Meniu

Demnitatea persoanei umane

PARTEA A TREIA: VIAŢA ÎN CRISTOS
SECŢIUNEA ÎNTÂI:
VOCAŢIA OMULUI: VIAŢA ÎN DUH
  1. Cum este legată viaţa morală creştină de credinţă şi de sacramente?

    Ceea ce mărturiseşte Simbolul credinţei, sacramentele comunică. Într-adevăr, prin ele credincioşii primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului Sfânt, care îi fac capabili să trăiască viaţa cea nouă de fii ai lui Dumnezeu în Cristos primit cu credinţă. [1691-1698]

„Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta!” (Sfântul Leon cel Mare).

CAPITOLUL ÎNTÂI
DEMNITATEA PERSOANEI UMANE

OMUL, CHIPUL LUI DUMNEZEU

  1. Care este rădăcina demnităţii umane?

    Demnitatea persoanei umane îşi are rădăcina în crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dotată cu un suflet spiritual şi nemuritor, cu inteligenţă şi voinţă liberă, persoana umană este rânduită spre Dumnezeu şi chemată, cu sufletul şi cu trupul său, la fericirea veşnică. [1699-1715]

CHEMAREA NOASTRĂ LA FERICIRE

  1. Cum ajunge omul la fericire?

    Omul ajunge la fericire în virtutea harului lui Cristos, care îl face părtaş de viaţa divină. Cristos în evanghelie arată discipolilor săi drumul care duce la fericirea fără sfârşit: Fericirile. Harul lui Cristos acţionează şi în fiecare om care, urmând conştiinţa dreaptă, caută şi iubeşte adevărul şi binele şi evită răul. [1716]

  1. De ce sunt importante Fericirile pentru noi?

    Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus, reiau şi duc la desăvârşire promisiunile lui Dumnezeu, făcute începând de la Abraham. Reprezintă însuşi chipul lui Isus, caracterizează viaţa creştină autentică şi dezvăluie omului scopul ultim al acţiunii sale: fericirea veşnică. [1716-1717] [1725-1726]

  1. În ce raport sunt Fericirile cu dorinţa de fericire a omului?

    Ele răspund la dorinţa înnăscută de fericire pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului pentru a-l atrage la sine şi pe care numai el o poate împlini. [1718-1719]

  1. Ce este fericirea veşnică?

    Este vederea lui Dumnezeu în viaţa veşnică, în care noi vom fi pe deplin „părtaşi la natura divină” (2Pt 1,4), la gloria lui Cristos şi la bucuria vieţii trinitare. Fericirea depăşeşte capacităţile umane; este un dar supranatural şi gratuit al lui Dumnezeu, ca şi harul care conduce la ea. Fericirea promisă ne pune în faţa alegerilor morale decisive cu privire la bunurile pământeşti, stimulându-ne să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice. [1720-1724] [1727-1729]

LIBERTATEA OMULUI

  1. Ce este libertatea?

    Este puterea dăruită omului de Dumnezeu de a acţiona sau de a nu acţiona, de a face acest lucru sau acel lucru, de a îndeplini astfel de la sine însuşi acţiuni deliberate. Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Cu cât se face binele mai mult, cu atât se devine mai liber. Libertatea ajunge la perfecţiune atunci când este rânduită spre Dumnezeu, supremul bine şi fericirea noastră. Libertatea implică şi posibilitatea de a alege între bine şi rău. Alegerea răului este un abuz de libertate şi conduce la robia păcatului. [1730-1733] [1743-1744]

  1. Ce relaţie există între libertate şi responsabilitate?

    Libertatea îl face pe om responsabil de actele sale în măsura în care sunt voluntare, chiar dacă imputabilitatea şi responsabilitatea unei acţiuni pot fi micşorate şi uneori anulate de ignoranţă, de inadvertenţă, de violenţa îndurată, de teamă, de sentimente exagerate, de obişnuinţe. [1734-1737] [1745-1746]

  1. De ce omul are dreptul la exercitarea libertăţii?

    Dreptul la exercitarea libertăţii este propriu oricărui om, deoarece este inseparabil de demnitatea sa de persoană umană. Prin urmare, acest drept trebuie respectat mereu, îndeosebi în domeniul moral şi religios, şi trebuie să fie recunoscut şi ocrotit din punct de vedere civil în limitele binelui comun şi al ordinii publice juste. [1738] [1747]

  1. Cum se încadrează libertatea umană în ordinea mântuirii?

    Libertatea noastră este slăbită din cauza primului păcat. Slăbirea este şi mai agravată de păcatele succesive. Însă Cristos „pentru libertate ne-a eliberat” (Gal 5,1). Cu harul său, Duhul Sfânt ne conduce la libertatea spirituală, pentru a ne face colaboratorii săi liberi în Biserică şi în lume. [1739-1742] [1748]

  1. Care sunt izvoarele moralităţii actelor umane?

    Moralitatea actelor umane depinde de trei izvoare: de obiectul ales, adică un bine adevărat sau aparent; de intenţia subiectului care acţionează, adică de scopul pentru care el îndeplineşte acţiunea; de circumstanţele acţiunii, incluse fiind şi consecinţele. [1749-1754] [1757-1758]

  1. Când este actul uman bun din punct de vedere moral?

    Actul uman este bun din punct de vedere moral atunci când presupune în acelaşi timp bunătatea obiectului, a scopului şi a circumstanţelor. Obiectul ales poate, de unul singur, să vicieze o întreagă acţiune, chiar dacă intenţia este bună. Nu este permis a comite răul pentru ca să derive un bine. Un scop rău poate să corupă acţiunea, chiar dacă obiectul său este bun în sine. În schimb, un scop bun nu face bun un comportament care din cauza obiectului său este rău, deoarece scopul nu justifică mijloacele. Circumstanţele pot atenua sau mări responsabilitatea celui care acţionează, însă nu pot să modifice calitatea morală a actelor, nu fac niciodată bună o acţiune care este rea în sine. [1755-1756] [1759-1760]

  1. Există acte care sunt mereu nepermise?

    Există acte a căror alegere este întotdeauna nepermisă din cauza obiectului lor (de exemplu, înjurătura, omuciderea, adulterul). Alegerea lor presupune o dezordine a voinţei, adică un rău moral care nu poate fi justificat prin recurgerea la binele care ar putea eventual să derive. [1756] [1761]

MORALITATEA PASIUNILOR

  1. Ce sunt pasiunile?

    Pasiunile sunt sentimentele, emoţiile sau mişcările sensibilităţii – componente naturale ale psihologiei umane – care stimulează la a acţiona sau a nu acţiona în vederea a ceea ce este perceput ca bun sau ca rău. Principalele sunt iubirea şi ura, dorinţa şi teama, bucuria, tristeţea, supărarea. Pasiunea principală este iubirea, provocată de atracţia binelui. Nu se iubeşte decât binele, adevărat sau aparent. [1762-1766] [1771-1772]

  1. Pasiunile sunt bune sau rele din punct de vedere moral?

    Pasiunile, ca mişcări ale sensibilităţii, nu sunt nici bune nici rele în ele însele. Sunt bune atunci când contribuie la o acţiune bună; sunt rele în caz contrar. Ele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. [1767-1770] [1773-1775]

CONŞTIINŢA MORALĂ

  1. Ce este conştiinţa morală?

    Conştiinţa morală, prezentă în intimitatea persoanei, este o judecată a raţiunii, care, la momentul oportun, impune omului să facă binele şi să evite răul. Graţie ei, persoana umană percepe calitatea morală a unui act care trebuie îndeplinit sau este deja îndeplinit, permiţându-i să-şi asume responsabilitatea. Atunci când ascultă conştiinţa morală, omul prudent poate să audă glasul lui Dumnezeu care îi vorbeşte. [1776-1780] [1795-1797]

  1. Ce implică demnitatea persoanei faţă de conştiinţa morală?

    Demnitatea persoanei umane implică rectitudinea conştiinţei morale (adică să fie de acord cu ceea ce este corect şi bun conform raţiunii şi legii divine). Din cauza aceleiaşi demnităţi personale, omul nu trebuie să fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei şi nici nu trebuie împiedicat, în limitele binelui comun, să acţioneze în conformitate cu ea, mai ales în domeniul religios. [1780-1782] [1798]

  1. Cum se formează conştiinţa morală pentru a fi dreaptă şi vrednică de crezare?

    Conştiinţa morală dreaptă şi vrednică de crezare se formează prin educare, prin asimilarea cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturii Bisericii. Este susţinută de darurile Duhului Sfânt şi ajutată de sfaturile persoanelor înţelepte. De asemenea, folosesc mult pentru formarea morală rugăciunea şi cercetarea cugetului. [1783-1788] [1799-1800]

  1. Ce norme trebuie să urmeze mereu conştiinţa?

    Există trei norme generale: 1) nu este permis niciodată să se facă răul pentru ca să derive un bine; 2) aşa numita Regulă de aur: „Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,12); 3) dragostea trece mereu prin respectarea aproapelui şi a conştiinţei sale, chiar dacă aceasta nu înseamnă a accepta ca un bine ceea ce obiectiv este un rău. [1789]

  1. Conştiinţa morală poate da judecăţi eronate?

    Persoana trebuie să asculte întotdeauna de judecata sigură a propriei conştiinţe, însă poate da şi judecăţi eronate, din motive care nu sunt întotdeauna lipsite de vinovăţia personală. Însă nu se poate imputa persoanei răul făcut din ignoranţă involuntară, chiar dacă el rămâne din punct de vedere obiectiv un rău. Deci este necesară strădania pentru a corecta conştiinţa morală de erorile sale. [1790-1794] [1801-1802]

VIRTUŢILE

  1. Ce este virtutea?

    Virtutea este o dispoziţie obişnuită şi fermă de a face binele. „Scopul unei vieţi virtuoase constă în a deveni asemenea lui Dumnezeu” (Sfântul Grigore de Nyssa). Există virtuţi umane şi virtuţi teologale. [1803] [1833]

  1. Ce sunt virtuţile umane?

    Virtuţile umane sunt perfecţiuni obişnuite şi stabile ale inteligenţei şi voinţei, care reglementează actele noastre, ordonează pasiunile şi îndreaptă conduita noastră în conformitate cu raţiunea şi cu credinţa. Obţinute şi întărite prin intermediul actelor bune din punct de vedere moral şi repetate, sunt purificate şi înălţate de harul divin. [1804] [1810-1811] [1834] [1839]

  1. Care sunt principalele virtuţi umane?

    Sunt virtuţile denumite cardinale, care le grupează pe toate celelalte şi care constituie bazele vieţii virtuoase. Ele sunt: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. [1805] [1834]

  1. Ce este prudenţa?

    Prudenţa dispune raţiunea ca să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Ea conduce celelalte virtuţi, indicându-le norma şi măsura. [1806] [1835]

  1. Ce este dreptatea?

    Dreptatea constă în voinţa constantă şi fermă de a da celorlalţi ceea ce li se cuvine. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. [1807] [1836]

  1. Ce este tăria?

    Tăria asigură fermitatea în dificultăţi şi statornicia în căutarea binelui, ajungând până la capacitatea eventualei jertfe a propriei vieţi pentru o cauză justă. [1808] [1837]

  1. Ce este cumpătarea?

    Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor, asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi face capabili de echilibru în folosirea bunurilor create. [1809] [1838]

  1. Ce sunt virtuţile teologale?

    Sunt virtuţile care au ca origine, motiv şi obiect nemijlocit pe însuşi Dumnezeu. Revărsate în om prin harul sfinţitor, ele ne fac capabili să trăim în relaţie cu Sfânta Treime şi întemeiază şi animă acţiunea morală a creştinului, dând viaţă virtuţilor umane. Sunt garanţia prezenţei şi acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei umane. [1812-1813] [1840-1841]

  1. Care sunt virtuţile teologale?

    Virtuţile teologale sunt credinţa, speranţa şi dragostea. [1813]

  1. Ce este credinţa?

    Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi în tot ceea ce el ne-a revelat şi ceea ce Biserica ne propune să credem, pentru că Dumnezeu este adevărul însuşi. Prin credinţă omul se abandonează de bună voie lui Dumnezeu. De aceea, cel care crede caută să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu, deoarece „credinţa lucrează prin iubire” (Gal 5,6). [1814-1816] [1842]

  1. Ce este speranţa?

    Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim şi aşteptăm de la Dumnezeu viaţa veşnică drept fericire a noastră, punându-ne încrederea în promisiunile lui Cristos şi sprijinindu-ne pe ajutorul harului Duhului Sfânt pentru a o merita şi a persevera până la sfârşitul vieţii pământeşti. [1817-1821] [1843]

  1. Ce este dragostea?

    Dragostea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire faţă de Dumnezeu. Isus face din ea porunca nouă, plinătatea Legii. Ea este „legătura desăvârşirii” (Col 3,14) şi fundamentul celorlalte virtuţi, care animă, inspiră şi ordonează: fără ea „nu sunt nimic” şi „nu-mi foloseşte la nimic” (1Cor 13,1-3). [1822-1829] [1844]

  1. Ce sunt darurile Duhului Sfânt?

    Darurile Duhului Sfânt sunt dispoziţii permanente care îl fac pe om ascultător în urmarea inspiraţiilor divine. Ele sunt şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. [1830-1831] [1845]

  1. Ce sunt roadele Duhului Sfânt?

    Roadele Duhului Sfânt sunt perfecţiuni plăsmuite în noi ca pârgă a gloriei veşnice. Tradiţia Bisericii enumeră douăsprezece: „Iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, fidelitatea, modestia, cumpătarea, castitatea” (Gal 5,22-23 Vulg.). [1832]

PĂCATUL

  1. Ce presupune pentru noi primirea milostivirii lui Dumnezeu?

    Ea presupune faptul că recunoaştem greşelile noastre, căindu-ne de păcatele noastre. Însuşi Dumnezeu prin Cuvântul său şi prin Duhul său dezvăluie păcatele noastre, ne dăruieşte adevărul conştiinţei şi speranţa iertării. [1846-1848] [1870]

  1. Ce este păcatul?

    Păcatul este „un cuvânt, o faptă sau o dorinţă contrare legii veşnice” (Sfântul Augustin). Este o jignire adusă lui Dumnezeu, neascultând de iubirea sa. El răneşte natura omului şi atentează la solidaritatea umană. Cristos în pătimirea sa dezvăluie pe deplin gravitatea păcatului şi îl învinge prin milostivirea sa. [1849-1851] [1871-1872]

  1. Există o diversitate de păcate?

    Varietatea păcatelor este mare. Ele pot fi deosebite după obiectul lor sau după virtuţile şi poruncile cărora li se opun. Se pot referi direct la Dumnezeu, la aproapele sau la noi înşine. De asemenea, pot fi împărţite în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea. [1852-1853] [1873]

  1. Cum se împarte păcatul în ceea ce priveşte gravitatea?

    Se împarte în păcat de moarte şi lesne-iertător (venial). [1854]

  1. Când se comite păcatul de moarte?

    Se comite păcatul de moarte atunci când există în acelaşi timp materia gravă, conştiinţa deplină şi consimţământul deliberat. Acest păcat distruge în noi dragostea, ne privează de harul sfinţitor şi ne conduce la moartea veşnică a iadului dacă nu ne căim. Este iertat în mod obişnuit prin sacramentele Botezului şi Pocăinţei sau Reconcilierii. [1855-1861] [1874]

  1. Când se comite păcatul lesne-iertător?

    Păcatul lesne-iertător, care se deosebeşte în mod esenţial de păcatul de moarte, se comite atunci când există materie uşoară, sau chiar gravă, dar fără conştiinţă deplină sau consimţământ total. El nu rupe alianţa cu Dumnezeu, ci slăbeşte dragostea; manifestă o afecţiune dezordonată faţă de bunurile create; împiedică progresele sufletului în exercitarea virtuţilor şi în practicarea binelui moral; e vrednic de pedepse purificatoare vremelnice. [1862-1864] [1875]

  1. Cum proliferează păcatul în noi?

    Păcatul duce la obişnuinţa păcatului şi repetarea sa dă naştere viciului. [1865] [1876]

  1. Ce sunt viciile?

    Viciile, fiind contrariul virtuţilor, sunt obişnuinţe perverse care, întunecând conştiinţa, înclină spre rău. Viciile pot fi legate de cele şapte păcate aşa-numite capitale, care sunt: mândria, zgârcenia, necurăţia, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. [1866-1867]

  1. Există o responsabilitate a noastră în păcatele comise de alţii?

    Există această responsabilitate atunci când cooperăm la ele în mod vinovat. [1868]

  1. Ce sunt structurile de păcat?

    Sunt situaţii sociale sau instituţii contrare legii divine, expresie şi efect al păcatelor personale. [1869]

© Editura Presa Bună, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 26, RO-700064-Iaşi, www.ercis.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *