Meniu

Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni

A aștepta e prea ușor!

A aștepta, aici, înseamnă a tinde spre. Noi tindem spre înviere. Atât de mare este îndrăzneala speranței noastre. Tot ce proclamăm în Crez n-ar avea nici un sens dacă nu ar exista înviere. Cum ar putea Dumnezeu să fie Creator, Domn și Mântuitor al omului, dacă omul ar trebui să dispară?

Credința noastră ne orientează cu hotărâre spre viitor. Acest viitor nu e neantul, căci, printr-un dar pe care-l vom primi de la Dumnezeu, suntem destinați a intra, prin moarte, în deplină comuniune cu Acela care ne dă viață.

Acest viitor, toți sfinții l-au dorit fierbinte. Dorindu-l, nu au fugit de prezent, nici nu au disprețuit istoria; ei le-au dat oamenilor conștiința deplinei lor demnități: demnitate care se desăvârșește dincolo de moarte. Încă din timpul Apostolilor, creștinii dau mărturie de credința lor în învierea morților.

Disprețul față de trup este o atitudine creștină?

Chiar în virtutea credinței lor, creștinii dau importanță trupului omenesc. Dumnezeu ne-a întocmit un trup «din lut», pe care l-a însuflețit cu «suflarea sa» (Gen 2). Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea sa în firea noastră trupească și spirituală. Cristos a înnobilat și mai mult firea noastră luând trup omenesc și asumându-și condiția noastră de muritori, cu bucuriile și suferințele ei; după înviere, El s-a arătat viu în trup.

Trupul este inseparabil de persoană. El face parte integrantă din ea. În trup primește omul sacramentele, se împărtășește cu Trupul lui Cristos, poate să comunice cu semenii și cu întreg universul. Trupul este sfânt, ca și persoana: el vine de la Dumnezeu și merge la Dumnezeu. A respecta trupul înseamnă a respecta persoana.

De aceea chemarea noastră creștină ne îndeamnă stăruitor să ne îngrijim de cei care suferă ori sunt disprețuiți în trupul lor. Astfel, de pildă, iubirea Părintelui Damian pentru leproși l-a făcut în toate asemenea lor, într-o epocă în care a te îmbolnăvi de lepră echivala cu a-ți semna propria osândă. «Durerile lui au arătat tuturor oamenilor ce pot să însemne rănile deschise ale unui om» (G. Daws)

Ce valoare dă vieții noastre de acum învierea?

Bineînțeles, nu suntem noi singurii care alinăm suferința. Totuși noi suntem însuflețiți de o speranță care ne e proprie și care ne face să spunem: «Trupul meu va trăi, căci eu voi trăi. Trupul meu este, de pe acum, angajat într-o aventură pentru viața aceasta și pentru veșnicie».

Credința în creație și în înviere îl determină pe creștin să-și respecte trupul și să respecte un copil care s-a zămislit. El este chemat să-și dăruiască viața, în fericire sau în suferință, în moarte naturală sau în martiraj, căci e purtat de speranța fericită că nici o încercare, nici chiar moartea, nimic nu-l va despărți de iubirea lui Cristos (Rom 8, 35).

A supraviețui e același lucru cu a învia?

Pentru a crede în înviere, trebuie să accepți să mori și să mori cu adevărat, ca și Cristos. Cristos a murit în toată realitatea firii sale omenești. Nu și-a supraviețuit sieși, ca cineva care nu datorează nimănui nimic: în moartea sa de om, el și-a așezat viața în mâinile Tatălui și Dumnezeu l-a înviat.

A supraviețui înseamnă a nu muri, ci a continua să trăiești «prin mijloace proprii». Or, noi înviem prin har. A învia înseamnă a-și primi ființa de la Dumnezeu, trup și suflet.

Ce e cu reîncarnarea?

Mulți se lasă captivați – în sensul tare al cuvântului – de credința în reîncarnare. După moarte, omul și-ar continua existența în alte vieți, până când ar intra la un moment dat în nirvana. În această optică, viața prezentă nu are nimic unic și definitiv: ea nu angajează, de pe acum, veșnicia. Ea nu este decât o fază într-un ciclu în care te naști și renaști, condiționat de viața anterioară, până la purificarea finală. Această credință este incompatibilă cu credința creștină.

Există purgatoriu?

În fața misterului morții, care ne depășește, majoritatea oamenilor simt mai mult sau mai puțin nelămurit nevoia de a fi purificați. De aceea mulți aduc jertfe, imploră zeități, se supun unor ritualuri sau caută mijloace de purificare prin asceză sau meditație înainte de marea întâlnire cu moartea.

Dumnezeu a pus în inima omului dorința de purificare. Această dorință trebuie creștinată. Creștinul știe cât este de imperfectă iubirea sa față de Dumnezeu și față de aproapele și că ea trebuie să fie vindecată prin iubirea lui Cristos.

Pedeapsă sau purificare?

Acestei dorințe de vindecare, Dumnezeu îi răspunde cu îndurarea sa. Purgatoriul nu este nici un timp, nici un loc anume. Este o stare în care iubirea lui Dumnezeu mistuie total ceea ce ne împiedică să fim pe deplin fericiți de prezența sa.

Există iad?

Iadul este o stare în care omul refuză în mod conștient și deliberat orice relație cu Dumnezeu și cu ceilalți. Iadul există, căci omul are posibilitatea de a se lăsa «înrobit» de propriul orgoliu. Iadul este consecința respingerii de către om a harului sau a îndurării lui Dumnezeu.

Omul nu accede prin mijloace proprii la prezența lui Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin har și prin iubire, îl primește în prezența sa. Dacă omul refuză, Dumnezeu judecă refuzul omului. Și din acest motiv, în Scriptură, iadul comportă dimensiunea pedepsei.

Maria a fost «ridicată la cer» cu trupul

Maria a primit Cuvântul în inima ei și a dat un trup Fiului lui Dumnezeu. Tatăl a iubit-o cu o iubire de predilecție și a asociat-o «trup și suflet» morții și învierii Fiului său. În ea, Biserica își contemplă viitorul propriu. Iată misterul pe care îl sărbătorim la 15 august, în sărbătoarea Ridicării la cer a Preasfintei Fecioare Maria.

Încotro se îndreaptă omenirea?

Iubirea pe care o avem față de Dumnezeu și unii față de alții nu dispare în clipa morții, ci e mântuită de Cristos, care trăiește alături de Tatăl. Prin urmare, când ființe omenești mor, noi rămânem în comuniune cu ele pentru că ele continuă să trăiască în iubirea Tatălui. Cei morți își păstrează relația de iubire cu noi și ne așteaptă împreună cu Cristos în «Ierusalimul cel nou». Evanghelia ne vorbește despre o viață trăită în comuniune frățească, la Dumnezeu, despre un ospăț la care suntem cu toții invitați, despre vederea lui Dumnezeu față în față.

Cât despre noi, învierea noastră a și început, spune sfântul Paul, căci Duhul Celui Înviat ne însuflețește. Dar ea nu se arată încă în chip vizibil.

Cei care au murit au parte deja de înviere?

Trăind în Cristos, cei morți au parte de învierea lui. Dar așteptăm învierea tuturor în «ziua de apoi», căci întreaga comunitate a oamenilor trebuie să se adune în totala împlinire a Trupului lui Cristos.

Purgatoriul implică o suferință ce se naște din iubire. Cei decedați care suferă de a nu fi în măsură să primească darul lui Dumnezeu se bizuie pe solidaritatea noastră, pe rugăciunile pe care le facem ca ei să fie vindecați de urmele păcatelor și să ajungă la deplina comuniune cu Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu nu se limitează la împărăția oamenilor

În Evanghelie, sănătatea, pacea, dreptatea și îndurarea vestesc venirea împărăției lui Dumnezeu. Efortul pentru dreptate, pentru transformarea societății și a structurilor acesteia este esențial pentru Biserică. Dar misiunea ei nu se oprește la aspectele sociale și politice ale istoriei. Biserica este în lume și pentru lume. Dar ea este și în drum spre «Ierusalimul cel de sus».

Unde este Cristos, acolo este și Biserica: Cristos cel înviat este printre noi, însă prezența lui glorioasă depășește istoria. Biserica de pe pământ străbate istoria în comuniune cu Biserica din cer, adunată deja în gloria lui Cristos.

Trăind și luptând în lume, noi suntem uniți așadar prin aceeași iubire și aceeași laudă cu Biserica pe care n-o vedem încă. E o bucurie care ne e proprie și pe care o subîntinde tăria speranței noastre. Iubirea noastră față de oameni este cu atât mai exigentă cu cât știm că suntem «cetățeni ai cerului» și că patria noastră este în ceruri.

«Dumnezeu ne pregătește un lăcaș nou și un pământ nou în care va sălășlui dreptatea și a cărui fericire va împlini și va depăși toate dorințele de pace care se urcă la inima omului» (Gaudium et spes, 39). De pe acum ne pregătim să primim acest dar al lui Dumnezeu.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *