corect libertatea. Viaţa de familie este o iniţiere în viaţa de societate.
  1. Familia trebuie să trăiască în aşa fel încât membrii săi să înveţe să se îngrijească şi să se ocupe de tineri şi de vârstnici, de persoanele bolnave sau handicapate şi de săraci. Sunt numeroase familiile care, în anumite momente, nu sunt în măsură să dea acest ajutor. Le revine atunci altor persoane, altor familii şi, în mod subsidiar, societăţii, sarcina să aibă grijă de trebuinţele lor: „Evlavia curată şi neîntinată în faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, aceasta este: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în încercările lor şi a te păzi de orice prihană a lumii” (Iac 1, 27).
  1. Familia trebuie să fie ajutată şi apărată prin măsuri sociale corespunzătoare. Acolo unde familiile nu sunt în măsură să-şi împlinească funcţiile, celelalte colectivităţi sociale au datoria să le ajute şi să susţină instituţia familială. Conform principiului subsidiarităţii, comunităţile mai mari trebuie să se ferească a-i uzurpa prerogativele sau a se amesteca în viaţa ei.
  1. Importanţa familiei pentru viaţa şi bunăstarea societăţii[6] implică pentru societate o răspundere deosebită în susţinerea şi consolidarea căsătoriei şi a familiei. Puterea civilă să considere că este îndatorirea ei sacră „recunoaşterea, ocrotirea şi favorizarea adevăratei naturi a căsătoriei şi familiei, ocrotirea moralităţii publice şi promovarea prosperităţii domestice”[7].
  1. Comunitatea politică are îndatorirea să cinstească familia, să o asiste, să-i asigure, în special:

    – libertatea de a întemeia un cămin, de a avea copii şi de a-i creşte în acord cu propriile convingeri morale şi religioase;

    – protejarea stabilităţii legăturii conjugale şi a instituţiei familiale;

    – libertatea de a-şi mărturisi credinţa, de a o transmite, de a-şi creşte copiii în ea, cu mijloacele şi instituţiile necesare;

    – dreptul la proprietatea privată, libertatea de a întreprinde, de a obţine o muncă, o locuinţă, dreptul de a emigra;

    – în conformitate cu instituţiile ţării, dreptul la îngrijire medicală, la asistenţă pentru persoanele în vârstă, la alocaţii familiale;

    – protejarea siguranţei şi a sănătăţii, îndeosebi faţă de pericole ca drogul, pornografia, alcoolismul etc.;

    – libertatea de a întemeia asociaţii cu alte familii şi de a fi astfel reprezentate în faţa autorităţilor civile[8].

  1. Porunca a patra luminează celelalte relaţii în societate. În fraţii şi surorile noastre îi vedem pe copiii părinţilor noştri; în veri, pe urmaşii strămoşilor; în concetăţeni, pe fiii patriei noastre; în cei botezaţi, pe fiii maicii noastre, Biserica; în orice persoană umană, un fiu sau o fiică a Celui care vrea să fie numit „Tatăl nostru”. Prin aceasta, relaţiile noastre cu aproapele sunt recunoscute ca fiind de ordin personal. Aproapele nu este un „individ” al colectivităţii umane; este „cineva” care, prin originile sale cunoscute, merită o atenţie şi un respect deosebit.
  1. Comunităţile omeneşti sunt alcătuite din persoane. Buna lor guvernare nu se limitează la garantarea drepturilor şi la îndeplinirea îndatoririlor, precum şi la respectarea contractelor. Relaţiile corecte între patroni şi angajaţi, între guvernanţi şi cetăţeni presupun bunăvoinţă naturală conformă demnităţii persoanelor umane preocupate de dreptate şi frăţie.

III. Îndatoririle membrilor familiei

Îndatoririle copiilor

  1. Paternitatea divină este izvorul paternităţii umane[9]; pe ea se bazează cinstirea datorată părinţilor. Respectul copiilor, minori sau adulţi, faţă de tatăl şi mama lor[10] se hrăneşte din afecţiunea naturală născută din legătura care îi uneşte. Acest respect le este cerut de porunca divină[11].
  1. Respectul faţă de părinţi (pietatea filială) înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi a muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi le-au îngăduit să crească în statură, în înţelepciune şi în har. „Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei te-au adus pe lume; ce le vei da în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Sir 7, 27-28)
  1. Respectul filial se arată prin supunere şi ascultare adevărată. „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnul maicii tale. (…) Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine” (Prov 6, 20-22). „Fiul înţelept ascultă de învăţătura tatălui său, dar cel batjocoritor nici de mustrare” (Prov 13, 1).
  1. Atâta timp cât copilul trăieşte în casa părinţilor săi, el trebuie să asculte orice cerere a părinţilor, motivată de binele său sau al familiei. „Copii, ascultaţi în toate de părinţii voştri, căci acest lucru este plăcut Domnului” (Col 3, 20)[12]. Copiii trebuie să mai asculte de dispoziţiile rezonabile ale educatorilor lor şi de toţi cei cărora i-au încredinţat părinţii. Dar când copilul este convins în conştiinţa sa că, din punct de vedere moral, este rău să asculte de un anumit ordin, să nu-l împlinească.

    Crescând, copiii vor continua să-şi respecte părinţii. Vor fi prevenitori faţă de dorinţele lor, le vor cere cu plăcere sfaturile şi le vor accepta mustrările îndreptăţite. Ascultarea faţă de părinţi încetează o dată cu emanciparea copiilor, dar nu respectul pe care li-l datorează pentru totdeauna. Iar acesta îşi află rădăcina în frica de Dumnezeu, care este unul dintre darurile Duhului Sfânt.

  1. Porunca a patra le aminteşte copiilor deveniţi adulţi răspunderile faţă de părinţi. Atât cât pot, trebuie să le dea ajutorul material şi moral, în anii bătrâneţii şi în timp de boală, de singurătate sau de suferinţă. Isus reaminteşte această datorie de recunoştinţă[13].

    Domnul l-a înălţat pe tată înaintea fiilor şi a întărit dreptul mamei peste copii. Cel care îşi cinsteşte tatăl se va curăţa de păcat. Şi ca unul care strânge comori, aşa este cel care îşi cinsteşte mama. Cel care îşi cinsteşte tatăl se va bucura de fiii săi şi în ziua rugăciunii sale va fi ascultat. Cel care îşi venerează tatăl va avea viaţă lungă şi cel care se teme de Domnul aduce mângâiere mamei sale (Sir 3, 2-6). Fiule, sprijină-l pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere. (…) Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa (Sir 3, 12-13, 16).

  1. Respectul filial favorizează armonia întregii vieţi de familie; el priveşte şi relaţiile între fraţi şi surori. Respectul faţă de părinţi se reflectă asupra întregului mediu familial. „Cununa bătrânilor sunt fiii fiilor lor” (Prov 17, 6). „Îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire, cu toată smerenia, blândeţea şi răbdarea” (Ef 4, 2).
  1. Creştinii datorează o recunoştinţă deosebită celor de la care au primit darul credinţei, harul Botezului şi viaţa în Biserică. Poate fi vorba de părinţi, de alţi membri ai familiei, de bunici, de păstori, de cateheţi, de alţi învăţători sau prieteni. „Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care, precum a locuit mai întâi în bunica ta, Loida, şi în mama ta, Eunice, tot aşa sunt încredinţat că se află şi în tine” (2 Tim 1, 5).

Îndatoririle părinţilor

  1. Rodnicia iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, ci trebuie să se extindă şi la educaţia lor morală şi la formarea lor spirituală. „Funcţia educativă a părinţilor este atât de importantă, încât, acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită”[14]. Dreptul şi îndatorirea de a educa sunt, pentru părinţi, primordiale şi inalienabile[15].
  1. Părinţii trebuie să-i privească pe copiii lor ca pe fii ai lui Dumnezeu şi să-i respecte ca persoane umane. Ei îi educă pe copii să împlinească Legea lui Dumnezeu, arătându-se ei înşişi ascultători faţă de voinţa Tatălui ceresc.
  1. Părinţii sunt cei dintâi răspunzători de educaţia copiilor lor. Ei îşi dovedesc această răspundere, în primul rând, prin întemeierea unui cămin în care afecţiunea, iertarea, respectul, fidelitatea şi slujirea dezinteresată constituie regula. Căminul este un loc foarte potrivit pentru educarea virtuţilor. Aceasta cere deprinderea abnegaţiei, a judecăţii sănătoase, a stăpânirii de sine, condiţiile oricărei libertăţi adevărate. Părinţii îşi vor învăţa copiii să subordoneze „dimensiunile fizice şi instinctive dimensiunilor lăuntrice şi spirituale”. Este o responsabilitate gravă pentru părinţi să dea exemplu bun copiilor lor.[16] Ştiind să-şi recunoască în faţa lor propriile lipsuri, vor putea mai bine să-i călăuzească şi să-i îndrepte:

    „Cel ce-l iubeşte pe fiul său nu cruţă nuiaua; cel care-l ceartă pe fiul său va avea mulţumire” (Sir 30, 1-2). „Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi mustrarea Domnului” (Ef 6, 4).

  1. Căminul constituie mediul natural pentru iniţierea fiinţei umane la solidaritate şi la responsabilităţile comunitare. Părinţii îi vor învăţa pe copii să se ferească de compromisurile şi degradările care ameninţă societăţile umane.
  1. Prin harul sacramentului Căsătoriei, părinţii au dobândit răspunderea şi privilegiul de a-şi evangheliza copiii. Ei îi vor iniţia din primii ani ai vieţii în tainele credinţei, fiind pentru copiii lor „primii vestitori”[17] ai ei. Din cea mai fragedă copilărie îi vor asocia la viaţa Bisericii. Modul de viaţă în familie poate hrăni dispoziţiile afective care în timpul întregii vieţi rămân autentice preliminarii şi fundamente ale unei credinţe vii.
  1. Educaţia la credinţă din partea părinţilor trebuie să înceapă încă de la cea mai fragedă vârstă a copiilor. Ea se realizează deja când membrii familiei se ajută să crească în credinţă prin mărturia unei vieţi creştine trăite în armonie cu Evanghelia. Cateheza familială precede, însoţeşte şi îmbogăţeşte celelalte forme de învăţătură a credinţei. Părinţii au misiunea de a-şi învăţa copiii să se roage şi să-şi descopere vocaţia de fii ai lui Dumnezeu[18]. Parohia este comunitatea euharistică şi centrul vieţii liturgice a familiilor creştine; ea este un loc privilegiat al catehezei copiilor şi părinţilor.
  1. La rândul lor, copiii vor contribui la creşterea în sfinţenie a părinţilor lor[19]. Cu toţii şi fiecare îşi vor acorda cu generozitate şi fără să obosească iertarea reciprocă cerută de jigniri, certuri, nedreptăţi şi infidelităţi. Afecţiunea reciprocă o sugerează. Iubirea lui Cristos o cere[20].
  1. În timpul copilăriei, respectul şi afecţiunea părinţilor se transpun, în primul rând, în grija şi atenţia pe care o consacră creşterii copiilor, satisfacerii trebuinţelor lor fizice şi spirituale. În cursul creşterii, acelaşi respect şi acelaşi devotament îi vor determina pe părinţi să-şi educe copiii la dreapta folosire a raţiunii şi a libertăţii.
  1. Fiind cei dintâi răspunzători de educaţia copiilor lor, părinţii au dreptul să aleagă pentru ei o şcoală care corespunde propriilor lor convingeri. Acest drept este fundamental. Părinţii au datoria, pe cât posibil, să aleagă şcolile care îi vor sprijini cel mai bine în misiunea lor de educatori creştini[21]. Puterea publică are îndatorirea să garanteze acest drept al părinţilor şi să asigure condiţii reale pentru exercitarea lui.
  1. Devenind adulţi, copiii au datoria şi dreptul să-şi aleagă profesiunea şi starea de viaţă. Ei îşi vor asuma aceste responsabilităţi noi în relaţie încrezătoare cu părinţii lor, ale căror păreri şi sfaturi le vor cere şi le vor primi cu dragă inimă. Părinţii vor avea grijă să nu-şi constrângă copiii nici în alegerea unei profesiuni, nici în cea a unui partener de viaţă. Această datorie de discreţie nu le interzice însă nicidecum să-i ajute cu sfaturi bine gândite, mai ales când aceştia au intenţia să întemeieze un cămin.
  1. Unii nu se căsătoresc, ca să-şi îngrijească părinţii sau fraţii şi surorile, ca să se dedice în mod mai exclusiv unei profesii sau din alte motive demne de cinste. Ei pot contribui foarte mult la binele familiei umane.

IV. Familia şi Împărăţia

  1. Legăturile familiale, chiar dacă sunt importante, nu sunt absolute. Pe măsură ce copilul creşte spre maturitate şi spre autonomia sa umană şi spirituală, vocaţia lui particulară, care vine de la Dumnezeu, se afirmă cu mai multă claritate şi putere. Părinţii vor respecta această chemare şi vor favoriza răspunsul copiilor lor, ca să o urmeze. Trebuie să se convingă că cea dintâi vocaţie a creştinului este să-l urmeze pe Isus[22]: „Cine-i iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine, iar cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10, 37).
  1. A deveni ucenic al lui Isus înseamnă a accepta invitaţia de a aparţine familiei lui Dumnezeu, a duce o viaţă conformă cu modul lui de viaţă: „Oricine face voinţa Tatălui meu, care este în ceruri, acesta îmi este şi frate, şi soră, şi mamă” (Mt 12, 49).

    Părinţii vor primi şi vor respecta cu bucurie şi aducere de mulţumire chemarea adresată de Domnul unuia dintre copiii lor de a-l urma în feciorie pentru Împărăţia cerurilor, în viaţa consacrată sau în slujirea preoţească.

V. Autorităţile în societatea civilă

  1. Porunca a patra a lui Dumnezeu ne porunceşte şi să-i cinstim pe toţi aceia care, pentru binele nostru, au primit de la Dumnezeu o autoritate în societate. Ea luminează atât îndatoririle celor care exercită autoritatea, cât şi ale celor asupra cărora se exercită.

Îndatoririle autorităţilor civile

  1. Cei care exercită o autoritate trebuie să o exercite ca pe o slujire. „Cel care vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru” (Mt 20, 26). Exercitarea unei autorităţi se măsoară din punct de vedere moral prin originea sa divină, prin natura sa raţională şi prin obiectul său specific. Nimeni nu poate porunci sau institui ceva contrar demnităţii persoanelor şi legii naturale.
  1. Exercitarea autorităţii are ca scop să pună în lumină o justă ierarhie a valorilor pentru a facilita exercitarea libertăţii şi a responsabilităţii tuturor. Superiorii exercită dreptatea distributivă cu înţelepciune, ţinând cont de trebuinţele şi contribuţia fiecăruia şi în vederea bunei înţelegeri şi a păcii. Ei trebuie să aibă grijă ca regulile şi dispoziţiile pe care le dau să nu inducă în ispită prin opunerea interesului personal celui al comunităţii[23].
  1. Puterea politică trebuie să respecte drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea va înfăptui dreptatea cu omenie, respectând dreptul fiecăruia, mai ales al familiilor şi al dezmoşteniţilor.

    Drepturile politice legate de cetăţenie pot şi trebuie să fie acordate în funcţie de exigenţele binelui comun. Ele nu pot fi suspendate de puterea politică fără un motiv legitim şi proporţionat. Exercitarea drepturilor politice este destinată binelui comun al naţiunii şi al comunităţii umane.

Îndatoririle cetăţenilor

  1. Cei care sunt supuşi autorităţii îşi vor privi superiorii ca pe reprezentanţi ai lui Dumnezeu, care i-a rânduit slujitori ai darurilor sale[24]: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti. (…) Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca slujitori ai lui Dumnezeu” (1 Pt 2, 13. 16). Colaborarea loială a cetăţenilor comportă dreptul şi uneori îndatorirea de a exercita o critică justă cu privire la ceea ce li se pare dăunător demnităţii persoanelor şi binelui comunităţii.
  1. Datoria cetăţenilor este să contribuie împreună cu puterea civilă la binele societăţii, în spirit de adevăr, dreptate, solidaritate şi libertate. Iubirea şi slujirea patriei derivă din datoria de recunoştinţă şi din ordinea iubirii. Supunerea faţă de autorităţile legitime şi slujirea binelui comun cer cetăţenilor să-şi îndeplinească rolul în viaţa comunităţii politice.
  1. Supunerea faţă de autorităţi şi coresponsabilitatea pentru binele comun comportă moralmente plata impozitelor, exercitarea dreptului de vot, apărarea ţării:

    Daţi fiecăruia ce i se cuvine: celui cu birul, bir; celui cu darea, dare; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Rom 13, 7).

    Creştinii locuiesc în patria lor, dar ca străini. Ei îşi împlinesc toate îndatoririle de cetăţeni şi pe toate le rabdă ca străini. (…) Se supun legilor orânduite, dar felul lor de viaţă este mai presus de legi. (…)

    Înalt este rangul dăruit lor de Dumnezeu şi nu le este îngăduit să-l părăsească[25].

    Apostolul ne îndeamnă să facem rugăciuni şi să aducem mulţumiri pentru regi şi pentru toţi cei care exercită autoritatea, „ca să petrecem o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea” (1 Tim 2, 2).

  1. Naţiunile mai bogate sunt obligate, pe cât posibil, să-l primească pe străinul în căutare de siguranţă şi de resurse vitale, pe care nu le poate găsi în ţara lui de origine. Puterea publică va avea grijă de respectarea dreptului natural, care îl pune pe oaspete sub protecţia celor care îl primesc.

    În vederea binelui comun de care trebuie să se îngrijească, autorităţile politice pot subordona exercitarea dreptului de imigrare anumitor condiţii juridice, în special respectării îndatoririlor imigranţilor faţă de ţara de adopţiune. Cel imigrat este obligat să respecte cu recunoştinţă patrimoniul material şi spiritual al ţării care îl primeşte, să asculte de legile ei şi să ia parte la sarcinile ei.

  1. Cetăţeanul este obligat în conştiinţă să nu urmeze prescripţiile autorităţilor civile când aceste prescripţii sunt contrare exigenţelor ordinii morale, drepturilor fundamentale ale persoanei sau învăţăturilor Evangheliei. Refuzul de ascultare faţă de autorităţile civile, când exigenţele lor sunt contrare celor ale conştiinţei drepte, îşi are justificarea în distincţia dintre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea comunităţii politice. „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22, 21). „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29):

    Acolo unde cetăţenii sunt oprimaţi de o autoritate publică ce îşi depăşeşte competenţa, ei să nu refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie îngăduit să-şi apere drepturile lor şi ale concetăţenilor împotriva abuzurilor acelei autorităţi, respectând însă limitele dictate de legea naturală şi de legea Evangheliei[26].

  1. Rezistenţa în faţa oprimării din partea puterii politice nu va recurge în mod legitim la arme decât dacă sunt întrunite următoarele condiţii: 1 – în caz de violări certe, grave şi prelungite ale drepturilor fundamentale; 2 – după ce s-au epuizat toate celelalte metode; 3 – fără a provoca dezordini mai mari; 4 – să existe o speranţă întemeiată de reuşită; 5 – dacă nu se întrevăd în mod rezonabil soluţii mai bune.

Comunitatea politică şi Biserica

  1. Orice instituţie se inspiră, chiar implicit, dintr-o viziune asupra omului şi a scopului său, de unde îşi extrage criteriile de judecată, ierarhia valorilor, linia de conduită. Cele mai multe societăţi şi-au raportat instituţiile la o anumită preeminenţă a omului asupra lucrurilor. Numai Religia revelată în chip dumnezeiesc a recunoscut în mod clar în Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul, originea şi scopul omului. Biserica invită puterea politică să-şi raporteze judecăţile şi hotărârile la această inspiraţie a Adevărului despre Dumnezeu şi despre om:

    Societăţile care ignoră această inspiraţie sau o refuză în numele independenţei lor faţă de Dumnezeu sunt nevoite să-şi caute referinţele şi finalitatea în ele însele sau să le împrumute unei ideologii şi, neadmiţând să fie apărat un criteriu obiectiv al binelui şi al răului, îşi arogă asupra omului şi asupra scopului lui o putere totalitară, declarată sau disimulată, după cum o arată istoria[27].

  1. Biserica, datorită misiunii şi competenţei sale, nu se confundă în nici un fel cu comunitatea politică. Ea este, în acelaşi timp, semnul şi apărarea caracterului transcendent al persoanei umane. „Biserica respectă şi promovează libertatea politică şi responsabilitatea cetăţenilor”[28].
  1. Face parte din misiunea Bisericii „să-şi exprime judecata morală, chiar şi asupra unor lucruri care ţin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu Evanghelia şi cu binele comun şi numai acele mijloace, în funcţie de timpuri şi de situaţii”[29].

PE SCURT

  1. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Dt 5, 16; Mc 7, 10).
  1. Conform poruncii a patra, Dumnezeu a voit ca după El să-i cinstim pe părinţii noştri şi pe cei pe care El i-a învestit cu autoritate, pentru binele nostru.
  1. Comunitatea conjugală este întemeiată pe legământul şi consimţământul soţilor. Căsătoria şi familia sunt rânduite spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor.
  1. „Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”[30].
  1. Copiii datorează părinţilor lor respect, recunoştinţă, ascultare dreaptă şi ajutor. Respectul filial favorizează armonia întregii vieţi familiale.
  1. Părinţii sunt cei dintâi răspunzători de educaţia copiilor lor la credinţă, la rugăciune şi în toate virtuţile. Ei au datoria să facă tot posibilul să se îngrijească de trebuinţele fizice şi spirituale ale copiilor lor.
  1. Părinţii trebuie să respecte şi să favorizeze vocaţia copiilor lor. Ei îşi vor aminti şi îi vor învăţa că cea dintâi chemare a creştinului este să-l urmeze pe Isus.
  1. Autorităţile publice sunt obligate să respecte drepturile fundamentale ale persoanei umane şi condiţiile de exercitare a libertăţii ei.
  1. Datoria cetăţenilor este să lucreze împreună cu puterea civilă la edificarea societăţii în spirit de adevăr, de dreptate, de solidaritate şi de libertate.
  1. Cetăţeanul este obligat în conştiinţă să nu urmeze prescripţiile autorităţilor civile când aceste prescripţii sunt contrare exigenţelor ordinii morale. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29).
  1. Orice societate îşi inspiră judecăţile şi conduita dintr-o viziune asupra omului şi a scopului lui. Fără luminile Evangheliei despre Dumnezeu şi despre om, societăţile devin cu uşurinţă totalitare.

 

Note


[1] Cf. Dt 5, 16.
[2] Cf. Dt 5, 16.
[3] FC 21; cf. LG 11.
[4] Cf. Ef 5,21 – 6,4; Col 3, 18-21; 1 Pt 3, 1-7.
[5] GS 52, § 1.
[6] Cf. GS 47, § 1.
[7] GS 52, § 2.
[8] Cf. FC 46.
[9] Cf. Ef 3, 14.
[10] Cf. Prov 1, 8; Tob 4, 3-4.
[11] Cf. Ex 20, 12.
[12] Cf. Ef 6, 1.
[13] Cf. Mc 7, 10-12.
[14] GE 3.
[15] Cf. FC 36.
[16] CA 36.
[17] LG 11. – 20. Cf. Mt 18, 21-22; Lc 17, 4. –
[18] Cf. LG 11.
[19] Cf. GS 48, § 4.
[20] Cf. Mt 18, 21-22; Lc 17, 4.
[21] Cf. GE 6.
[22] Cf. Mt 16, 25.
[23] CA 25.
[24] Cf. Rom 13, 1-2.
[25] Scrisoarea către Diognet 5, 5. 10; 6, 10.
[26] GS 74, § 5.
[27] Cf. CA 45; 46.
[28] GS 76, § 3.
[29] GS 76, § 5.
[30] GS 47, § 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *