Porunca a patra

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci

CAPITOLUL AL DOILEA
„Să-l iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți”

Isus le-a spus ucenicilor săi: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi” (In 13, 34).

2196. Ca răspuns la întrebarea pusă despre prima dintre porunci, Isus spune: „Cea dintâi este: «Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta!» Iar a doua este aceasta: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Nu există poruncă mai mare decât aceasta” (Mc 12, 29-31).

      Apostolul Paul reamintește: „Cel care-l iubește pe semenul său a împlinit legea. Căci poruncile: Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu râvnești și toate celelalte se rezumă în aceste cuvinte: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui. Deci plinătatea legii este iubirea” (Rom 13, 8-10).

ARTICOLUL 4
Porunca a patra

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești ani mulți pe pământul pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău (Ex 20, 12).

Și le era supus lor (Lc 2, 51).

Domnul Isus însuși a reamintit puterea acestei „porunci a lui Dumnezeu” (Mc 7, 8-13). Apostolul învață: „Copii, ascultați de părinții voștri în Domnul, căci așa este drept. «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta»: aceasta este prima poruncă legată de o făgăduință: «ca să-ți fie bine și să ai viață lungă pe pământ»”. (Ef 6, 1-3).[1]

2197. Porunca a patra deschide cea de-a doua tablă a Legii. Ea indică ordinea iubirii. Dumnezeu a voit ca, după El, să ne cinstim părinții, cărora le datorăm viața și care ne-au transmis cunoașterea lui Dumnezeu. Suntem obligați să-i cinstim și să-i respectăm pe toți aceia pe care Dumnezeu i-a învestit cu autoritatea sa, spre binele nostru.

2198. Această poruncă este exprimată în forma pozitivă a unor îndatoriri de împlinit. Ea vestește poruncile următoare, care se referă la un respect deosebit față de viață, de căsnicie, de bunurile pământești, de cuvânt. Ea constituie unul dintre fundamentele doctrinei sociale a Bisericii.

2199. Porunca a patra se adresează în mod expres copiilor în relațiile cu tatăl și cu mama lor, pentru că această relație este cea mai universală. Ea se referă, de asemenea, la relațiile de rudenie cu membrii grupului familial. Ea cere să se acorde cinstire, afecțiune și recunoștință bunicilor și străbunilor. În sfârșit, se extinde la îndatoririle elevilor față de profesori, ale angajaților față de patroni, ale subordonaților față de șefii lor, ale cetățenilor față de patria lor, față de cei care o administrează sau o guvernează.

      Această poruncă implică și subînțelege îndatoririle părinților, tutorilor, profesorilor, șefilor, magistraților, guvernanților, ale tuturor celor care exercită o autoritate asupra altora sau asupra unei comunități de persoane.@

2200. Respectarea poruncii a patra comportă și răsplata ei: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești ani mulți pe pământul pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău” (Ex 20, 12)[2]. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roadele spirituale, roadele temporale ale păcii și prosperității. Dimpotrivă, nerespectarea acestei porunci are drept consecință mari daune pentru comunități și pentru persoanele umane.

I. Familia în planul lui Dumnezeu

Natura familiei

2201. Comunitatea conjugală este întemeiată pe consimțământul soților. Căsătoria și familia sunt rânduite spre binele soților și spre procrearea și educarea copiilor. Iubirea dintre soți și nașterea de copii întemeiază între membrii aceleiași familii relații personale și responsabilități primordiale.

2202. Un bărbat și o femeie uniți în căsătorie alcătuiesc împreună cu copiii lor o familie. Această instituție precede orice recunoaștere din partea autorității publice; ea i se impune. Ea trebuie să fie considerată ca referința normală, în funcție de care trebuie să fie apreciate diferitele forme de rudenie.

2203. Creând bărbatul și femeia, Dumnezeu a întemeiat familia umană și a înzestrat-o cu constituția ei fundamentală. Membrii ei sunt persoane egale în demnitate. Pentru binele comun al membrilor săi și al societății, familia comportă o diversitate de răspunderi, drepturi și îndatoriri.

Familia creștină

2204. „Familia creștină constituie o revelare și o realizare specifică a comuniunii ecleziale; din acest motiv, (…) ea trebuie să fie numită Biserică familială„[3]. Ea este o comunitate de credință, de speranță și de iubire; în Biserică, ea îmbracă o importanță aparte, așa cum se arată în Noul Testament[4].

2205. Familia creștină este o comuniune între persoane, semn și imagine a comuniunii dintre Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt. Activitatea ei de procreare și educare este reflectarea lucrării creatoare a Tatălui. Ea este chemată să împărtășească rugăciunea și jertfa lui Cristos. Rugăciunea zilnică și citirea Cuvântului lui Dumnezeu o întăresc în dragoste. Familia creștină este evanghelizatoare și misionară.

2206. Relațiile din sânul familiei creează o afinitate de sentimente, afecțiuni și interese, care provine, mai ales, din respectul reciproc dintre persoane. Familia este o comunitate privilegiată, chemată să realizeze „o deschidere de suflet plină de bunăvoință între soți, (…) precum și o colaborare continuă între părinți în educarea copiilor”[5].

II. Familia și societatea

2207. Familia este celula originară a vieții sociale. Ea este societatea naturală în care bărbatul și femeia sunt chemați la dăruirea de sine în iubire și în dăruirea vieții. Autoritatea, stabilitatea și viața de relații în sânul familiei constituie temelia libertății, a siguranței, a fraternității în societate. Familia este comunitatea în care, încă din copilărie, se pot învăța valorile morale, se poate începe a-l cinsti pe Dumnezeu și a folosi corect libertatea. Viața de familie este o inițiere în viața de societate.

2208. Familia trebuie să trăiască în așa fel încât membrii săi să învețe să se îngrijească și să se ocupe de tineri și de vârstnici, de persoanele bolnave sau handicapate și de săraci. Sunt numeroase familiile care, în anumite momente, nu sunt în măsură să dea acest ajutor. Le revine atunci altor persoane, altor familii și, în mod subsidiar, societății, sarcina să aibă grijă de trebuințele lor: „Evlavia curată și neîntinată în fața lui Dumnezeu, Tatăl nostru, aceasta este: a-i cerceta pe orfani și pe văduve în încercările lor și a te păzi de orice prihană a lumii” (Iac 1, 27).

2209. Familia trebuie să fie ajutată și apărată prin măsuri sociale corespunzătoare. Acolo unde familiile nu sunt în măsură să-și împlinească funcțiile, celelalte colectivități sociale au datoria să le ajute și să susțină instituția familială. Conform principiului subsidiarității, comunitățile mai mari trebuie să se ferească a-i uzurpa prerogativele sau a se amesteca în viața ei.

2210. Importanța familiei pentru viața și bunăstarea societății[6] implică pentru societate o răspundere deosebită în susținerea și consolidarea căsătoriei și a familiei. Puterea civilă să considere că este îndatorirea ei sacră „recunoașterea, ocrotirea și favorizarea adevăratei naturi a căsătoriei și familiei, ocrotirea moralității publice și promovarea prosperității domestice”[7].

2211. Comunitatea politică are îndatorirea să cinstească familia, să o asiste, să-i asigure, în special:

      – libertatea de a întemeia un cămin, de a avea copii și de a-i crește în acord cu propriile convingeri morale și religioase;

      – protejarea stabilității legăturii conjugale și a instituției familiale;

      – libertatea de a-și mărturisi credința, de a o transmite, de a-și crește copiii în ea, cu mijloacele și instituțiile necesare;

      – dreptul la proprietatea privată, libertatea de a întreprinde, de a obține o muncă, o locuință, dreptul de a emigra;

      – în conformitate cu instituțiile țării, dreptul la îngrijire medicală, la asistență pentru persoanele în vârstă, la alocații familiale;

      – protejarea siguranței și a sănătății, îndeosebi față de pericole ca drogul, pornografia, alcoolismul etc.;

      – libertatea de a întemeia asociații cu alte familii și de a fi astfel reprezentate în fața autorităților civile[8].

2212. Porunca a patra luminează celelalte relații în societate. În frații și surorile noastre îi vedem pe copiii părinților noștri; în veri, pe urmașii strămoșilor; în concetățeni, pe fiii patriei noastre; în cei botezați, pe fiii maicii noastre, Biserica; în orice persoană umană, un fiu sau o fiică a Celui care vrea să fie numit „Tatăl nostru”. Prin aceasta, relațiile noastre cu aproapele sunt recunoscute ca fiind de ordin personal. Aproapele nu este un „individ” al colectivității umane; este „cineva” care, prin originile sale cunoscute, merită o atenție și un respect deosebit.

2213. Comunitățile omenești sunt alcătuite din persoane. Buna lor guvernare nu se limitează la garantarea drepturilor și la îndeplinirea îndatoririlor, precum și la respectarea contractelor. Relațiile corecte între patroni și angajați, între guvernanți și cetățeni presupun bunăvoință naturală conformă demnității persoanelor umane preocupate de dreptate și frăție.

III. Îndatoririle membrilor familiei

Îndatoririle copiilor

2214. Paternitatea divină este izvorul paternității umane[9]; pe ea se bazează cinstirea datorată părinților. Respectul copiilor, minori sau adulți, față de tatăl și mama lor[10] se hrănește din afecțiunea naturală născută din legătura care îi unește. Acest respect le este cerut de porunca divină[11].

2215. Respectul față de părinți (pietatea filială) înseamnă recunoștință față de cei care, prin dăruirea vieții, a iubirii și a muncii lor, și-au adus copiii pe lume și le-au îngăduit să crească în statură, în înțelepciune și în har. „Din toată inima cinstește-l pe tatăl tău și nu uita durerile mamei tale. Amintește-ți că ei te-au adus pe lume; ce le vei da în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Sir 7, 27-28)

2216. Respectul filial se arată prin supunere și ascultare adevărată. „Păzește, fiule, povața tatălui tău și nu disprețui îndemnul maicii tale. (…) Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deștepta vor grăi cu tine” (Prov 6, 20-22). „Fiul înțelept ascultă de învățătura tatălui său, dar cel batjocoritor nici de mustrare” (Prov 13, 1).

2217. Atâta timp cât copilul trăiește în casa părinților săi, el trebuie să asculte orice cerere a părinților, motivată de binele său sau al familiei. „Copii, ascultați în toate de părinții voștri, căci acest lucru este plăcut Domnului” (Col 3, 20)[12]. Copiii trebuie să mai asculte de dispozițiile rezonabile ale educatorilor lor și de toți cei cărora i-au încredințat părinții. Dar când copilul este convins în conștiința sa că, din punct de vedere moral, este rău să asculte de un anumit ordin, să nu-l împlinească.

      Crescând, copiii vor continua să-și respecte părinții. Vor fi prevenitori față de dorințele lor, le vor cere cu plăcere sfaturile și le vor accepta mustrările îndreptățite. Ascultarea față de părinți încetează o dată cu emanciparea copiilor, dar nu respectul pe care li-l datorează pentru totdeauna. Iar acesta își află rădăcina în frica de Dumnezeu, care este unul dintre darurile Duhului Sfânt.

2218. Porunca a patra le amintește copiilor deveniți adulți răspunderile față de părinți. Atât cât pot, trebuie să le dea ajutorul material și moral, în anii bătrâneții și în timp de boală, de singurătate sau de suferință. Isus reamintește această datorie de recunoștință[13].

      Domnul l-a înălțat pe tată înaintea fiilor și a întărit dreptul mamei peste copii. Cel care își cinstește tatăl se va curăța de păcat. Și ca unul care strânge comori, așa este cel care își cinstește mama. Cel care își cinstește tatăl se va bucura de fiii săi și în ziua rugăciunii sale va fi ascultat. Cel care își venerează tatăl va avea viață lungă și cel care se teme de Domnul aduce mângâiere mamei sale (Sir 3, 2-6). Fiule, sprijină-l pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar de i se va împuțina mintea, ai îndurare și nu-l disprețui când tu ești în putere. (…) Ca un hulitor este cel care își părăsește tatăl și blestemat de Domnul este cel care o ocărăște pe mama sa (Sir 3, 12-13, 16).

2219. Respectul filial favorizează armonia întregii vieți de familie; el privește și relațiile între frați și surori. Respectul față de părinți se reflectă asupra întregului mediu familial. „Cununa bătrânilor sunt fiii fiilor lor” (Prov 17, 6). „Îngăduiți-vă unii pe alții în iubire, cu toată smerenia, blândețea și răbdarea” (Ef 4, 2).

2220. Creștinii datorează o recunoștință deosebită celor de la care au primit darul credinței, harul Botezului și viața în Biserică. Poate fi vorba de părinți, de alți membri ai familiei, de bunici, de păstori, de cateheți, de alți învățători sau prieteni. „Îmi aduc aminte de credința ta neprefăcută, care, precum a locuit mai întâi în bunica ta, Loida, și în mama ta, Eunice, tot așa sunt încredințat că se află și în tine” (2 Tim 1, 5).

Îndatoririle părinților

2221. Rodnicia iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, ci trebuie să se extindă și la educația lor morală și la formarea lor spirituală. „Funcția educativă a părinților este atât de importantă, încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită”[14]. Dreptul și îndatorirea de a educa sunt, pentru părinți, primordiale și inalienabile[15].

2222. Părinții trebuie să-i privească pe copiii lor ca pe fii ai lui Dumnezeu și să-i respecte ca persoane umane. Ei îi educă pe copii să împlinească Legea lui Dumnezeu, arătându-se ei înșiși ascultători față de voința Tatălui ceresc.

2223. Părinții sunt cei dintâi răspunzători de educația copiilor lor. Ei își dovedesc această răspundere, în primul rând, prin întemeierea unui cămin în care afecțiunea, iertarea, respectul, fidelitatea și slujirea dezinteresată constituie regula. Căminul este un loc foarte potrivit pentru educarea virtuților. Aceasta cere deprinderea abnegației, a judecății sănătoase, a stăpânirii de sine, condițiile oricărei libertăți adevărate. Părinții își vor învăța copiii să subordoneze „dimensiunile fizice și instinctive dimensiunilor lăuntrice și spirituale”. Este o responsabilitate gravă pentru părinți să dea exemplu bun copiilor lor.[16] Știind să-și recunoască în fața lor propriile lipsuri, vor putea mai bine să-i călăuzească și să-i îndrepte:

      „Cel ce-l iubește pe fiul său nu cruță nuiaua; cel care-l ceartă pe fiul său va avea mulțumire” (Sir 30, 1-2). „Și voi, părinților, nu-i întărâtați pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și mustrarea Domnului” (Ef 6, 4).

2224. Căminul constituie mediul natural pentru inițierea ființei umane la solidaritate și la responsabilitățile comunitare. Părinții îi vor învăța pe copii să se ferească de compromisurile și degradările care amenință societățile umane.

2225. Prin harul sacramentului Căsătoriei, părinții au dobândit răspunderea și privilegiul de a-și evangheliza copiii. Ei îi vor iniția din primii ani ai vieții în tainele credinței, fiind pentru copiii lor „primii vestitori”[17] ai ei. Din cea mai fragedă copilărie îi vor asocia la viața Bisericii. Modul de viață în familie poate hrăni dispozițiile afective care în timpul întregii vieți rămân autentice preliminarii și fundamente ale unei credințe vii.

2226. Educația la credință din partea părinților trebuie să înceapă încă de la cea mai fragedă vârstă a copiilor. Ea se realizează deja când membrii familiei se ajută să crească în credință prin mărturia unei vieți creștine trăite în armonie cu Evanghelia. Cateheza familială precede, însoțește și îmbogățește celelalte forme de învățătură a credinței. Părinții au misiunea de a-și învăța copiii să se roage și să-și descopere vocația de fii ai lui Dumnezeu[18]. Parohia este comunitatea euharistică și centrul vieții liturgice a familiilor creștine; ea este un loc privilegiat al catehezei copiilor și părinților.

2227. La rândul lor, copiii vor contribui la creșterea în sfințenie a părinților lor[19]. Cu toții și fiecare își vor acorda cu generozitate și fără să obosească iertarea reciprocă cerută de jigniri, certuri, nedreptăți și infidelități. Afecțiunea reciprocă o sugerează. Iubirea lui Cristos o cere[20].

2228. În timpul copilăriei, respectul și afecțiunea părinților se transpun, în primul rând, în grija și atenția pe care o consacră creșterii copiilor, satisfacerii trebuințelor lor fizice și spirituale. În cursul creșterii, același respect și același devotament îi vor determina pe părinți să-și educe copiii la dreapta folosire a rațiunii și a libertății.

2229. Fiind cei dintâi răspunzători de educația copiilor lor, părinții au dreptul să aleagă pentru ei o școală care corespunde propriilor lor convingeri. Acest drept este fundamental. Părinții au datoria, pe cât posibil, să aleagă școlile care îi vor sprijini cel mai bine în misiunea lor de educatori creștini[21]. Puterea publică are îndatorirea să garanteze acest drept al părinților și să asigure condiții reale pentru exercitarea lui.

2230. Devenind adulți, copiii au datoria și dreptul să-și aleagă profesiunea și starea de viață. Ei își vor asuma aceste responsabilități noi în relație încrezătoare cu părinții lor, ale căror păreri și sfaturi le vor cere și le vor primi cu dragă inimă. Părinții vor avea grijă să nu-și constrângă copiii nici în alegerea unei profesiuni, nici în cea a unui partener de viață. Această datorie de discreție nu le interzice însă nicidecum să-i ajute cu sfaturi bine gândite, mai ales când aceștia au intenția să întemeieze un cămin.

2231. Unii nu se căsătoresc, ca să-și îngrijească părinții sau frații și surorile, ca să se dedice în mod mai exclusiv unei profesii sau din alte motive demne de cinste. Ei pot contribui foarte mult la binele familiei umane.

IV. Familia și Împărăția

2232. Legăturile familiale, chiar dacă sunt importante, nu sunt absolute. Pe măsură ce copilul crește spre maturitate și spre autonomia sa umană și spirituală, vocația lui particulară, care vine de la Dumnezeu, se afirmă cu mai multă claritate și putere. Părinții vor respecta această chemare și vor favoriza răspunsul copiilor lor, ca să o urmeze. Trebuie să se convingă că cea dintâi vocație a creștinului este să-l urmeze pe Isus[22]: „Cine-i iubește pe tatăl său și pe mama sa mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine, iar cine își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10, 37).

2233. A deveni ucenic al lui Isus înseamnă a accepta invitația de a aparține familiei lui Dumnezeu, a duce o viață conformă cu modul lui de viață: „Oricine face voința Tatălui meu, care este în ceruri, acesta îmi este și frate, și soră, și mamă” (Mt 12, 49).

      Părinții vor primi și vor respecta cu bucurie și aducere de mulțumire chemarea adresată de Domnul unuia dintre copiii lor de a-l urma în feciorie pentru Împărăția cerurilor, în viața consacrată sau în slujirea preoțească.

V. Autoritățile în societatea civilă

2234. Porunca a patra a lui Dumnezeu ne poruncește și să-i cinstim pe toți aceia care, pentru binele nostru, au primit de la Dumnezeu o autoritate în societate. Ea luminează atât îndatoririle celor care exercită autoritatea, cât și ale celor asupra cărora se exercită.

Îndatoririle autorităților civile

2235. Cei care exercită o autoritate trebuie să o exercite ca pe o slujire. „Cel care vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru” (Mt 20, 26). Exercitarea unei autorități se măsoară din punct de vedere moral prin originea sa divină, prin natura sa rațională și prin obiectul său specific. Nimeni nu poate porunci sau institui ceva contrar demnității persoanelor și legii naturale.

2236. Exercitarea autorității are ca scop să pună în lumină o justă ierarhie a valorilor pentru a facilita exercitarea libertății și a responsabilității tuturor. Superiorii exercită dreptatea distributivă cu înțelepciune, ținând cont de trebuințele și contribuția fiecăruia și în vederea bunei înțelegeri și a păcii. Ei trebuie să aibă grijă ca regulile și dispozițiile pe care le dau să nu inducă în ispită prin opunerea interesului personal celui al comunității[23].

2237. Puterea politică trebuie să respecte drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea va înfăptui dreptatea cu omenie, respectând dreptul fiecăruia, mai ales al familiilor și al dezmoșteniților.

      Drepturile politice legate de cetățenie pot și trebuie să fie acordate în funcție de exigențele binelui comun. Ele nu pot fi suspendate de puterea politică fără un motiv legitim și proporționat. Exercitarea drepturilor politice este destinată binelui comun al națiunii și al comunității umane.

Îndatoririle cetățenilor

2238. Cei care sunt supuși autorității își vor privi superiorii ca pe reprezentanți ai lui Dumnezeu, care i-a rânduit slujitori ai darurilor sale[24]: „Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești. (…) Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca slujitori ai lui Dumnezeu” (1 Pt 2, 13. 16). Colaborarea loială a cetățenilor comportă dreptul și uneori îndatorirea de a exercita o critică justă cu privire la ceea ce li se pare dăunător demnității persoanelor și binelui comunității.

2239. Datoria cetățenilor este să contribuie împreună cu puterea civilă la binele societății, în spirit de adevăr, dreptate, solidaritate și libertate. Iubirea și slujirea patriei derivă din datoria de recunoștință și din ordinea iubirii. Supunerea față de autoritățile legitime și slujirea binelui comun cer cetățenilor să-și îndeplinească rolul în viața comunității politice.

2240. Supunerea față de autorități și coresponsabilitatea pentru binele comun comportă moralmente plata impozitelor, exercitarea dreptului de vot, apărarea țării:

      Dați fiecăruia ce i se cuvine: celui cu birul, bir; celui cu darea, dare; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Rom 13, 7).

      Creștinii locuiesc în patria lor, dar ca străini. Ei își împlinesc toate îndatoririle de cetățeni și pe toate le rabdă ca străini. (…) Se supun legilor orânduite, dar felul lor de viață este mai presus de legi. (…)

      Înalt este rangul dăruit lor de Dumnezeu și nu le este îngăduit să-l părăsească[25].

      Apostolul ne îndeamnă să facem rugăciuni și să aducem mulțumiri pentru regi și pentru toți cei care exercită autoritatea, „ca să petrecem o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și demnitatea” (1 Tim 2, 2).

2241. Națiunile mai bogate sunt obligate, pe cât posibil, să-l primească pe străinul în căutare de siguranță și de resurse vitale, pe care nu le poate găsi în țara lui de origine. Puterea publică va avea grijă de respectarea dreptului natural, care îl pune pe oaspete sub protecția celor care îl primesc.

      În vederea binelui comun de care trebuie să se îngrijească, autoritățile politice pot subordona exercitarea dreptului de imigrare anumitor condiții juridice, în special respectării îndatoririlor imigranților față de țara de adopțiune. Cel imigrat este obligat să respecte cu recunoștință patrimoniul material și spiritual al țării care îl primește, să asculte de legile ei și să ia parte la sarcinile ei.

2242. Cetățeanul este obligat în conștiință să nu urmeze prescripțiile autorităților civile când aceste prescripții sunt contrare exigențelor ordinii morale, drepturilor fundamentale ale persoanei sau învățăturilor Evangheliei. Refuzul de ascultare față de autoritățile civile, când exigențele lor sunt contrare celor ale conștiinței drepte, își are justificarea în distincția dintre slujirea lui Dumnezeu și slujirea comunității politice. „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22, 21). „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29):

      Acolo unde cetățenii sunt oprimați de o autoritate publică ce își depășește competența, ei să nu refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie îngăduit să-și apere drepturile lor și ale concetățenilor împotriva abuzurilor acelei autorități, respectând însă limitele dictate de legea naturală și de legea Evangheliei[26].

2243. Rezistența în fața oprimării din partea puterii politice nu va recurge în mod legitim la arme decât dacă sunt întrunite următoarele condiții: 1 – în caz de violări certe, grave și prelungite ale drepturilor fundamentale; 2 – după ce s-au epuizat toate celelalte metode; 3 – fără a provoca dezordini mai mari; 4 – să existe o speranță întemeiată de reușită; 5 – dacă nu se întrevăd în mod rezonabil soluții mai bune.

Comunitatea politică și Biserica

2244. Orice instituție se inspiră, chiar implicit, dintr-o viziune asupra omului și a scopului său, de unde își extrage criteriile de judecată, ierarhia valorilor, linia de conduită. Cele mai multe societăți și-au raportat instituțiile la o anumită preeminență a omului asupra lucrurilor. Numai Religia revelată în chip dumnezeiesc a recunoscut în mod clar în Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul, originea și scopul omului. Biserica invită puterea politică să-și raporteze judecățile și hotărârile la această inspirație a Adevărului despre Dumnezeu și despre om:

      Societățile care ignoră această inspirație sau o refuză în numele independenței lor față de Dumnezeu sunt nevoite să-și caute referințele și finalitatea în ele însele sau să le împrumute unei ideologii și, neadmițând să fie apărat un criteriu obiectiv al binelui și al răului, își arogă asupra omului și asupra scopului lui o putere totalitară, declarată sau disimulată, după cum o arată istoria[27].

2245. Biserica, datorită misiunii și competenței sale, nu se confundă în nici un fel cu comunitatea politică. Ea este, în același timp, semnul și apărarea caracterului transcendent al persoanei umane. „Biserica respectă și promovează libertatea politică și responsabilitatea cetățenilor”[28].

2246. Face parte din misiunea Bisericii „să-și exprime judecata morală, chiar și asupra unor lucruri care țin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu Evanghelia și cu binele comun și numai acele mijloace, în funcție de timpuri și de situații”[29].

PE SCURT

2247. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Dt 5, 16; Mc 7, 10).

2248. Conform poruncii a patra, Dumnezeu a voit ca după El să-i cinstim pe părinții noștri și pe cei pe care El i-a învestit cu autoritate, pentru binele nostru.

2249. Comunitatea conjugală este întemeiată pe legământul și consimțământul soților. Căsătoria și familia sunt rânduite spre binele soților și spre procrearea și educarea copiilor.

2250. „Binele persoanei și al societății umane și creștine este strâns legat de bunul mers al comunității conjugale și familiale”[30].

2251. Copiii datorează părinților lor respect, recunoștință, ascultare dreaptă și ajutor. Respectul filial favorizează armonia întregii vieți familiale.

2252. Părinții sunt cei dintâi răspunzători de educația copiilor lor la credință, la rugăciune și în toate virtuțile. Ei au datoria să facă tot posibilul să se îngrijească de trebuințele fizice și spirituale ale copiilor lor.

2253. Părinții trebuie să respecte și să favorizeze vocația copiilor lor. Ei își vor aminti și îi vor învăța că cea dintâi chemare a creștinului este să-l urmeze pe Isus.

2254. Autoritățile publice sunt obligate să respecte drepturile fundamentale ale persoanei umane și condițiile de exercitare a libertății ei.

2255. Datoria cetățenilor este să lucreze împreună cu puterea civilă la edificarea societății în spirit de adevăr, de dreptate, de solidaritate și de libertate.

2256. Cetățeanul este obligat în conștiință să nu urmeze prescripțiile autorităților civile când aceste prescripții sunt contrare exigențelor ordinii morale. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29).

2257. Orice societate își inspiră judecățile și conduita dintr-o viziune asupra omului și a scopului lui. Fără luminile Evangheliei despre Dumnezeu și despre om, societățile devin cu ușurință totalitare.

 

Note

---

[1] Cf. Dt 5, 16.
[2] Cf. Dt 5, 16.
[3] FC 21; cf. LG 11.
[4] Cf. Ef 5,21 – 6,4; Col 3, 18-21; 1 Pt 3, 1-7.
[5] GS 52, § 1.
[6] Cf. GS 47, § 1.
[7] GS 52, § 2.
[8] Cf. FC 46.
[9] Cf. Ef 3, 14.
[10] Cf. Prov 1, 8; Tob 4, 3-4.
[11] Cf. Ex 20, 12.
[12] Cf. Ef 6, 1.
[13] Cf. Mc 7, 10-12.
[14] GE 3.
[15] Cf. FC 36.
[16] CA 36.
[17] LG 11. – 20. Cf. Mt 18, 21-22; Lc 17, 4. –
[18] Cf. LG 11.
[19] Cf. GS 48, § 4.
[20] Cf. Mt 18, 21-22; Lc 17, 4.
[21] Cf. GE 6.
[22] Cf. Mt 16, 25.
[23] CA 25.
[24] Cf. Rom 13, 1-2.
[25] Scrisoarea către Diognet 5, 5. 10; 6, 10.
[26] GS 74, § 5.
[27] Cf. CA 45; 46.
[28] GS 76, § 3.
[29] GS 76, § 5.
[30] GS 47, § 1.