Ce înseamnă a te consacra lui Dumnezeu în celibat

Fecioria pentru Împărăția lui Dumnezeu: alegere care, de la început, a împodobit Biserica

Printre sfaturile evanghelice «este în primul rând acel dar prețios de har, făcut de Tatăl unora, de a se consacra numai lui Dumnezeu mai ușor, cu o inimă neîmpărțită, în feciorie sau celibat» (Lumen Gentium 42). Din primele timpuri, Biserica a acordat fecioarelor o recunoaștere specială. A trebuit să facă acest lucru, în parte, pentru că fata necăsătorită rămânea în casa părintească, fără un statut social precis, dar a voit mai ales să-i încurajeze pe creștini să le îngăduie fetelor să nu se căsătorească. Această alegere a fecioriei pentru Împărăția lui Dumnezeu suscită totuși persecuții. Biserica cinstește fecioarele martire care, murind, au dat mărturie despre atașamentul față de Mirele lor dumnezeiesc.

Sfântul Paul alege celibatul spre slujirea Evangheliei

Paul le explică creștinilor din Corint de ce a ales celibatul și de ce ar vrea ca toți oamenii să fie ca el. Dar «fiecare primește de la Dumnezeu un dar anume, unul pe acesta, altul pe celălalt» (1 Cor 7, 7). El știe că vocația sa nu este a tuturor și nu dă decât un sfat în această privință. Fecioria eliberează inima pentru o iubire neîmpărțită față de Domnul: «Femeia nemăritată și fecioara se îngrijesc de cele ce sunt ale Domnului, ca să fie sfinte cu trupul și cu sufletul» (1 Cor 7, 34). Acest atașament față de Domnul este o mărturie semnificativă despre Împărăție. Neavând sprijinul unui soț sau al unei soții, cei care au ales celibatul își exprimă speranța în Domnul cel înviat din morți.

Mulțime și diversitate de chemări

Unii își exprimă atașamentul față de Domnul într-o formă contemplativă. Plini de Duhul Sfânt, contemplativii păstrează Cuvântul în inima lor. Ei cântă laudele lui Dumnezeu și tânguirea oamenilor, în comunitate, în «singurătatea» lor, sau chiar în mijlocul lumii. Însuflețiți de același Duh, alții caută să ducă o viață apostolică. Ei se îngrijesc de Trupul lui Cristos consacrându-se total fraților lor și în special celor mai lipsiți. Contemplarea Domnului și iubirea de semeni se află în inima oricărei vieți consacrate.

Se poate face vot de feciorie sau de celibat fie în particular, fie în public sub o formă aprobată de Biserică. Cel sau cea care se simte chemat(ă) la acest vot va cere ajutorul unui sfătuitor spiritual pentru a-și discerne corect chemarea.

«Dacă vrei… vino, urmează-mă!» (Mt 19, 21)

Curăția, sărăcia și ascultarea sunt trei sfaturi evanghelice, trei semne ale așteptării Împărăției lui Dumnezeu. Biserica Apostolilor a învățat de la Cristos să fie săracă. Chemată să fie alături de El, ea n-a practicat numai sărăcia împărțirii avutului, în care toți pun totul în comun (Fapte 2, 44), ci a învățat și să-l urmeze pe Cristos în dezlipirea de toate până la moartea pe cruce. Disponibilitatea de a fi sărac împreună cu Cristos cel sărac e semnul unei Biserici gata să-l urmeze pe Domnul ei în moarte având certitudinea că va învia și ea împreună cu El. Dacă fecioria e semn de iubire a Bisericii față de Mirele ei, sărăcia e semn al adeziunii necondiționate față de Răscumpărătorul ei.

Cristos a fost ascultător până la moarte; El n-a vrut să se facă voia sa, ci voia Tatălui. Și în această privință, Biserica a voit ca unii membri ai ei să-i exprime dorința de a-l urma pe Fiul lui Dumnezeu. Cei care fac vot de ascultare află care este voința lui Dumnezeu cu privire la viața lor ascultând de Biserică. Ei exprimă în felul acesta faptul că Biserica e un dar gratuit al Tatălui și că voința lui Dumnezeu e vrednică de a fi dorită: «Tatăl nostru,… facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ».

A fi «semn al lui Cristos care cheamă»

Cele trei sfaturi evanghelice ale sărăciei, curăției și ascultării sunt semne ale Împărăției ce va să vină. Ele se adresează tuturor, dar unii au chemarea să le trăiască în mod radical, în formele variate de viață promovate de Biserică. Prin voturile lor, membrii acestor comunități arată cu câtă nerăbdare îl așteaptă Biserica pe Domnul; ei exprimă în viața lor de fiecare zi rugăciunea întregii Biserici: «Vino, Doamne Isuse!» (Ap 22, 20).

Fecioria nu micșorează cu nimic demnitatea căsătoriei. Tot astfel sărăcia și ascultarea. Călugării nu-i disprețuiesc pe cei care au avuții și care își asumă răspunderi după voința Domnului. Însă, știind că trebuie să trăiască toți «ca și cum nu ar avea» (1 Cor 7, 30), ei iau acest cuvânt al Domnului într-un sens absolut. Renunță la avutul lor și la voința proprie. Nu le disprețuiesc. Primesc harul de a renunța la ele pentru a-l iubi pe Domnul cu o inimă total liberă.

Profesiunea călugărească și consacrarea fecioarelor

Sfaturile evanghelice capătă o formă mai stabilă în viața călugărească. Într-o astfel de viață, credincioșii, laici sau preoți, se leagă prin voturi sau prin alte angajamente să practice sfaturile în cadrul unei congregații și conform unei anumite spiritualități.

Ritualurile profesiunii călugărești și reînnoirii voturilor nu sunt sacramente. Ele se înrădăcinează în consacrarea de la botez și asociază întreaga ființă a celui consacrat la jertfa euharistică.

Conciliul Vatican II a readus la loc de cinste tradiționala consacrare a fecioarelor, care exista în Biserică de la începuturi. Ritualul solemn prin care Episcopul o constituie persoană consacrată pe cea care a hotărât să trăiască în feciorie comportă rugăciunea de consacrare și impunerea mâinilor. Prin consacrarea de către Episcop, fecioara este semn al iubirii Bisericii față de Cristos, Mirele ei. Ea este și semn al speranței poporului lui Dumnezeu care așteaptă întoarcerea Domnului.

Cum să-i ajutăm pe tineri să-și afle chemarea?

Întreaga comunitate creștină trebuie, prin mărturia și vitalitatea ei, să-i ajute pe tineri să perceapă chemarea Domnului și să răspundă la ea.

«Din trei copii care se nasc – s-a observat în această privință – unul moare de foame: toată lumea știe acest lucru. În schimb, ceea ce se știe mai puțin e că, printre atâția tineri care cresc, mulți o iau pe un drum greșit, pentru că nimeni nu-i călăuzește» (G. Baroni).