Meniu

Cred în Dumnezeu Tatăl

PARTEA ÎNTÂI: MĂRTURISIREA CREDINŢEI
SECŢIUNEA A DOUA:
MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ
CAPITOLUL ÎNTÂI
CRED ÎN DUMNEZEU TATĂL

Simbolurile credinţei

  1. Ce sunt Simbolurile credinţei?

    Sunt formule articulate, numite şi „Mărturisiri de credinţă” sau „Crez”, prin care Biserica, încă de la începuturile sale, a exprimat în mod sintetic şi a transmis propria credinţă cu un limbaj normativ, comun pentru toţi credincioşii. [185-188] [192] [197]

  1. Care sunt cele mai vechi Simboluri ale credinţei?

    Sunt Simbolurile baptismale. Deoarece Botezul este dat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), adevărurile de credinţă mărturisite în ele sunt împărţite cu referinţă la cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. [189-191]

  1. Care sunt cele mai importante Simboluri ale credinţei?

    Ele sunt Simbolul apostolilor, care este vechiul Simbol baptismal al Bisericii din Roma, şi Simbolul niceno-constantinopolitan, rod al primelor două concilii ecumenice din Niceea (325) şi din Constantinopol (381), comune şi astăzi pentru toate Bisericile mari din Orient şi din Occident. [193-195]

„CRED ÎN DUMNEZEU, TATĂL ATOTPUTERNICUL, CREATORUL CERULUI ŞI AL PĂMÂNTULUI”

  1. De ce începe mărturisirea de credinţă cu: „Cred în Dumnezeu”?

    Pentru că afirmaţia „Cred în Dumnezeu” este cea mai importantă, izvorul tuturor celorlalte adevăruri despre om şi despre lume şi al întregii vieţi a fiecărui om care crede în el. [198-199]

  1. De ce mărturisim un singur Dumnezeu?

    Pentru că el s-a revelat poporului lui Israel ca unicul, atunci când a spus: „Ascultă, Israele, Domnul este singurul Domn” (Dt 6,4), „nu sunt alţii” (Is 45,22). Însuşi Isus a confirmat: Dumnezeu este „singurul Domn” (Mc 12,29). A mărturisi că Isus şi Duhul Sfânt sunt şi ei Dumnezeu şi Domn nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unul. [200-202] [228]

  1. Cu ce nume se revelează Dumnezeu?

    Dumnezeu se revelează lui Moise ca Dumnezeul cel viu, „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6). Dumnezeu revelează, tot lui Moise, numele său misterios: „Eu sunt cel care sunt (YHWH)”. Numele inefabil al lui Dumnezeu a fost înlocuit deja din timpurile Vechiului Testament de cuvântul Domn. Astfel, în Noul Testament, Isus, numit Domn, apare ca Dumnezeu adevărat. [203-205] [230-231]

  1. Numai Dumnezeu „este”?

    În timp ce creaturile au primit de la Dumnezeu tot ceea ce sunt şi ceea ce au, numai Dumnezeu este în sine însuşi plinătatea fiinţei şi a oricărei perfecţiuni. El este „Cel care este”, fără origine şi fără sfârşit. Isus revelează că şi el poartă numele divin: „Eu sunt” (In 8,28). [212-213]

  1. De ce este importantă revelarea numelui lui Dumnezeu?

    Revelând numele său, Dumnezeu face cunoscute bogăţiile conţinute în misterul său inefabil: numai el este, din totdeauna şi pentru totdeauna, cel care transcende lumea şi istoria. El este cel care a făcut cerul şi pământul. Este Dumnezeul fidel, mereu aproape de poporul său pentru a-l salva. Este sfântul prin excelenţă, „bogat în milostivire” (Ef 2,4), gata mereu să ierte. Este fiinţa spirituală, transcendentă, atotputernică, veşnică, personală, perfectă. Este adevăr şi iubire. [206-213]

„Dumnezeu este fiinţa infinit de perfectă care este Preasfânta Treime” (Sfântul Turibiu de Mongrovejo).

  1. În ce sens Dumnezeu este adevărul?

    Dumnezeu este adevărul însuşi şi ca atare nu se înşală şi nu poate să înşele. El „este lumină şi în el nu este întuneric” (1In 1,5). Fiul veşnic al lui Dumnezeu, înţelepciunea întrupată, a fost trimis în lume „pentru a da mărturie despre adevăr” (In 18,37). [214-217] [231]

  1. În ce mod revelează Dumnezeu că el este iubire?

    Dumnezeu se revelează Israelului ca acela care are o iubire mai puternică decât aceea a unui tată sau a unei mame faţă de copiii săi ori a unui mire faţă de mireasa sa. El, în sine însuşi, „este iubire” (1In 4,8.16), care se dăruieşte complet şi gratuit şi care „atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Trimiţându-l pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu revelează că el însuşi este răsplată veşnică de iubire. [218-221]

  1. Ce înseamnă a crede într-un singur Dumnezeu?

    A crede în Dumnezeu, unicul, înseamnă: a-i cunoaşte măreţia şi maiestatea; a trăi în aducere de mulţumire; a se încredinţa lui întotdeauna, chiar şi în adversităţi; a recunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor creaţi după chipul său; a folosi în mod corect lucrurile create de el. [222-227] [229]

  1. Care este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine?

    Misterul central al credinţei şi al vieţii creştine este misterul Preasfintei Treimi. Creştinii sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. [232-237]

  1. Poate fi cunoscut misterul Preasfintei Treimi numai de raţiunea umană?

    Dumnezeu a lăsat urme ale fiinţei sale trinitare în creaţie şi în Vechiul Testament, însă intimitatea fiinţei sale ca Sfântă Treime constituie un mister inaccesibil pentru raţiunea umană lăsată în puterile ei şi chiar pentru credinţa Israelului, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi a trimiterii Duhului Sfânt. Acest mister a fost revelat de Isus Cristos şi este izvorul tuturor celorlalte mistere. [237]

  1. Ce ne revelează Isus Cristos din misterul Tatălui?

    Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu este „Tată” nu numai pentru că este creator al universului şi al omului, ci, mai ales, pentru că dă naştere din veşnicie, în sânul său, Fiului său, care este Cuvântul său, „strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1,3). [240-242]

  1. Cine este Duhul Sfânt, revelat nouă de către Isus Cristos?

    Este a treia persoană a Preasfintei Treimi. Este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. El „purcede de la Tatăl” (In 15,26), care, început fără de început, este originea întregii vieţi trinitare. Şi purcede şi de la Fiul (Filioque), prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. Trimis de Tatăl şi de Fiul întrupat, Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica „în tot adevărul” (In 16,13). [243-248]

  1. Cum exprimă Biserica credinţa sa trinitară?

    Biserica exprimă credinţa sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice şi indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relaţiilor care le pun în referinţă pe unele cu celelalte: Tatăl îl naşte pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul. [249-256] [266]

  1. Cum acţionează cele trei persoane divine?

    Inseparabile în unica lor substanţă, persoanele divine sunt inseparabile şi în acţiunea lor: Treimea are una şi aceeaşi acţiune. Însă, în unica lor lucrare divină, fiecare persoană este prezentă conform modului care îi este propriu în Sfânta Treime. [257-260] [267]

„Dumnezeul meu, Treime adorată… Umple-mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credinţa mea, mereu în adoraţie, întru totul dăruită lucrării tale creatoare” (Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi).

  1. Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic?

    Dumnezeu s-a revelat ca fiind „Cel Puternic, Cel Viteaz” (Ps 24,8-10), cel pentru care „nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37). Atotputernicia sa este universală, tainică şi se manifestă în creaţia lumii din nimic şi a omului din iubire, dar mai ales în întruparea şi în învierea Fiului său, în darul înfierii şi în iertarea păcatelor. Pentru aceasta, Biserica îşi îndreaptă rugăciunea sa către „Dumnezeul atotputernic şi veşnic” („Omnipotens sempiterne Deus…”). [268-278]

  1. De ce este important a afirma: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1)?

    Deoarece creaţia este fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire; manifestă iubirea atotputernică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu; este primul pas spre alianţa unicului Dumnezeu cu poporul său; este începutul istoriei mântuirii care culminează în Cristos; este un prim răspuns dat la întrebările fundamentale ale omului cu privire la propria origine şi la propriul sfârşit. [279-289] [315]

  1. Cine a creat lumea?

    Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al lumii, chiar dacă opera creaţiei lumii este atribuită în mod deosebit lui Dumnezeu Tatăl. [290-292] [316]

  1. De ce a fost creată lumea?

    Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu, care a voit să manifeste şi să comunice bunătatea, adevărul şi frumuseţea sa. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, în Cristos, să poată fi „totul în toţi” (1Cor 15,28), spre gloria sa şi fericirea noastră. [293-294] [319]

„Gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu).

  1. Cum a creat Dumnezeu universul?

    Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înţelepciune şi iubire. Lumea nu este produsul unei necesităţi, al unui destin orb sau al întâmplării. Dumnezeu a creat „din nimic” (ex nihilo – 2Mac 7,28) o lume ordonată şi bună, pe care el o transcende în mod infinit. Dumnezeu păstrează în existenţă creaţia sa şi o susţine, dându-i capacitatea de a acţiona şi conducând-o la împlinirea sa, prin Fiul său şi Duhul Sfânt. [295-301] [317-320]

  1. În ce constă providenţa divină?

    Ea constă în dispoziţiile cu care Dumnezeu conduce creaturile sale spre perfecţiunea ultimă, la care el le-a chemat. Dumnezeu este autorul suveran al planului său. Însă pentru realizarea sa se foloseşte şi de cooperarea creaturilor. În acelaşi timp, el dăruieşte creaturilor demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză unele pentru altele. [302-306] [321]

  1. Cum colaborează omul cu providenţa divină?

    Dumnezeu dăruieşte şi cere omului, respectând libertatea sa, să colaboreze cu acţiunile sale, rugăciunile sale, dar şi cu suferinţele sale, trezind în el „să voiască şi să înfăptuiască după bunăvoinţa sa” (Fil 2,13). [307-308] [323]

  1. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi providenţă, atunci de ce există răul?

    La această întrebare, pe cât de dureroasă pe atât de misterioasă, poate să dea răspuns numai întregul credinţei creştine. Dumnezeu nu este în nici un fel, nici direct nici indirect, cauza răului. El luminează misterul răului în Fiul său, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru a învinge acel mare rău moral, care este păcatul oamenilor şi care este rădăcina celorlalte rele. [309-310] [324] [400]

  1. Pentru ce permite Dumnezeu răul?

    Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar permite răul, dacă din rău nu ar scoate binele. Dumnezeu a realizat deja în mod minunat acest lucru în moartea şi învierea lui Cristos; într-adevăr, din cel mai mare rău moral, uciderea Fiului său, el a scos cele mai mari bunuri, glorificarea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. [311-314] [324]

Cerul şi pământul

  1. Ce a creat Dumnezeu?

    Sfânta Scriptură spune: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1). Biserica, în mărturisirea sa de credinţă, proclamă că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute: al tuturor fiinţelor spirituale şi materiale, adică al îngerilor şi al lumii văzute, şi în mod deosebit al omului. [325-327]

  1. Cine sunt îngerii?

    Îngerii sunt creaturi pur spirituale, netrupeşti, invizibile şi nemuritoare, fiinţe personale cu inteligenţă şi voinţă. Ei, contemplându-l fără încetare pe Dumnezeu faţă în faţă, îl preamăresc, îl slujesc şi sunt mesagerii săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toţi oamenii. [328-333] [350-351]

  1. În ce mod sunt prezenţi îngerii în viaţa Bisericii?

    Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeu, invocă asistenţa lor şi celebrează în liturgie comemorarea unora dintre ei. [334-336] [352]

  1. Ce învaţă Sfânta Scriptură cu privire la crearea lumii văzute?

    Prin relatarea celor „şase zile” ale creaţiei, Sfânta Scriptură ne face cunoscută valoarea creaţiei şi finalitatea sa de laudă adusă lui Dumnezeu şi de slujire a omului. Toate lucrurile îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, de la care primesc propria bunătate şi perfecţiune, propriile legi şi propriul loc în univers. [337-344]

  1. Care este locul omului în creaţie?

    Omul este culmea creaţiei văzute, deoarece este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. [343-344] [353]

  1. Ce tip de legătură există între lucrurile create?

    Între creaturi există o interdependenţă şi o ierarhie, voite de Dumnezeu. În acelaşi timp, există unitate şi solidaritate între creaturi, pentru că toate au acelaşi Creator, sunt iubite de el şi sunt orânduite spre gloria sa. Aşadar, a respecta legile înscrise în creaţie şi raporturile care derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. [342] [354]

  1. Ce relaţie există între creaţie şi răscumpărare?

    Lucrarea creaţiei culminează în opera şi mai mare a răscumpărării. Într-adevăr, aceasta dă început noii creaţii, în care totul îşi va regăsi sensul său deplin şi împlinirea sa. [345-349]

Omul

  1. În ce sens omul este creat „după chipul lui Dumnezeu”?

    Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este capabil să-l cunoască şi să-l iubească, în libertate, pe Creatorul său. Este singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi şi pe care a chemat-o să împărtăşească viaţa sa divină, în cunoaştere şi în iubire. Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, el are demnitatea de persoană: nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber şi să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane. [355-358]

  1. Pentru ce l-a creat Dumnezeu pe om?

    Dumnezeu a creat toate pentru om, însă omul a fost creat pentru a-l cunoaşte, a-l sluji şi a-l iubi pe Dumnezeu, pentru a-i oferi în lumea aceasta toată creaţia ca aducere de mulţumire şi a fi ridicat la viaţa cu Dumnezeu în cer. Numai în misterul Cuvântului întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om, care este în mod desăvârşit „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15). [358-359] [381]

  1. Pentru ce formează oamenii o unitate?

    Toţi oamenii formează unitatea neamului omenesc, prin originea comună pe care o au de la Dumnezeu. În afară de aceasta, Dumnezeu a creat „dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fap 17,26). Apoi, toţi au un unic Mântuitor şi sunt chemaţi să împărtăşească fericirea veşnică a lui Dumnezeu. [360-361]

  1. Cum formează sufletul şi trupul în om o unitate?

    Persoana umană este o fiinţă trupească şi spirituală în acelaşi timp. În om, spiritul şi materia formează o unică natură. Această unitate este aşa de profundă încât, graţie principiului spiritual care este sufletul, trupul, care este material, devine un trup uman şi viu şi este părtaş la demnitatea de chip al lui Dumnezeu. [362-365] [382]

  1. Cine dăruieşte omului sufletul?

    Sufletul spiritual nu vine de la părinţi, ci este creat direct de Dumnezeu şi este nemuritor. Despărţindu-se de trup, în momentul morţii, el nu piere; se va uni din nou cu trupul în momentul învierii finale. [366-368] [382]

  1. Ce relaţie a stabilit Dumnezeu între bărbat şi femeie?

    Bărbatul şi femeia au fost creaţi de Dumnezeu în demnitate egală deoarece sunt persoane umane şi, în acelaşi timp, într-o complementaritate reciprocă, fiind bărbat şi femeie. Dumnezeu i-a voit unul pentru celălalt, în comuniune de persoane. Împreună sunt chemaţi şi să transmită viaţa umană, formând în căsătorie „un singur trup” (Gen 2,24) şi să stăpânească pământul ca „administratori” ai lui Dumnezeu. [369-373] [383]

  1. Care era condiţia originară a omului conform planului lui Dumnezeu?

    Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu le-a dăruit o participare specială la propria viaţă divină, în sfinţenie şi dreptate. În planul lui Dumnezeu omul nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să moară. În afară de aceasta, domnea o armonie perfectă în om, în sine însuşi, între creatură şi Creator, între bărbat şi femeie, ca şi între prima pereche umană şi toată creaţia. [374-379] [384]

Căderea

  1. Cum se înţelege realitatea păcatului?

    În istoria omului este prezent păcatul. Această realitate se clarifică în mod deplin numai la lumina revelaţiei divine şi mai ales în lumina lui Cristos, Mântuitorul tuturor, care a făcut să prisosească harul chiar acolo unde s-a înmulţit păcatul. [385-389]

  1. Ce este căderea îngerilor?

    Cu această expresie se arată că Satana şi ceilalţi diavoli, despre care vorbesc Sfânta Scriptură şi tradiţia Bisericii, din îngeri creaţi buni de către Dumnezeu s-au transformat în răi deoarece, prin alegere liberă şi irevocabilă, l-au refuzat pe Dumnezeu şi împărăţia sa, dând astfel naştere iadului. Ei încearcă să-l asocieze pe om la răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu; însă Dumnezeu afirmă în Cristos victoria sa sigură asupra Celui Rău. [391-395] [414]

  1. În ce constă primul păcat al omului?

    Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, neascultând de el, a voit să devină „ca Dumnezeu”, fără Dumnezeu şi nu conform lui Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel, Adam şi Eva au pierdut imediat, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor, harul originar al sfinţeniei şi al dreptăţii. [396-403] [415-417]

  1. Ce este păcatul strămoşesc?

    Păcatul strămoşesc, în care se nasc toţi oamenii, este starea de privare de sfinţenia şi dreptatea originală. Este un păcat „contractat” şi nu „săvârşit” de noi; este o condiţie din naştere, şi nu un act personal. Din cauza unităţii de origine a tuturor oamenilor, el se transmite la urmaşii lui Adam prin natura umană, „nu prin imitare, ci prin propagare”. Această transmitere rămâne un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. [404] [419]

  1. Ce alte consecinţe provoacă păcatul strămoşesc?

    Ca urmare a păcatului strămoşesc, natura umană, fără să fie coruptă în întregime, este rănită în forţele sale naturale, este supusă ignoranţei, suferinţei, puterii morţii şi este înclinată spre păcat. Această înclinaţie este numită concupiscenţă. [405-409] [418]

  1. După primul păcat, ce a făcut Dumnezeu?

    După primul păcat, lumea a fost inundată de păcate, însă Dumnezeu nu l-a lăsat pe om în puterea morţii, ci, dimpotrivă, i-a prezis în mod misterios – în „Protoevanghelie” (Gen 3,15) – că răul va fi învins şi omul va fi ridicat din cădere. Este prima vestire a lui Mesia răscumpărătorul. De aceea, căderea chiar va fi numită fericită vină, pentru că „a avut parte de un Răscumpărător aşa de mare” (Liturgia din Privegherea pascală). [410-412] [420]

© Editura Presa Bună, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 26, RO-700064-Iaşi, www.ercis.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *