Meniu

Mocirla păcatului de moarte

În afara drumului: ataşamentul faţă de păcat

La poalele muntelui, în afara căii poruncilor, se află mocirla păcatului de moarte.

Ce este păcatul de moarte?

Este neascultarea, de bunăvoie, faţă de poruncile lui Dumnezeu în lucruri mari, sau, cum spune Augustin, este iubirea de sine până la a-l dispreţui pe Dumnezeu.

"Cine sunt păcătoşii?", a fost întrebată într-o zi micuţa Bernadeta Soubirous.

Ea a răspuns: "Sunt cei care iubesc păcatul!"

Păcătosul gândeşte: "chiar dacă Dumnezeu există, eu prefer să mă bucur de plăcerile acestui pământ", şi trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, dispreţuind iubirea şi poruncile sale.

Celui care iubeşte păcatul, nici suferinţele lui Isus pe cruce nu-i spun ceva, chiar dacă ştie că, la fiecare păcat de moarte pe care îl face, el "îl răstigneşte din nou pe Isus în inima sa" (Evr 6,6).

Chiar dacă majoritatea tinerilor nu au făcut niciodată păcate de moarte (sau dacă le-au făcut, s-au eliberat repede de ele printr-o bună şi sfântă Spovadă), din păcate, alţi tineri şi adulţi trăiesc scufundaţi în mocirla urât mirositoare a păcatului de moarte: nu se mai roagă, nu mai merg la Liturghie, se revoltă împotriva părinţilor, blestemă, se droghează, fac fapte rele şi, puţin câte puţin, nu mai simt remuşcarea de a fi fără Dumnezeu şi sunt chiar împotriva lui Dumnezeu, întocmai ca şi bolnavii care nu mai reuşesc să reacţioneze la răul ce-i devorează.

Înfrângere umilitoare

În afară de aceasta, când un tânăr începe să uite de Dumnezeu şi să caute în păcat propria lui fericire, îşi pierde însăşi demnitatea sa de om şi riscă falimentul total al vieţii sale.

Sărăcia, o boală sau o nenorocire pot fi suportate cu demnitate; o calomnie ne poate face să suferim, dar lasă intactă stima pe care noi o avem faţă de noi înşine; căderea la un examen la care eram pregătiţi bine ne răneşte, dar nu ne face să ne simţim ca nişte nemernici!

Păcatul, însă, – mai ales păcatul de necurăţie – ne face vrednici de dispreţ faţă de noi înşine, ne face să ne simţim învinşi, nişte incapabili.

Apoi, când repetarea păcatelor creează obişnuinţa pentru păcat, atunci se stinge în noi orice ideal spiritual şi devenim sclavi ai patimilor trupului, reduşi acum la nivelul animalelor pe care – aşa cum spuneau păgânii – "natura le-a făcut înclinate şi supuse plăceri lor simţurilor".

Pericol de moarte veşnică

Cine este scufundat în mocirla păcatului de moarte – şi nu vrea să iasă din ea -, în afară de faptul că pierde viaţa lui Dumnezeu şi bucuria infinită promisă de el în paradis, riscă în orice moment să se condamne pentru veşnicie la iad.

Când fraţii mănăstirii din Fossanova l-au întrebat pe marele teolog sfântul Toma de Aquino, care era pe moarte, care a fost lucrul ce l-a impresionat în modul cel mai neplăcut în viaţă, sfântul a răspuns: "A fost faptul să văd atâtea persoane care, ştiind că dintr-un moment în altul pot fi chemate la tribunalul lui Dumnezeu, au continuat să trăiască în păcat de moarte!"

"Trebuie să te cutremuri – gemea sfântul Paroh de Ars – la gândul că, pentru un blestem, pentru o Liturghie neglijată, pentru un gând rău, pentru două minute de plăcere, poţi să pierzi pe Dumnezeu, sufletul, cerul şi să meriţi infernul pentru totdeauna! (Monnin, Duhul, pag. 106).

Într-o zi, în timpul unei lecţii de catehism, parohul din Lourdes a întrebat-o pe micuţa Bernadeta Soubirous:

– "Cine sunt păcătoşii?"

– "Sunt aceia care iubesc păcatul", a fost răspunsul înţelept al Bernadetei.

© Editura Sapientia, Str. Th. Văscăuţeanu 6, RO–700462-Iaşi, www.editurasapientia.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *