Virtuţile

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 7
Virtuțile

1803. „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Fil 4, 8).

      Virtutea este o dispoziție firească și fermă de a face binele. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune, ci și să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forțele ei sensibile și spirituale. Ea urmărește și alege binele prin acțiuni concrete.

      Scopul unei vieți virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu[1].

I. Virtuțile umane

1804. Virtuțile umane sunt atitudini ferme, dispoziții stabile, perfecțiuni devenite obișnuințe ale inteligenței și ale voinței, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile și conducându-ne comportamentul după rațiune și credință. Ele dobândesc ușurință, stăpânire de sine și bucurie pentru a duce o viață bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. Virtuțile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt fructele și germenii actelor morale bune; ele dispun toate capacitățile ființei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.

Caracterul deosebit al virtuților cardinale

1805. Patru virtuți joacă un rol de pivot (lat. cardo). De aceea, se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. Acestea sunt: prudența, dreptatea, tăria și cumpătarea. „De iubește cineva dreptatea, ostenelile înțelepciunii rodesc sfinte virtuți, căci ea îl învață cumpătarea și prudența, dreptatea și tăria” (Înț 8, 7). Sub alte nume, aceste virtuți sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură.

1806. Prudența este virtutea care dispune rațiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine și să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. „Omul înțelept își veghează pașii” (Prov 14, 15). „Fiți cumpătați și treji, pentru rugăciuni” (1 Pt 4, 7). Prudența este „dreapta regulă a acțiunii”, scrie Sfântul Toma[2] după Aristotel. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica, nici cu fățărnicia sau cu disimularea. Este numită auriga virtutum, „vizitiul virtuților”: ea conduce celelalte virtuți, indicându-le norma și măsura. Prudența este aceea care călăuzește în mod nemijlocit judecata de conștiință. Omul prudent decide și își orânduiește comportamentul după această judecată. Datorită acestei virtuți aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare și înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem și la răul pe care trebuie să-l evităm.

1807. Dreptatea este virtutea morală ce constă în voința neschimbătoare și fermă de a da lui Dumnezeu și aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea față de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. Față de oameni, ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia și la stabilirea în cadrul relațiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea față de persoane și de binele comun. Omul drept, evocat adesea în Sfânta Scriptură, se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale și prin corectitudinea comportamentului său față de aproapele. „Nici să nu-l părtinești pe cel sărac și nici de cel puternic să nu te sfiești, ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19, 15). „Stăpânilor, dați slugilor voastre ce este drept și potrivit, știind că și voi aveți un Stăpân în cer” (Col 4, 1).

1808. Tăria este virtutea morală care în dificultăți asigură fermitate și statornicie în urmarea binelui. Ea întărește hotărârea de a rezista ispitelor și de a depăși obstacolele vieții morale. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama, chiar și teama de moarte, și să înfruntăm încercarea și persecuțiile. Ea ne dispune să mergem până la renunțare și la jertfirea vieții pentru apărarea unei cauze drepte. „Tăria mea și lauda mea e Domnul” (Ps 118, 14). „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In 16, 33).

1809. Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracțiile plăcerilor și dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinței asupra instinctelor și menține dorințele în limitele bunei-cuviințe. Omul cumpătat își orientează spre bine apetiturile sensibile, păstrează o discreție sănătoasă și „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5, 2)[3]. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale și înfrânează-ți dorințele” (Sir 18, 30). În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Trebuie să „trăim în cumpătare, dreptate și evlavie în lumea aceasta” (Tit 2, 12).

      Să trăiești bine nu este altceva decât să-l iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată lucrarea ta. Îi arăți (prin cumpătare) o iubire desăvârșită, pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ține de tărie), care nu ascultă decât de El (și aceasta este dreptatea), care veghează pentru a discerne toate, de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie și de minciună (și aceasta este prudența)[4].

Virtuțile și harul

1810. Virtuțile omenești, dobândite prin educație, prin acte deliberate și printr-o perseverență mereu reînnoită prin efort, sunt purificate și înălțate de harul divin. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ele plăsmuiesc caracterul și dau ușurință în practicarea binelui. Omul virtuos este fericit să le practice.

1811. Pentru omul rănit de păcat, nu este ușor să-și păstreze echilibrul moral. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuților. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină și de tărie, trebuie să recurgă la sacramente, să coopereze cu Duhul Sfânt, să-i urmeze chemările de a iubi binele și de a se feri de rău.

II. Virtuțile teologale

1812. Virtuțile umane își au rădăcina în virtuțile teologale, care fac apte facultățile omului să participe la natura divină[5]. Căci virtuțile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Ele îl dispun pe creștin să trăiască în relație cu Sfânta Treime. Ele au drept origine, cauză și scop pe Dumnezeu Unul-Întreit.

1813. Virtuțile teologale întemeiază, însuflețesc și caracterizează comportamentul moral al creștinului. Ele dau formă și viață tuturor virtuților morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioșilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi și să merite viața veșnică. Ele sunt chezășia prezenței și a acțiunii Duhului Sfânt în facultățile ființei omenești. Există trei virtuți teologale: credința, speranța și iubirea[6].

Credința

1814. Credința este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu și credem tot ceea ce El ne-a spus și ne-a revelat, și ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci El este însuși Adevărul. Prin credință, „omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu”[7]. De aceea, credinciosul se străduiește să cunoască și să facă voința lui Dumnezeu. „Cel drept prin credință va trăi” (Rom 1, 17). Credința vie „lucrează prin iubire” (Gal 5, 6).

1815. Darul credinței dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei[8]. Dar „credința fără fapte este moartă” (Iac 2, 26): lipsită de speranță și de iubire, credința nu-l unește în totalitate pe credincios cu Cristos și nu-l face un membru viu al Trupului său.

1816. Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credința și să o trăiască, ci să o și profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală și să o răspândească: „Toți trebuie să fie pregătiți să-l mărturisească pe Cristos în fața oamenilor și să-l urmeze pe drumul crucii, în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”[9]. Slujirea și mărturisirea credinței sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, și Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri, dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 10, 32-33).

Speranța

1817. Speranța este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăția cerurilor și viața veșnică, punându-ne încrederea în făgăduințele lui Cristos și sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. „Să ținem mărturisirea speranței neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10, 23). „Acest Duh, El l-a revărsat peste noi, din belșug, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, îndreptățiți prin harul lui Cristos, să dobândim întru speranță moștenirea vieții veșnice” (Tit 3, 6-7).

1818. Virtutea speranței răspunde aspirației către fericire, care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă așteptările care inspiră activitățile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăția cerurilor; apără de descurajare; susține în toate momentele de părăsire; lărgește inima în așteptarea fericirii veșnice. Elanul speranței ne ferește de egoism și ne călăuzește la fericirea iubirii.

1819. Speranța creștină reia și desăvârșește speranța poporului ales, care își găsește izvorul și modelul în speranța lui Abraham, cel care fusese copleșit, în Isaac, de făgăduințele lui Dumnezeu și fusese purificat prin încercarea jertfei[10]. „Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut și a devenit astfel părintele multor popoare” (Rom 4, 18).

1820. Speranța creștină se desfășoară, încă de la începuturile propovăduirii lui Isus, în vestirea fericirilor. Fericirile înalță speranța noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinței; ele croiesc drum printre încercările care îi așteaptă pe ucenicii lui Isus. Dar prin meritele lui Isus Cristos și ale pătimirii lui, Dumnezeu ne păstrează în „speranța care nu înșală” (Rom 5, 5). Speranța este „ancora sufletului”, sigură și tare, „care pătrunde (…) acolo unde a intrat ca înainte-mergător, pentru noi, Isus” (Evr 6, 19-20). Ea este și o armă de apărare în lupta mântuirii: „Să îmbrăcăm platoșa credinței și a iubirii și să ne punem coiful speranței de mântuire” (1 Tes 5, 8). Ea ne dă bucurie chiar și în încercări: „Bucurându-ne în speranță, îndelung-răbdători în strâmtorare” (Rom 12, 12). Ea se exprimă și se hrănește în rugăciune, și în mod deosebit în rugăciunea „Tatăl nostru”, sinteză a tot ceea ce speranța ne face să dorim.

1821. Așadar putem spera la gloria cerului, făgăduită de Dumnezeu celor care îl iubesc[11] și fac voia sa[12]. În orice situație, fiecare trebuie să spere, cu harul lui Dumnezeu, „să rămână statornic până la sfârșit”[13] și să dobândească bucuria cerului, drept răsplata veșnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lui Cristos. În speranță, Biserica se roagă ca „toți oamenii să fie mântuiți” (1 Tim 2, 4). Ea aspiră să fie unită cu Cristos, Mirele său, în gloria cerului:

      Speră, suflete al meu, speră! Nu cunoști ziua și ceasul. Veghează cu grijă; totul trece grabnic, deși nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur și face lung un timp foarte scurt. Gândește-te la aceasta: cu cât vei lupta mai mult, cu atât îți vei dovedi iubirea ce o ai față de Dumnezeul tău și cu atât mai mult te vei bucura într-o zi cu Preaiubitul tău, într-o fericire și într-o încântare care nu vor avea sfârșit[14].

Iubirea

1822. Iubirea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru El însuși, și pe aproapele nostru, ca pe noi înșine, din iubire față de Dumnezeu.

1823. Iubirea devine, prin voința lui Isus, porunca cea nouă[15]. Iubindu-i pe ai săi „până la sfârșit” (In 13, 1), El a făcut cunoscută iubirea pe care a primit-o de la Tatăl. Iubindu-se unii pe alții, ucenicii imită iubirea lui Isus, pe care au primit-o, la rândul lor, în ei. De aceea, Isus spune: „După cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea” (In 15, 9). „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12).

1824. Rod al Duhului și plinire a Legii, iubirea păzește poruncile lui Dumnezeu și ale Unsului său. „Rămâneți în iubirea mea. Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne în iubirea mea” (In 15, 9-10)[16].

1825. Cristos a murit din iubire pentru noi, pe când noi eram încă „dușmani” (Rom 5, 10). Domnul ne cere să iubim ca El, până și pe dușmanii noștri (cf. Mt 5, 44), să ne facem aproapele celui mai îndepărtat[17], să-i iubim pe copii[18] și pe săraci ca pe El însuși[19].

      Apostolul Paul ne-a dat un incomparabil tablou al iubirii: „Dragostea este îndelung-răbdătoare; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu ia în seamă răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le iartă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le îndură” (1 Cor 13, 4-7).

1826. „De nu am iubire”, mai spune Apostolul, „nu sunt nimic”. Și tot ceea ce este privilegiu, slujire, virtute chiar… „fără iubire nu-mi folosește la nimic” (1 Cor 13, 1-4). Iubirea este mai presus decât toate virtuțile. Ea este prima dintre virtuțile teologale: „Rămân cele trei: credința, speranța și dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Cor 13, 13).

1827. Practicarea tuturor virtuților este însuflețită și inspirată de iubire. Aceasta este „legătura desăvârșirii” (Col 3, 14); ea este forma virtuților; le leagă și le orânduiește între ele; ea este izvorul și ținta practicării lor creștine. Dragostea garantează și purifică în noi capacitatea umană de a iubi; o ridică la perfecțiunea supranaturală a iubirii divine.

1828. Practicarea vieții morale însuflețite de iubire îi dă creștinului libertatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu. El nu mai stă în fața lui Dumnezeu ca un sclav, stăpânit de frica servilă, nici ca un mercenar în căutarea plății, ci ca un fiu care răspunde la iubirea „Celui care ne-a iubit mai întâi” (1 In 4, 19):

      Sau ne îndepărtăm de rău de teama pedepsei și suntem în starea sclavului; sau urmărim momeala răsplății și ne asemănăm mercenarilor; sau ascultăm pentru binele în sine și de dragul aceluia care poruncește (…) și suntem atunci în starea fiilor[20].

1829. Iubirea are ca roade bucuria, pacea și îndurarea; ea presupune binefacerea și îndreptarea frățească; ea este bunăvoință; suscită reciprocitatea, rămâne dezinteresată și generoasă; este prietenie și comuniune:

      Împlinirea tuturor faptelor noastre este iubirea. Acolo este ținta; spre a o dobândi alergăm, spre ea alergăm; odată ajunși, în ea vom afla odihnă[21].

III. Darurile și roadele Duhului Sfânt

1830. Viața morală a creștinilor este susținută de darurile Duhului Sfânt. Acestea sunt dispoziții permanente, care îl fac pe om ascultător în a urma impulsurile Duhului Sfânt.

1831. Cele șapte daruri ale Duhului Sfânt sunt: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia și frica de Dumnezeu. Ele îi aparțin în întregime lui Cristos, Fiul lui David[22]. Ele completează și duc la desăvârșire virtuțile celor care le primesc. Ele îi fac pe credincioși docili în a asculta cu promptitudine inspirațiile divine.

      Duhul tău cel bun să mă călăuzească la pământ drept (Ps 143, 10).

      Toți cei pe care Duhul lui Dumnezeu îi însuflețește sunt fii ai lui Dumnezeu. (…) Fii și, deci, moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos (Rom 8, 14. 17).

1832. Roadele Duhului sunt perfecțiuni pe care Duhul Sfânt le plămădește în noi ca pârgă a gloriei veșnice. Tradiția Bisericii enumeră douăsprezece: „iubirea, veselia, pacea, stăruința, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândețea, facerea de bine, fidelitatea, modestia, înfrânarea, curăția” (Gal 5, 22-23 Vulg.).

PE SCURT

1833. Virtutea este o dispoziție firească și fermă de a face binele.

1834. Virtuțile umane sunt dispoziții constante ale inteligenței și ale voinței, care ne reglementează faptele, ne orânduiesc pasiunile și ne călăuzesc purtarea după rațiune și credință. Ele pot fi grupate în jurul celor patru virtuți cardinale: prudența, dreptatea, tăria și cumpătarea.

1835. Prudența dispune rațiunea practică să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine și să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui.

1836. Dreptatea constă în voința statornică și fermă de a da lui Dumnezeu și aproapelui ceea ce li se cuvine.

1837. Tăria asigură fermitatea și statornicia în dificultăți pentru urmarea binelui.

1838. Cumpătarea moderează atracția plăcerilor sensibile și dă echilibru în folosirea bunurilor create.

1839. Virtuțile morale cresc prin educație, prin acte deliberate și prin perseverență în efort. Harul divin le purifică și le înalță.

1840. Virtuțile teologale îi dispun pe creștini să trăiască în relație cu Sfânta Treime. Ele îl au pe Dumnezeu drept origine, motiv și obiect: Dumnezeu cunoscut prin credință, sperat și iubit pentru El însuși.

1841. Există trei virtuți teologale: credința, speranța și iubirea[23]. Ele dau formă și viață tuturor virtuților morale.

1842. Prin credință, noi credem în Dumnezeu și credem tot ceea ce El ne-a revelat și ceea ce Sfânta Biserică ne propune să credem.

1843. Prin speranță, dorim și așteptăm de la Dumnezeu cu încredere statornică viața veșnică și harurile pentru a o merita.

1844. Prin iubire, îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele nostru ca pe noi înșine din iubire pentru Dumnezeu. Ea este „legătura desăvârșirii” (Col 3, 14) și forma tuturor virtuților.

1845. Cele șapte daruri ale Duhului Sfânt oferite creștinilor sunt: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia și frica de Dumnezeu.

Note

[1] Sf. Grigore de Nyssa, Beat. 1.
[2] S. Th. 2-2, 47, 2.
[3] Cf. 37, 27-31.
[4] Sf. Augustin, Mor. eccl. 1, 25, 46.
[5] Cf. 2 Pt 1, 4.
[6] Cf. 1 Cor 13, 13.
[7] DV 5.
[8] Cf. Cc. Trid.: DS 1545.
[9] LG 42; cf. DH 14.
[10] Cf. Gen 17, 4-8; 22, 1-18.
[11] Cf. Rom 8, 28-30.
[12] Cf. Mt 7, 21.
[13] Cf. Mt 10, 22; cf. Cc. Trid.: DS 1541.
[14] Sf. Tereza a Pruncului Isus, Excl. 15, 3.
[15] Cf. In 13, 34.
[16] Cf. Mt 22, 40; Rom 13, 8-10.
[17] Cf. Lc 10, 27-37.
[18] Cf. Mc 9, 37.
[19] Cf. Mt 25, 40. 45.
[20] Sf. Vasile, Reg. fus. Prol. 3.
[21] Sf. Augustin, Ep. Io. 10, 4.
[22] Cf. Is 11, 1-2.
[23] Cf. 1 Cor 13, 13.