În timpul Bisericii

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină

CAPITOLUL ÎNTÂI
Revelarea rugăciunii
Chemarea universală la rugăciune

ARTICOLUL 3
În timpul Bisericii

2623. În ziua de Rusalii, Duhul făgăduinței a fost revărsat asupra ucenicilor care se aflau „adunați în același loc” (Fapte 2, 1), așteptându-l, „cu toții stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1, 14). Duhul Sfânt, care învață Biserica și îi amintește tot ce a spus Isus[1], o formează și la viața de rugăciune.

2624. În prima comunitate din Ierusalim, credincioșii „erau stăruitori în învățătura apostolilor, în comuniunea frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Înșiruirea aceasta este tipică pentru rugăciunea Bisericii: întemeiată pe credința apostolică și confirmată de caritate, e hrănită în Euharistie.

2625. Rugăciunile sunt mai întâi cele pe care credincioșii le ascultă și le citesc în Scripturi, dar ei le actualizează, mai ales pe cele din Psalmi, pornind de la împlinirea lor în Cristos[2]. Duhul Sfânt, care i-l reamintește astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în același timp spre tot Adevărul și suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos, care lucrează în viața, în sacramentele și în misiunea Bisericii lui. Aceste formulări se vor dezvolta în marile tradiții liturgice și spirituale. Formele rugăciunii, așa cum ni le dezvăluie Scripturile apostolice canonice, vor rămâne ca norme pentru rugăciunea creștină.

I. Binecuvântarea și adorația

2626. Binecuvântarea exprimă cea mai adâncă pornire a rugăciunii creștine: ea este întâlnirea dintre Dumnezeu și om; în ea se cheamă și se unesc Darul lui Dumnezeu și primirea din partea omului. Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: de vreme ce Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate răspunde binecuvântând și ea pe Cel care este izvorul a toată binecuvântarea.

2627. Această pornire este exprimată în două forme fundamentale: uneori ea urcă, purtată în Duhul Sfânt, de la Cristos către Tatăl (îl binecuvântăm pentru că ne-a binecuvântat[3]); alteori ea imploră harul Duhului Sfânt, care, prin Cristos, coboară de la Tatăl (El este cel care ne binecuvântează[4]).

2628. Adorația este dispoziția fundamentală a omului care se recunoaște creatură în fața Creatorului său. Ea exaltă măreția Domnului care ne-a creat[5] și atotputernicia Mântuitorului care ne eliberează de rău. Este prosternarea sufletului înaintea „Regelui Slavei” (Ps 24, 9-10) și tăcerea respectuoasă în fața lui Dumnezeu „întotdeauna mai presus de noi”[6]. Adorarea Dumnezeului de trei ori sfânt și preavrednic de iubire ne umple de umilință și ne dă siguranță în rugile noastre.

II. Rugăciunea de cerere

2629. În Noul Testament, vocabularul implorării este bogat în nuanțe: a cere, a implora, a chema stăruitor, a invoca, a striga și chiar și „a lupta în rugăciune”[7]. Dar forma cea mai obișnuită, fiindcă este cea mai spontană, este cererea. Prin rugăciunea de cerere ne exprimăm conștiința relației noastre cu Dumnezeu: simple creaturi, noi nu suntem nici obârșia noastră proprie, nici stăpâni peste vremurile de restriște, nici scopul nostru ultim, ba, mai mult, păcătoși fiind, știm, în calitate de creștini, că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl. Cererea este deja o întoarcere la El.

2630. În Noul Testament nu se află rugăciuni de plângere, frecvente în Vechiul Testament. De acum înainte, în Isus cel Înviat, cererea Bisericii este purtată de speranță, chiar dacă ne mai aflăm încă în așteptare și mai avem încă a ne converti în fiecare zi. De la cu totul altă adâncime izvorăște cererea creștină, aceea pe care Sfântul Paul o numește geamăt: geamătul făpturii aflate „în chinurile facerii” (Rom 8, 22), dar și al nostru „în așteptarea răscumpărării trupului nostru, căci întru nădejde am fost mântuiți” (Rom 8, 23-24); în sfârșit, „gemetele negrăite” ale Duhului Sfânt însuși, care „vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că noi nu știm să cerem așa cum trebuie” (Rom 8, 26).

2631. Cererea de iertare este prima mișcare a rugăciunii de cerere[8]. Ea este preambulul unei rugăciuni drepte și curate. Smerenia plină de încredere ne așază iarăși în lumina comuniunii noastre cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos, dar și unii cu alții[9]: atunci, „orice îi vom cere, vom primi de la El” (1 In 3, 22). Cererea de iertare este preambulul liturgiei euharistice, ca și al rugăciunii personale.

2632. Cererea creștină este axată pe dorirea și căutarea Împărăției care vine, după învățătura lui Isus[10]. Există o ierarhie în cereri: mai întâi Împărăția, apoi ceea ce este de trebuință pentru a o primi și pentru a colabora la venirea ei. Această colaborare la misiunea lui Cristos și a Duhului Sfânt, misiune care este acum cea a Bisericii, constituie obiectul rugăciunii comunității apostolice[11]. Rugăciunea Sfântului Paul, a Apostolului prin excelență, este cea care ne dezvăluie cum „dumnezeiasca grijă” pentru toate Bisericile trebuie să însuflețească rugăciunea creștină[12]. Prin rugăciune, orice botezat lucrează pentru venirea Împărăției.

2633. Când participăm astfel la iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, ne dăm seama că orice nevoie poate deveni obiectul unei cereri. Cristos, care și-a asumat totul pentru a răscumpăra totul, e preamărit prin cererile pe care le înălțăm Tatălui în Numele său[13]. Având această certitudine, Sfinții Iacob[14] și Paul ne îndeamnă să ne rugăm în orice împrejurare[15].

III. Rugăciunea de mijlocire

2634. Mijlocirea este o rugăciune de cerere, care ne configurează îndeaproape rugăciunii lui Isus. El este Unicul Mijlocitor la Tatăl pentru toți oamenii, și mai cu seamă pentru păcătoși[16]. El „poate să-i mântuiască în chip desăvârșit pe cei care, prin El, se apropie de Dumnezeu, fiind pururi viu ca să mijlocească pentru ei” (Evr 7, 25). Duhul Sfânt însuși „mijlocește pentru noi, (…) iar mijlocirea lui pentru sfinți este după voia lui Dumnezeu” (Rom 8, 26-27).

2635. Mijlocirea, cererea făcută în favoarea altuia, este, de la Abraham încoace, trăsătura proprie a unei inimi în armonie cu milostivirea lui Dumnezeu. În timpul Bisericii, mijlocirea creștină participă la aceea a lui Cristos: ea este expresia împărtășirii sfinților. În mijlocire, cel care se roagă nu „caută ale sale, ci mai degrabă pe ale altora” (Fil 2, 4), mergând până la rugăciunea pentru cei care îi fac rău[17].

2636. Primele comunități creștine au trăit din plin această formă de împărtășire[18]. Apostolul Paul le face astfel părtașe alături de el la slujirea Evangheliei[19], dar și mijlocește pentru ele[20]. Mijlocirea creștinilor nu cunoaște hotare: „pentru toți oamenii, pentru toți cei în autoritate” (1 Tim 2, 1), pentru prigonitori[21], pentru mântuirea celor care resping Evanghelia[22].

IV. Rugăciunea de mulțumire

2637. Mulțumirea este caracteristică rugăciunii Bisericii, care, celebrând Euharistia, manifestă și devine tot mai mult ceea ce este. Într-adevăr, în lucrarea mântuirii, Cristos izbăvește creația de păcat și de moarte, pentru a o consacra iarăși și a o întoarce spre Tatăl, pentru Slava lui. Mulțumirea pe care o aduc mădularele Trupului se împărtășește din cea a Capului lor.

2638. Ca și în rugăciunea de cerere, orice eveniment și orice nevoie pot deveni prilej de aducere de mulțumire. Scrisorile sfântului Paul încep și se încheie adesea printr-o aducere de mulțumire, iar Domnul Isus este mereu prezent în ea. „În toate aduceți mulțumire, căci aceasta e voința lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1 Tes 5, 18). „Fiți statornici în rugăciune și vegheați în ea aducând mulțumire” (Col 4, 2).

V. Rugăciunea de laudă

2639. Lauda este forma de rugăciune ce recunoaște cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ea îi înalță cântare pentru El însuși, Îl preamărește, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE. Ea se împărtășește din fericirea celor curați cu inima, care Îl iubesc pe Dumnezeu în credință, înainte de a-l vedea în Glorie. Prin ea, Duhul Sfânt se unește cu duhul nostru pentru a da mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu[23] și îl mărturisește pe Fiul Unul-născut, întru care am fost înfiați și prin care îl preamărim pe Tatăl. Lauda integrează celelalte forme de rugăciune și le înalță către Cel care este izvorul și ținta lor: „Singurul Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate, și noi pentru El” (1 Cor 8, 6).

2640. Sfântul Luca notează adesea în Evanghelia sa uimirea și lauda pentru minunile lui Cristos și le subliniază și pentru lucrările Duhului Sfânt – Faptele Apostolilor: viața comunității de la Ierusalim[24], vindecarea neputinciosului de către Petru și Ioan[25], mulțimea care-l slăvește pe Dumnezeu pentru aceasta[26], păgânii din Pisidia, care, „plini de bucurie, aduc slavă Cuvântului Domnului” (Fapte 13, 48).

2641. „Fiți plini de Duhul Sfânt, grăind între voi în psalmi, în imnuri și cântări duhovnicești, cântând și lăudându-l pe Domnul din toată inima” (Ef 5, 19)[27]. Ca și scriitorii inspirați ai Noului Testament, primele comunități creștine recitesc cartea Psalmilor, cântând în ei taina lui Cristos. În noutatea Duhului, ele alcătuiesc și imnuri și cântări inspirate din Evenimentul nemaiauzit pe care Dumnezeu l-a săvârșit în Fiul Său: Întruparea lui, moartea lui biruitoare asupra morții, Învierea lui și Înălțarea de-a dreapta Tatălui[28]. Această minune a întregii economii a mântuirii este obârșia din care se înalță doxologia, lauda lui Dumnezeu[29].

2642. Revelarea „a ceea ce va să vină în curând”, Apocalipsa, este adusă de cântările liturgiei cerești[30], dar și de mijlocirea unor „martori” (martiri: Ap 6, 10). Profeții și sfinții, toți cei care au fost răpuși pe pământ pentru mărturia dată lui Isus[31], mulțimea nemăsurată a celor care, veniți din strâmtorarea cea mare, au mers înaintea noastră în Împărăție, cântă lauda gloriei Celui care șade pe Tron și a Mielului[32]. În comuniune cu ei, Biserica de pe pământ cântă și ea aceste cântări, în credință și în încercare. Credința, în cerere și mijlocire, nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi și aduce mulțumire „Părintelui luminilor, de la care vine tot darul desăvârșit” (Iac 1, 17). Credința este, astfel, laudă pură.

2643. Euharistia cuprinde și exprimă toate formele de rugăciune: ea este „ofranda curată” a întregului Trup al lui Cristos întru „slava Numelui Său”[33]; după tradițiile Răsăritului și ale Apusului, ea este „jertfa laudei”.

PE SCURT

2644. Duhul Sfânt, care învață Biserica și îi amintește tot ceea ce a spus Isus, o educă și la viața de rugăciune, suscitând moduri de exprimare care se înnoiesc în cadrul unor forme permanente: binecuvântarea, cererea, mijlocirea, mulțumirea și lauda.

2645. Fiindcă Dumnezeu o binecuvântează, și inima omului îl poate binecuvânta, la rândul ei, pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări.

2646. Rugăciunea de cerere are drept obiect iertarea, căutarea Împărăției, ca și orice nevoie adevărată.

2647. Rugăciunea de mijlocire constă într-o cerere făcută în favoarea altcuiva. Ea nu cunoaște limite și se extinde și asupra dușmanilor.

2648. Orice bucurie și orice suferință, orice eveniment și orice nevoie pot constitui motivul unei aduceri de mulțumire, care, împărtășindu-se din cea a lui Cristos, trebuie să umple viața întreagă: „În toate, aduceți mulțumire” (1 Tes 5, 18).

2649. Rugăciunea de laudă, cu totul dezinteresată, se concentrează asupra lui Dumnezeu; îl cântă pentru El însuși, îl slăvește, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE.

Note

[1] Cf. In 14, 26.
[2] Cf. Lc 24, 27. 44.
[3] Cf. Ef 1, 3-14; 2 Cor 1, 3-7; 1 Pt 1, 3-9.
[4] Cf. 2 Cor 13, 13; Rom 15, 5-6. 13; Ef 6, 23-24.
[5] Cf. Ps 95, 1-6.
[6] Sf. Augustin, Psal. 62, 16.
[7] Cf. Rom 15, 30; Col 4, 12.
[8] Cf. vameșul: „Ai milă de mine, păcătosul” (Lc 18, 13).
[9] Cf. 1 In 1,7 – 2,2.
[10] Cf. Mt 6, 10. 33; Lc 11, 2. 13.
[11] Cf. Fapte 6, 6; 13, 3.
[12] Cf. Rom 10, 1; Ef 1, 16-23; Fil 1, 9-11; Col 1, 3-6; 4, 3-4. 12. – 93.
[13] Cf. In 14, 13.
[14] Cf. Iac 1, 5-8.
[15] Cf. Ef 5, 20; Fil 4, 6-7; Col 3, 16-17; 1 Tes 5, 17-18.
[16] Cf. Rom 8, 34; 1 Tim 2, 5-8; 1 In 2, 1.
[17] Cf. Ștefan rugându-se pentru călăii săi, ca și Isus: cf. Fapte 7, 60; Lc 23, 28. 34.
[18] Cf. Fapte 12, 5; 20, 36; 21, 5; 2 Cor 9, 14.
[19] Cf. Ef 6, 18-20; Col 4, 3-4; 1 Tes 5, 25.
[20] Cf. 2 Tes 1, 11; Col 1, 3; Fil 1, 3-4.
[21] Cf. Rom 12, 14.
[22] Cf. Rom 10, 1.
[23] Cf. Rom 8, 16. – 103. – 104. – 105. – 106.
[24] Cf. Fapte 2, 47.
[25] Cf. Fapte 3, 9.
[26] Cf. Fapte 4, 21.
[27] Cf. Col 3, 16.
[28] Cf. Fil 2, 6-11; Col 1, 15-20; Ef 5, 14; 1 Tim 3, 16; 6, 15-16; 2 Tim 2, 11-13.
[29] Cf. Rom 16, 25-27; Ef 1, 3-14; 3, 20-21; Iuda 24, 25.
[30] Cf. Ap 4, 8-11; 5, 9-14; 7, 10-12.
[31] Cf. Ap 18, 24.
[32] Cf. Ap 19, 1-8.
[33] Cf. Mal 1, 11.