Dumnezeu vine în întâmpinarea omului

PARTEA ÎNTÂI: MĂRTURISIREA CREDINȚEI

SECȚIUNEA ÎNTÂI:
„EU CRED” – „NOI CREDEM”

CAPITOLUL AL DOILEA
DUMNEZEU VINE ÎN ÎNTÂMPINAREA OMULUI

REVELAȚIA LUI DUMNEZEU

6. Ce revelează Dumnezeu omului?

   În bunătatea și înțelepciunea sa, Dumnezeu se revelează omului. Prin evenimente și cuvinte se revelează pe sine însuși și planul său de bunăvoință pe care l-a prestabilit din veșnicie în Cristos în favoarea omenirii. Acest plan constă în a-i face părtași pe toți oamenii, prin harul Duhului Sfânt, de viața divină, ca fii adoptivi în unicul său Fiu. [50-53] [68-69]

7. Care sunt primele etape ale revelației lui Dumnezeu?

   Încă de la început, Dumnezeu se manifestă primilor părinți, Adam și Eva, și îi invită la o comuniune intimă cu el. După căderea lor, nu întrerupe revelația sa și promite mântuirea pentru toată descendența lor. După potop, încheie cu Noe o alianță între el și toate ființele vii. [54-58] [70-71]

8. Care sunt etapele succesive ale revelației lui Dumnezeu?

   Dumnezeu îl alege pe Abraham chemându-l afară din țara sa pentru a face din el „tatăl unei mulțimi de popoare” (Gen 17,5) și promițându-i că va binecuvânta în el „toate națiunile pământului” (Gen 12,3). Urmașii lui Abraham vor fi depozitarii promisiunilor făcute patriarhilor. Dumnezeu formează Israelul ca poporul său ales, salvându-l din sclavia Egiptului, încheie cu el alianța de la Sinai și, prin Moise, îi dă Legea sa. Profeții vestesc o răscumpărare radicală a poporului și o mântuire, care va include toate națiunile într-o alianță nouă și veșnică. Din poporul lui Israel, din neamul regelui David se va naște Mesia: Isus. [59-64] [72]

9. Care este etapa deplină și definitivă a revelației lui Dumnezeu?

   Este cea realizată în Cuvântul său întrupat, Isus Cristos, mijlocitor și plinătate a revelației. El, fiind Fiul unul-născut al lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul perfect și definitiv al Tatălui. Prin trimiterea Fiului și darul Duhului, revelația este de acum împlinită pe deplin, chiar dacă în cursul secolelor credința Bisericii va trebui să aprofundeze treptat toată însemnătatea ei. [65-66] [73]

„De vreme ce ni l-a dat pe Fiul său, care este Cuvântul său unic și definitiv, Dumnezeu ne-a spus totul deodată în acest Cuvânt al său și nu mai are nimic de spus” (Sfântul Ioan al Crucii).

10. Ce valoare au revelațiile particulare?

    Deși nu aparțin depozitului credinței, ele pot să ajute la trăirea credinței, cu condiția să mențină orientarea lor strictă spre Cristos. Magisteriul Bisericii, căruia îi revine discernământul asupra acestor revelații particulare, nu poate deci să le accepte pe acelea care pretind să depășească sau să corecteze revelația definitivă care este Cristos. [67]

TRANSMITEREA REVELAȚIEI DIVINE

11. De ce și în ce mod trebuie să fie transmisă revelația divină?

    Dumnezeu „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4), adică a lui Isus Cristos. Pentru aceasta este necesar ca Isus Cristos să fie vestit tuturor oamenilor, conform poruncii sale: „Mergeți și învățați toate națiunile” (Mt 28,19). Acest lucru se realizează prin tradiția apostolică. [74]

12. Ce este tradiția apostolică?

    Tradiția apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos realizată, încă de la începuturile creștinismului, prin predicare, mărturie, instituții, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, episcopii, și, prin aceștia, tuturor generațiilor până la sfârșitul timpurilor, ceea ce au primit de la Cristos și au învățat de la Duhul Sfânt. [75-79] [83] [96] [98]

13. Cum se realizează tradiția apostolică?

    Tradiția apostolică se realizează în două moduri: prin transmiterea vie a cuvântului lui Dumnezeu (numită simplu și tradiție), și prin Sfânta Scriptură, care este aceeași veste a mântuirii pusă în scris. [76]

14. Ce raport există între tradiție și Sfânta Scriptură?

    Tradiția și Sfânta Scriptură sunt strâns unite și comunică între ele. Ambele fac prezent și rodnic în Biserică misterul lui Cristos și provin din același izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credinței, din care Biserica își ia propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate. [80-82] [97]

15. Cui îi este încredințat depozitul credinței?

    Depozitul credinței este încredințat de către apostoli întregii Biserici. Întregul popor al lui Dumnezeu, cu simțul supranatural al credinței, susținut de Duhul Sfânt și condus de magisteriul Bisericii, primește revelația divină, o înțelege tot mai mult și o aplică la viață. [84] [91] [94] [99]

16. Cui îi revine să interpreteze în mod autentic depozitul credinței?

    Interpretarea autentică a acestui depozit revine numai magisteriului viu al Bisericii, adică succesorului lui Petru, episcopul de Roma, și episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucură de carisma sigură a adevărului, îi revine și să definească dogmele, care sunt formulări ale adevărurilor conținute în revelația divină. Această autoritate se extinde și la adevărurile legate în mod necesar de revelație. [85-90] [100]

17. Ce relație există între Scriptură, tradiție și magisteriu?

    Sunt așa de strâns unite între ele încât nici una nu există fără celelalte. Contribuie împreună în mod eficace, fiecare conform modului său, sub acțiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor. [95]

SFÂNTA SCRIPTURĂ

18. Pentru ce spunem că Sfânta Scriptură învață adevărul?

    Pentru că însuși Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi; de aceea ea este numită inspirată și învață fără eroare acele adevăruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, Duhul Sfânt i-a inspirat pe autorii umani, care au scris ceea ce el a voit să ne învețe. Totuși, credința creștină nu este „o religie a cărții”, ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este „un cuvânt scris și mut, ci Cuvântul întrupat și viu” (Sfântul Bernard de Clairvaux). [105-108] [135-136]

19. Cum trebuie citită Sfânta Scriptură?

    Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată cu ajutorul Duhului Sfânt și sub călăuzirea magisteriului Bisericii, urmând trei criterii: 1) atenție față de conținutul și unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în tradiția vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credinței, adică a coeziunii adevărurilor de credință între ele. [109-119] [137]

20. Ce este canonul Scripturilor?

    Canonul Scripturilor este lista completă a scrierilor sacre, pe care tradiția apostolică a transmis-o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament și 27 din Noul Testament. [120] [138]

21. Ce importanță are Vechiul Testament pentru creștini?

    Creștinii venerează Vechiul Testament ca adevărat cuvânt al lui Dumnezeu; toate scrierile sale sunt inspirate de Dumnezeu și păstrează o valoare veșnică. Ele dau mărturie despre pedagogia divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu. Au fost scrise mai ales pentru a pregăti venirea lui Cristos, Mântuitorul universului. [121-123]

22. Ce importanță are Noul Testament pentru creștini?

    Noul Testament, al cărui obiect central este Isus Cristos, ne încredințează adevărul definitiv al revelației divine. În el, cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca și Ioan, fiind mărturia principală cu privire la viața și la învățătura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor și ocupă un loc unic în Biserică. [124-127] [139]

23. Ce fel de unitate există între Vechiul și Noul Testament?

    Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unică este inspirația divină a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregătește Noul și Noul dă împlinire Vechiului; cele două se luminează reciproc. [128-130] [140]

24. Ce funcție are Sfânta Scriptură în viața Bisericii?

    Sfânta Scriptură dăruiește sprijin și vigoare vieții Bisericii. Este, pentru fiii săi, tărie în credință, hrană și izvor de viață spirituală. Este sufletul teologiei și al predicării pastorale. Psalmistul spune că ea este „făclie pentru pașii mei și lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamnă la citirea frecventă a Sfintei Scripturi, deoarece „necunoașterea Scripturilor este necunoașterea lui Cristos” (Sfântul Ieronim). [131-133] [141]