Ce este rugăciunea?

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină

2558. „Mare este taina credinței”. Biserica o mărturisește în Simbolul Apostolilor (partea întâi) și o celebrează în liturgia sacramentală (partea a doua), pentru ca viața credincioșilor să fie modelată după Cristos, în Duhul Sfânt, spre slava lui Dumnezeu Tatăl (partea a treia). Această taină cere deci credincioșilor să creadă în ea, să o celebreze și să trăiască din ea într-o legătură vie și personală cu Dumnezeul cel viu și adevărat. Legătura aceasta este rugăciunea.

Ce este rugăciunea?

“”Pentru mine, rugăciunea este un elan al inimii, o simplă privire aruncată spre cer, este un strigăt de recunoștință și de iubire atât în încercare, cât și în bucurie[1].

Rugăciunea ca dar al lui Dumnezeu

2559. „Rugăciunea este înălțarea sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite”[2]. De unde glăsuim noi atunci când ne rugăm? Oare de la înălțimea trufiei și a voinței noastre proprii, sau din „adâncurile” (Ps 130, 1) unei inimi umile și pline de căință? Cel ce se smerește va fi înălțat[3]. Umilința este temelia rugăciunii. „Căci nu știm ce să cerem ca să ne rugăm cum se cuvine” (Rom 8, 26). Umilința este dispoziția necesară pentru a primi în dar rugăciunea: Omul este cerșetor în fața lui Dumnezeu[4].

2560. „Dacă ai cunoaște darul lui Dumnezeu!” (In 4, 10) Minunea rugăciunii se dezvăluie tocmai acolo, pe marginea fântânilor de unde venim să ne luăm apa: acolo Cristos vine în întâmpinarea fiecărei ființe omenești; El este cel dintâi care ne caută și El însuși este cel care cere de băut. Lui Isus îi e sete, iar cererea lui vine din adâncurile lui Dumnezeu care ne dorește. Rugăciunea, fie că o știm, fie că nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu și a noastră. Lui Dumnezeu îi e sete să ne fie nouă sete de El[5].

2561. „Tu i-ai fi cerut și El ți-ar fi dăruit apa vie” (In 4, 10). De fapt, rugăciunea noastră de cerere este, în mod paradoxal, un răspuns. Un răspuns la plângerea Dumnezeului celui viu: „Ei m-au părăsit pe mine, Izvorul apei celei vii, ca să-și sape puțuri crăpate!” (Ier 2, 13), un răspuns de credință la făgăduința gratuită a mântuirii[6], un răspuns de iubire la setea Fiului unul-născut[7].

Rugăciunea ca Legământ

2562. De unde vine rugăciunea omului? Oricare ar fi limbajul rugăciunii (prin gesturi sau cuvinte), cel ce se roagă este omul în întregul său. Dar pentru a desemna locul de unde izvorăște rugăciunea, Scripturile vorbesc uneori despre suflet, sau despre spirit, cel mai adesea însă despre inimă (de mai mult de o mie de ori). Cea care se roagă este inima. Dacă ea este departe de Dumnezeu, exprimarea exterioară a rugăciunii este zadarnică.

2563. Inima este lăcașul unde mă aflu, în care locuiesc (sau, după formularea semitică sau biblică, „unde cobor”). Ea este centrul nostru ascuns, de neatins pentru rațiunea noastră și pentru ceilalți; doar Duhul lui Dumnezeu poate să o cerceteze și să o cunoască. Ea este sălașul hotărârilor noastre, în străfundul înclinațiilor noastre psihice. Ea este sălașul adevărului, locul unde noi alegem între viață și moarte. Este locul întâlnirii, de vreme ce, după chipul lui Dumnezeu, noi trăim în relație: ea este sălașul Legământului.

2564. Rugăciunea creștină este o relație de legământ între Dumnezeu și om în Cristos. Ea este lucrare a lui Dumnezeu și a omului; izvorăște din Duhul Sfânt și din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl, în unire cu voința omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om.

Rugăciunea ca o comuniune

2565. În Noul Legământ, rugăciunea este relația vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârșit de bun, cu Fiul acestuia, Isus Cristos, și cu Duhul Sfânt. Harul Împărăției este „unirea întregii Sfinte Treimi cu spiritul întreg”[8]. Astfel, viața de rugăciune înseamnă a te afla în mod obișnuit în prezența lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt și în comuniune cu El. Această comuniune de viață este întotdeauna cu putință, dat fiind că, prin Botez, noi am devenit una și aceeași ființă cu Cristos[9]. Rugăciunea este creștină în măsura în care ea este comuniune cu Cristos și se desfășoară în Biserica ce este Trupul lui. Dimensiunile ei sunt cele ale iubirii lui Cristos[10].

Note

[1] Sf. Tereza a Pruncului Isus, Ms. autobiogr. C 25r.
[2] Sf. Ioan din Damasc, F. o. 3, 24.
[3] Cf. Lc 18, 9-14.
[4] Cf. Sf. Augustin, Serm. 56, 6, 9.
[5] Cf. Sf. Augustin, Quaest. 64, 4.
[6] Cf. In 7, 37-39; Is 12, 3; 51, 1.
[7] Cf. In 19, 28; Zah 12, 10; 13, 1.
[8] Sf. Grigore din Nazianz, Or., 16, 9.
[9] Cf. Rom 6, 5.
[10] Cf. Ef 3, 18-21.