Meniu

Despre sacramente

20. Isus Cristos nu este prezent în ostia consacrată.

Luther însuși, fondatorul protestanților, nu îndrăznea să nege prezența lui Isus Cristos în ostia sfântă. El spunea: „Cuvintele Scripturii sunt atât de clare, încât cel care neagă faptul că Isus Cristos este prezent în ostie trebuie să fie ori nebun, ori prost”.

Sfânta Scriptură spune clar:

1. Când Isus a celebrat ultima cină, a spus: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi” (Lc 22,19). și, consacrând potirul, a spus: „Acesta este sângele meu, care se varsă pentru mulți” (Mt 26,28; Mc 14,24). și le-a poruncit să repete această minune în amintirea sa: „Faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,25).

2. În ziua următoare înmulțirii pâinilor (când cu cinci pâini a dat de mâncare unei mulțimi de 5.000 de persoane), oamenii s-au întâlnit cu Isus în Cafarnaum și el le-a spus: „Isus a răspuns și le-a zis: «Adevăr, adevăr vă spun: mă căutați pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică». Ei i-au zis: «Doamne, dă-ne totdeauna pâinea acesta!» Isus le-a zis: «Eu sunt pâinea vieții. Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer. Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu». Isus le-a zis: «Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi». Mulți dintre discipolii lui au zis: «Greu este cuvântul acesta». După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el” (cf. In 6,27-66).

Isus a preferat să piardă mulți discipoli în loc să-și retragă cuvintele. Ar fi putut să spună: „Un moment; ceea ce vă spun este doar un simbolism, o imagine; nu plecați, îmi retrag cuvintele”. Dar nu. Isus a preferat să rămână doar cu cei 12 apostoli, însă a susținut ceea ce spusese: „Trupul meu este adevărată hrană. Cel ce mănâncă trupul meu va avea viața veșnică”.

Nici apostolii nu au înțeles cum trebuie să mănânce trupul lui Cristos și să bea sângele său. Dar când Isus i-a întrebat dacă și ei au de gând să plece, i-au răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Ei nu înțelegeau, dar știau că, dacă Isus spune, atunci așa este, căci „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33).

Mintea umană nu poate înțelege acest miracol, dar noi, catolicii, credem dintr-un singur motiv: a spus-o Isus. Iar el niciodată nu minte, pentru că este Adevărul.

Întotdeauna catolicii buni se diferențiază de protestanți prin faptul că cel catolic adoră sfânta Euharistie.

Sfânta Ioana de Chantal răspundea unei persoane care nu credea în prezența reală a lui Isus în Euharistie: „În acest caz, șterge din Crez cuvântul care spune că Dumnezeu este atotputernic. Căci dacă Dumnezeu nu poate să-l facă pe Isus Cristos să fie prezent în sfânta ostie, atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic”.

21. Cum pot catolicii să se spovedească unui păcătos?

Este ca și cum am spune: „Un medic bolnav nu poate să dea rețete nimănui; rețetele sale nu sunt valabile”. Ce greșeală!

În ziua învierii, Isus a apărut apostolilor, a suflat asupra lor și le-a spus: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate” (In 20,22).

Această putere a trecut de la apostoli la succesorii lor; de la sfântul Petru la următorul papă și, astfel, de-a lungul celor 265 de pontifi, a ajuns până la noi. Papa o dă episcopului și episcopul o transmite preotului.

Știm deja că puterile pe care Isus Cristos le-a dăruit Bisericii sale nu au fost doar pentru cei 12 apostoli (pentru că în acest caz Biserica s-ar fi terminat în primul secol), ci pentru a fi transmise la toți succesorii lor.

Preotul iartă păcatele dintr-un singur motiv: pentru că a primit această putere de la Autoritatea supremă care se numește Isus Cristos.

Marea diferență dintre un catolic și un protestant este următoarea: protestantul săvârșește un păcat și se roagă lui Dumnezeu cerând iertare, dar nu este sigur că a fost iertat. În schimb, catolicul, după ce a făcut un păcat, caută un preot și, cu căință sinceră, cu părerea de rău că l-a ofensat pe Dumnezeu și cu propunerea de a fi mai bun în viitor, îi mărturisește greșelile sale. Atunci când preotul ridică mâna sa binecuvântată și-i spune: „Eu te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh”, păcătosul are siguranța că a fost iertat și simte în suflet o pace autentică, pe care nu o întâlnește în nicio altă religie.

22. Ritualul corect pentru Botez este acela de a introduce persoana, în întregime, într-un bazin cu apă.

Biblia nu specifică modalitatea în care trebuie să se boteze. Isus a spus doar: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura. Cine va crede și va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc 16,16).

În Antichitate, Biserica boteza scufundând individul în întregime în apă. Acum, din motive de igienă, botează turnând apă pe capul persoanei. Și credem că astfel l-a botezat sfântul Paul pe temnicerul de la Filipi atunci când, la miezul nopții, după un cutremur de pământ, l-a evanghelizat și l-a convertit. Credem că acolo, în acea închisoare, nu exista piscină sau râu pentru a-l băga în apă pe temnicer și întreaga sa familie, ca să-i boteze.

Un pastor evanghelic, dacă vede că cineva, într-un spital, este pe moarte fără a fi botezat, nu-l va scoate din patul lui de bolnav pentru a-l introduce într-un bazin sau într-o scăldătoare, ci îl botează turnând puțină apă pe capul acestuia. Un protestant, dacă dorește să boteze pe cineva într-un deșert, unde nu are decât o sticlă de apă, va boteza cu apa din respectiva sticlă; niciun protestant nu va zice că aceste persoane nu au fost botezate.

În 1875, în Biblioteca Spitalului Sfântului Mormânt din Constantinopol, cercetătorii au descoperit cel mai vechi catehism. Specialiștii spun că ar fi fost scris prin anii 70, adică la scurt timp după moartea lui Isus Cristos, când mai trăiau încă mulți dintre primii săi discipoli. Acest catehism se numește Didaheea (Învățătură). Este primul catehism care s-a scris în istorie. În această lucrare, cap. 7, nr. 3, se poate citi: „Dacă nu există apă curentă, pentru a boteza, se toarnă apă de trei ori pe cap în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh”. Așadar, deja din timpurile apostolilor, pentru a boteza, s-a folosit și modalitatea pe care astăzi o utilizează Biserica Catolică.

23. De ce preoții catolici primesc bani de la credincioși pentru a celebra sfânta Liturghie?

Sfântul Paul spune în Biblie: „Slujitorii templului mănâncă din cele ale templului, iar cei care slujesc la altar au parte din altar” (1Cor 9,13).

Isus a spus: „Cine lucrează are dreptul la hrană” (Mt 10,10).

În Vechiul Testament se insistă mult asupra faptului ca orice credincios să dea din abundență pentru preot și pentru cult. Astfel, de exemplu, Abraham a dăruit preotului Melchisedec a zecea parte din ceea ce obținuse (Gen 14,20).

Isus, când i-a vindecat pe leproși, le-a spus: „Mergând, arată-te preotului și adu jertfă pentru curățarea ta, după cum a poruncit Moise” (Lc 5,14).

În toate religiile lumii oamenii credincioși au oferit întotdeauna cu generozitate ajutoare economice pentru preot și pentru cult, iar Dumnezeu a arătat întotdeauna cât de mult îl răsplătește pe cel care este mărinimos față de preoții săi.

Preotul nu „vinde slujba”, pentru că sfânta Liturghie este de o valoare infinită și nu poate fi plătită cu nicio monedă din lume. În schimb, primește o sumă care îi este dată pentru a se putea dedica întru totul activităților spirituale și materiale ale slujirii sale.

Ciudat, dar persoanele care critică cel mai dur faptul că a trebuit să dea preotului 20 de lei pentru o Liturghie sau pentru o înmormântare merg și cheltuiesc mii de lei pentru diverse ocazii, fără nicio problemă.

24. Patru dubii referitoare la sacramentul Spovezii:

a) Pe ce se bazează catolicii atunci când spun că preoții pot ierta păcatele?

Pe cuvintele spuse de Isus apostolilor în ziua învierii; el a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate” (In 20,23). Apostolii au murit și, cum Cristos voia ca acest mare dar al iertării sale să ajungă la toți oamenii din toate timpurile, le-a dat această putere, pentru ca ei să o poată transmite succesorilor lor. Și așa au făcut. Prin intermediul impunerii mâinilor lor, lăsau în fiecare loc „prezbiteri”, adică preoți, iar în fruntea lor un episcop. Aceștia au astăzi puterea pe care Isus a dat-o apostolilor săi.

b) Spovada a fost inventată de preoți în anul 1215

Cel care spune că Spovada a fost inventată de preoți nu știe cât de apăsător este să spovedești. Să petreci ore în șir într-un confesional, pe căldură sufocantă sau frig pătrunzător, ascultând mizerii, fără a primi bani pentru aceasta, auzind ceea ce nu place deloc, suportând mirosul greu al păcatelor. Puțin inteligenți ar fi trebuit să fie preoții pentru a inventa acest lucru care îi face să sufere atât de mult.

Atunci, ce anume a făcut Biserica în 1215? În acel an s-au reunit episcopii din lumea întreagă, într-o adunare numită Conciliul al IV-lea din Lateran, la Roma, și au decretat că orice catolic trebuie să se spovedească cel puțin o dată pe an. Ei nu au inventat Spovada. Ea exista deja încă din secolul I. Imaginați-vă ce scandal teribil s-ar fi produs dacă episcopilor li s-ar fi năzărit să inventeze un lucru atât de dur și de greu cum este acela de a merge și a spune păcatele altui om.

Preotul nu poate să povestească ceea ce aude la spovadă, nici să se folosească de nimic din ceea ce aude acolo, pentru că Biserica prevede pedepse severe pentru cel care ar face aceasta.

Deja în secolul al III-lea Origene a scris: „Se iartă păcatele atunci când păcătosul nu se rușinează să mărturisească păcatele sale preotului”. Așa că Spovada nu a fost invenția preoților sau a episcopilor în anul 1215 la Conciliul din Lateran. Atunci au dat un decret prin care fiecare catolic trebuia să se spovedească cel puțin o dată pe an. Însă obiceiul de a se spovedi exista din Antichitate.

c) Preotul la spovadă întreabă lucruri ciudate, încât copiii se sperie, iar adulții se scandalizează

Aceasta este una dintre calomniile cele mai mari la care se puteau gândi dușmanii catolicilor. Ei își imaginează că preotul nu a studiat deloc psihologie, pentru a ști ce și cum poate întreba la spovadă. Preotul este om prudent și știe ce anume poate întreba și ce nu trebuie spus niciodată.

c) Dacă preotul este un păcătos, cum poate să-i ierte pe oameni?

Și cei 12 apostoli erau păcătoși și, cu toate acestea, Isus le-a dat puterea de a ierta păcatele. Preotul nu-i spune păcătosului: „Te iert pentru că eu nu am făcut ceea ce tu mărturisești”. Nu spune aceste cuvinte, ci iartă în numele Domnului: „Te iert prin puterea pe care am primit-o de la Domnul nostru Isus Cristos”.

Dacă un judecător care este furios și arțăgos va scoate din închisoare pe cineva care se află acolo pentru că este și el furios și arțăgos, poliția nu-i poate spune: „Domnule judecător, dumneavoastră nu puteți să-l scoateți din închisoare pe acest om furios, pentru că și dumneavoastră sunteți furios”. Dar judecătorul îl scoate din închisoare pentru că a primit putere de la autoritatea supremă judecătorească a națiunii sale și, chiar dacă el este rău, are puterea de a-i absolvi pe ceilalți. Tot astfel, preotul, chiar dacă este păcătos, are putere de la Dumnezeu de a ierta; ceea ce el iartă pe pământ este iertat și în cer, pentru că Isus Cristos a spus: „Tot ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer” (Mt 18,18).

25. Isus Cristos, la ultima cină, nu a spus: „Acesta este trupul meu”, ci „Acesta semnifică trupul meu” (Lc 22,19).

Acest adaos („semnifică”) elimină prezența reală a lui Isus Cristos în sfânta ostie. Oricine știe să traducă bine din limba în care a fost scrisă Evanghelia sfântului Luca știe foarte clar că termenul folosit de Biblia în grecește este „ESTIN”, care înseamnă „ESTE”, și că acest cuvânt nicidecum nu se poate traduce prin „SEMNIFICĂ”. A traduce această frază așa cum o traduc Martorii lui Iehova înseamnă a schimba total traducerea. Fondatorul lor, fără a face studii de Biblie cu profesori înțelepți și autorizați, s-a dedicat traducerii Bibliei după cum a crezut de cuviință.

26. Apostolii au înțeles cuvintele lui Isus Cristos de la ultima cină în sensul lor propriu sau figurat?

E de ajuns să-l citești pe sfântul Paul: „Potirul pe care-l binecuvântăm nu este oare împărtășirea cu sângele lui Cristos? Iar pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu trupul lui Cristos?” (1Cor 10,16). Așadar, pentru sfântul Paul această pâine și acest vin, odată consacrate, nu sunt un simplu simbol al trupului și al sângelui, cum spun evanghelicii, ci realmente trupul și sângele lui Cristos. Și, pentru a aminti încă odată cât de sfânt și respectabil este alimentul euharistic, adaugă: „Cine mănâncă din pâinea și bea din potirul Domnului în mod nevrednic (adică având sufletul încărcat cu păcat de moarte) va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului” (1Cor 11,27).

27. Primii creștini credeau că Isus Cristos este prezent în sfânta Euharistie sau acest lucru a fost inventat de episcopi în anul 1215, la Conciliul al IV-lea din Lateran?

Ceea ce au făcut episcopii din întreaga lume reuniți la Conciliul al IV-lea din Lateran, în 1215, a fost să ordone ca fiecare catolic să se împărtășească cel puțin o dată pe an. Dar deja din primele timpuri ale creștinismului toți creștinii pioși erau pe deplin convinși că în ostia și vinul consacrate la Liturghie se găsesc trupul și sângele lui Isus Cristos. În acest sens, să analizăm câteva evenimente. În secolul al II-lea, marele teolog și martir sfântul Irineu, episcop de Lyon, spunea în opera sa Împotriva ereticilor (cartea V, 2-3): „Vinul și pâinea, prin cuvintele consacratoare, se transformă în trupul și sângele lui Cristos”.

Alt mare om de cultură din secolul al II-lea, sfântul Iustin, afirmă în opera sa intitulată Apologia: „Pot primi Euharistia doar cei care au fost botezați și admit ca adevărate învățăturile noastre creștine și au primit iertarea păcatelor lor, pentru că pâinea și vinul euharistice nu sunt pâinea și vinul obișnuite, ci trupul și sângele lui Cristos”.

În secolul al IV-lea, sfântul Ciril, patriarh de Alexandria, spune în opera sa Cateheza (cartea XXII): „Sub chipul pâinii se dă trupul lui Cristos și sub chipul vinului se dă sângele Domnului”.

Prin urmare, credința că în Euharistie sunt prezente trupul și sângele lui Isus Cristos nu este o invenție a episcopilor și a preoților din secolul al XIII-lea, cum spun unii protestanți, ci aceasta este o doctrină crezută pe deplin de către credincioși încă de la începutul religiei creștine.

28. Copiii nu trebuie să fie botezați.

Domnul nostru spune: „Dacă cineva nu se naște din apă și Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu” (In 3,5).

Dacă-l lăsăm pe copil nebotezat și, până să crească, moare, cine va răspunde în fața Domnului de nefericirea de a nu fi fost niciodată copil al lui Dumnezeu? Oare nu părinții săi și preotul?

Ca să nu li se întâmple această mare nenorocire, Biserica Catolică le cere părinților să-i boteze pe copii cât mai repede cu putință. Până la Conciliul al II-lea din Vatican exista în multe țări obiceiul ca Botezul să fie administrat a doua zi după naștere.

Multe comunități protestante sunt niște societăți care nu au copii, deoarece, pentru a aparține religiei respective, este nevoie să fii botezat, iar pentru a fi botezat trebuie să fii tânăr sau adult.

29. De ce copiii sunt botezați fără să li se ceară permisiunea?

Pentru a face o favoare mare unui minor și pentru a-l elibera de un mare rău, nu este necesar să i se ceară permisiunea. Oare îi displace unuia faptul că un înaintaș al său, care a murit când el era încă mic, i-a lăsat moștenire o avere mare fără a-i cere permisiunea? Oare trebuie să-i cerem permisiunea copilului pentru a-l hrăni, pentru a-l vaccina împotriva diferitelor boli sau pentru a-l înscrie în registrul civil, ca să poată avea mai apoi acte în fața statului? Oare îi cerem permisiunea pentru a-l vindeca de bolile sale sau pentru a-l învăța cum trebuie să se comporte în viață? Pentru ceea ce este absolut bun și necesar nu trebuie să i se ceară permisiunea minorului! Iar Dumnezeu este Binele absolut!

30. Dacă unui om botezat de mic, ajungând matur, nu-i va plăcea să fie creștin? Ce va face în acest caz?

Ce face cineva dacă, ajuns la maturitate, nu-i place faptul că i s-a lăsat moștenire o sumă mare de bani? Poate să renunțe la această bogăție și să continue să trăiască asemenea unui cerșetor mizerabil. Acest lucru este la latitudinea sa. Dar nu pentru că lui nu-i place să primească moștenirea putem spune că a acționat greșit cel care, din dragoste și compasiune, i-a lăsat un mare tezaur, pe când el era încă mic. Ce face cineva dacă, ajuns la maturitate, nu acceptă patria în care s-a născut? Este liber să-și schimbe naționalitatea. Dar nu pentru acest motiv putem spune că au acționat greșit cei care, când el abia venise pe lume, l-au înscris în registrul civil, ca să figureze ca aparținând patriei părinților.

Tot așa stau lucrurile din punct de vedere religios. Dacă, ajuns la maturitate, bietul om preferă să meargă și să fie nefericit cu Satana decât să rămână și să fie binecuvântat de Dumnezeu? Foarte bine! Dar pentru acest motiv nu putem spune că au făcut rău cei care l-au botezat de mic. Botezându-l, l-au înscris în cartea împărăției cerurilor și l-au făcut cetățean al Patriei Fericite (Paradisul Etern). Botezul l-a făcut fiu al lui Dumnezeu, frate cu Cristos, templu al Duhului Sfânt și moștenitor al cerului. Ce altă favoare mai mare se poate face unui copil? Pentru aceste motive, a boteza un copil înseamnă a-i oferi un dar mai mare decât toate celelalte de pe lume.

Tradiția botezului copiilor este atestată încă din primele secole ale erei creștine. Astfel, în opera Tradiția apostolică a preotului roman Hipolit din secolul al III-lea găsim scris: „Se vor boteza în primul rând copiii. Toți cei care pot să vorbească pentru ei înșiși să vorbească; cât despre cei care nu pot, să vorbească pentru ei părinții lor sau unul din familia lor” (Tradiția apostolică, 21). Și marele teolog Origene, vorbește despre botezul copiilor, spunând că „tradiția de a administra Botezul chiar și pruncilor Biserica a primit-o de la apostoli” (Comentariu la Scrisoarea către Romani, 5,9).

© Editura Sapientia, Str. Th. Văscăuţeanu 6, RO–700462-Iaşi, www.editurasapientia.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *