A înviat din morţi, s-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui

Strigătul credinței

Toți aceia care au fost implicați în moartea lui Isus au fost depășiți de evenimente și au reacționat prost: Caiafa, Pilat, Iuda, Petru…

Apostolii au fost șovăielnici și lași în clipa răstignirii. Dimpotrivă, au fost neînfricați când au dat mărturie învierii Domnului: «Dumnezeu l-a făcut Domn și Cristos pe acest Isus pe care voi l-ați răstignit!» strigă Petru în ziua Rusaliilor.

Ce înseamnă învierea lui Cristos?

Învierea lui Cristos este un fapt real. Dar e un eveniment care are două aspecte. Pe de o parte, învierea comportă o dimensiune istorică, ce se poate constata. Ea lasă o urmă concretă în istoria oamenilor: mormântul gol, aparițiile, proclamarea credinței Apostolilor fără teamă de moarte și nașterea Bisericii. Pe de altă parte, învierea este însuși actul, pentru noi inaccesibil, prin care Dumnezeu îl asociază pe Isus din Nazaret «slavei» sale. El l-a înviat. Este ceea ce explicităm când zicem că Isus «șade de-a dreapta Tatălui» și că «Dumnezeu l-a făcut Domn».

Acest mister al Paștelui, în care Isus «trece» din această lume în gloria Tatălui, începe din Ceasul morții lui Isus: «Tată, preamărește pe Fiul tău!» (In 17, 1).

De ce l-a înviat Dumnezeu?

Dumnezeu nu acționează față de oameni ca un făcător de minuni pentru a-i ului. El face totul cu înțelepciune și din iubire. Isus a murit pentru că ne iubea. De aceea Dumnezeu l-a înviat, l-a înălțat și i-a dat slava ce se cuvine Fiului său. «Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi» (1 Cor 6, 14).

Pe ce se bazează credința Apostolilor în înviere?

Actul prin care Dumnezeu îl învie pe Fiul său scapă constatării noastre. Nici o Evanghelie nu ni-l descrie pe Isus pe când învia.

Cele patru Evanghelii vorbesc despre descoperirea mormântului gol. Astfel, Maria Magdalena exclamă: «L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus» (In 20, 2). Mormântul gol este un semn foarte grăitor, care trimite la mister. Acest semn indirect își dezvăluie întreaga semnificație în lumina mesajului îngerilor: «De ce îl căutați pe Cel viu printre cei morți?» (Lc 24, 5).

Ce înseamnă aparițiile?

Aparițiile atestă în mod perceptibil prezența Celui Înviat. Isus nu este pur și simplu cineva care poate fi văzut pentru că sosește în cutare loc și nu mai este văzut pentru că a plecat în altă parte. Înviat, El se face văzut: «apare» și dispare la Ierusalim sau în Galileea, în Cenacol sau pe drumul spre Emaus, pentru că El este întotdeauna cu noi, chiar și atunci când nu-l vedem.

Prezența Celui Înviat scapă ochilor noștri trupești. De aceea Isus s-a arătat în chip văzut celor dintâi martori. Istorisirile aparițiilor relatează fapte semnificative și ni le transmit într-o cateheză. Ele sunt de două feluri: aparițiile în fața câtorva persoane (a femeilor, a Mariei Magdalena și a ucenicilor de la Emaus) și aparițiile în fața Apostolilor începând din seara de Paști și până la Înălțare, atât la Ierusalim cât și în Galileea.

Aparițiile: o experiență a Bisericii

Aceste ultime istorisiri comportă o trimitere în misiune a Apostolilor: «Faceți ucenici din toate neamurile» (Mt 28, 19); «Precum m-a trimis pe mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi» (In 20, 21).

Paul și Luca ne relatează o apariție numai în fața lui Petru (1 Cor 15, 5; Lc 24, 34). În această mărturie, credința pascală a lui Petru o precedă pe a celor Unsprezece; credința în Cel Înviat e temelia Bisericii. În celelalte istorisiri, cei Unsprezece fac împreună cu Petru experiența necredinței, apoi a recunoașterii și a trimiterii în misiune.

Aceste istorisiri ale aparițiilor spun cum se naște Biserica din Duhul Sfânt, izvor de credință în Cel Înviat, și cum se întemeiază ea pe credința întregului colegiu al Apostolilor.

Învierea lui Isus, rod al imaginației Apostolilor?

Învierea lui Isus nu este oare produsul credinței Apostolilor? Evangheliile ne-o prezintă ca pe un eveniment care i-a surprins pe Apostoli și li s-a impus în ciuda necredinței lor. Astfel, când femeile le aduc știrea învierii, ei iau vorbele lor drept închipuiri și nu le cred (Lc 24, 11). Când le apare Isus însuși, ei nu pot crede și rămân uluiți (Lc 24, 37-41). Toma nu crede nimic din ce i se povestește, până când Cristos nu i se arată și lui. Pe drumul Damascului, Paul îl întâlnește pe Cel Înviat și această experiență i se impune în mod irezistibil, în ciuda zelului cu care se încăpățâna să-i prigonească pe credincioși.

Ce înseamnă: «S-a coborât în iad»?

Prin moartea și învierea sa, Isus mântuiește întreaga omenire. Creștinii orientali reprezintă adesea moartea și învierea lui Cristos prin coborârea în iad. Iadul înseamnă lăcașul morților. Cristos coboară acolo încărcat cu păcatul oamenilor; stigmatele sunt urmele acestuia. El merge să-i caute pe răposații tuturor timpurilor, pe cei care zac în întuneric, în umbra morții: Adam, Eva, Patriarhii, Regii, păgânii… În centrul acestor icoane, Cristos, strălucind de lumină, apare ca Stăpânul vieții. Mâini se întind spre El. Mâna lui smulge din moarte. Porțile sfărâmate și zăvoarele rupte arată forța și dinamismul Duhului împotriva porților și zăvoarelor care ne țin prizonieri ai morții.

«S-a coborât în iad și s-a înălțat la cer»

Coborârea lui Isus în iad subliniază faptul că Isus a murit cu adevărat. Înălțarea sa la cer, unde «șade de-a dreapta lui Dumnezeu» arată că El este «Domn»: domnește împreună cu Tatăl după ce a biruit moartea.

«Împărăția sa nu va avea sfârșit», proclamăm în Crez. Această expresie arată că Cristos nu domnește numai asupra spațiului, ci și asupra totalității timpului. Pentru viața noastră de fiecare zi, aceasta înseamnă că totul, chiar și trecutul nostru, precum și proiectele de viitor, își află sensul în Cel Înviat. Astfel viața noastră zilnică este în întregime sub paza Domnului.

Învierea lui Cristos schimbă istoria și viața oamenilor

Cristos a înviat într-un moment precis al istoriei, dar, într-un fel, El așteaptă încă să «învie» în istoria unei mulțimi de oameni. E o «înviere» care presupune colaborarea tuturor.

Dumnezeu nu se resemnează la moartea omului. Și nu vrea nici ca omul să se resemneze. Dimpotrivă, îl cheamă să participe la marea eliberare de egoismul ucigaș.

Omul s-ar resemna la moarte dacă nu ar aspira decât la realitățile pământului. Căci pământul, în sine, nu conține fermentul nemuririi.

În Isus mort și înviat, oamenii sunt chemați să participe în mod curajos și responsabil la acțiunea Dumnezeului celor vii.

Acolo unde oamenii, din iubire, se solidarizează cu cei aflați în nevoi, Cristos învie și astăzi. Acolo unde credința inspiră o angajare efectivă în slujba dreptății precum și o adevărată voință de pace, moartea dă înapoi iar viața lui Cristos se afirmă cu putere. Acolo unde moare cel care a trăit în credință, în iubire și în oferirea propriei suferințe, învierea lui Cristos aduce speranța unei vieți noi.